Argument pentru o nouă publicație – Caietele Masca
de Cristina Modreanu
Cu 27 de ani în urmă, în decembrie 1989, societatea românească suferea șocul unei schimbări de regim care avea să își transmită undele la toate nivelurile, inclusiv în teatru. Printre efectele acestor unde de șoc se număra ieșirea în stradă a unora dintre creatorii de teatru, deciși să-și separe destinul artistic de acela al instituției teatrale oficiale compromise, într-un moment în care și destinul lor uman era complet schimbat. Reflexul era firesc și fusese parcurs și de alții în urma revoluțiilor anterioare. Istoria se repetă ciclic.
Momentul 1968 a produs o rupere masivă a artiștilor europeni de cadrul fix care îi amenința cu sufocarea și împotriva căruia o generație întreagă lupta deschis. Asimilând convenția teatrală ipocriziei unei societăți pe care o acuzau, cei mai rebeli dintre artiștii francezi au rămas în stradă și după ce protestele au luat sfârșit. Atunci s-au născut cele mai cunoscute azi trupe specializate în teatru de stradă, iar mișcarea a luat amploare pe fondul unei emancipări generalizate a mediului artistic (așa cum analizează pe larg Floriane Gaber, unul dintre puținii critici specializați în artele străzii, invitata acestui număr al Caietelor Masca).
Marile festivaluri ale lumii, cele de la Avignon și Edinburgh, precum și festivalurile naționale europene au încurajat acest mod de exprimare cu ajutorul căruia oamenii de teatru se reinventau, iar spectatorii descopereau sau regăseau bucuria participării. Înrudiți cu mișcarea hippie ce înflorise la începutul anilor ’60 în Statele Unite și iradia în întreaga lume, artiștii teatrului de stradă abordau teme precum inechitatea socială, marginalizarea, exilul, folosind deseori mijloacele circului, asimilând rapid transformările impuse actorului de noul mediu de joc și elaborând, pe baza experienței, reguli pentru buna desfășurare a reprezentațiilor de stradă. O temă recurentă era (și mai este încă) ironizarea Teatrului (cu T mare) pe care l-au părăsit deliberat și care – în ciuda abandonului lor – continua să existe.
Un altfel de teatru de stradă, cu miză mult mai mare, ale cărui mijloace au foarte puțin de-a face cu circul, este acela practicat de artiștii polonezi, un ”teatru al conștiinței” de o profunzime și o gravitate care contrazic într-un fel datele acestui spațiu de joc – strada – lipsit de sacralitate și de orice tip de sublim. Ieșiți din teatru ceva mai târziu decât confrații lor din ”lumea liberă”, polonezii au avut o bază pur ideologică pentru acest gest. Obligați să joace în spații alternative după instalarea Legii marțiale în 1981, lege care dispunea printre altele închiderea teatrelor, artiștii polonezi au continuat să facă teatru în condiții mai mult decât vitrege, jucând în biserici, cu acordul și ”complicitatea” preoților (unde s-ar fi pomenit așa ceva în România anilor ’80?), în școli, și bineînțeles în stradă. Astăzi, când îi găsești din nou în parcuri, în curțile unor hale abandonate sau sub poduri (ca în Festivalul de la Gdansk), înțelegi mai bine sensul acestei continuități: regimurile politice vin și pleacă, dar ceea ce rămâne este teatrul și trăirea împreună.
***
Revenind la România, momentul 1989 a marcat o nouă schimbare de regim politic după mai bine de 40 de ani – puțin la scara istoriei, enorm la scara individului. Ceea ce se observă în teatrul anilor de imediat după Revoluție este încercarea instinctivă de recuperare a diverselor experiențe legate de spațiul teatral care nu fuseseră făcute la timpul lor. Silviu Purcărete cu spectacolele sale în amfiteatrul din Constanța acoperea ”zona” amfiteatrelor grecești, Victor Ioan Frunză cu Trupa pe butoaie, un proiect susținut de UNITER, reamintea epoca teatrului medieval, cu reprezentațiile sale în aer liber, în piețele cele mai aglomerate, iar Teatrul Masca condus de Mihai Mălaimare refăcea aventura companiilor de teatru europene care puneau bazele teatrului de stradă după 1968, ca o continuare a manifestelor acelor zile (Silviu Purcărete și Mihai Mălaimare povestesc în paginile acestui prim număr despre ceea ce i-a atras în stradă).
Noua publicație Caietele Masca își propune să dea o structură teoretică parcursului creator legat de spațiul de joc fabulos care este strada (sau natura, ”aerul liber”, cum îi spune Lucian Giurchescu într-un articol pledoarie pe care îl retipărim după 50 de ani, uimiți de actualitatea lui) – o aventură începută în zorii omenirii și continuată pe parcursul evoluției acesteia – de cele mai multe ori legată de momente istorice anume, cum a fost în cazul României schimbarea de regim din 1990. Încercările de construire a unei noi estetici au nevoie de acest tip de suport pentru a fi coerente și consemnabile în timp. E nevoie de o punere într-un context mai larg, european și mondial, a experienței locale a teatrului de stradă, aflat și la noi, în special datorită eforturilor Teatrului Masca, în continuă evoluție și transformare. Destinate în principal profesioniștilor scenei – creatori de teatru, studenți, profesori – dar și publicului pasionat de teatru, Caietele Masca își propun să însoțească, prin apariții trimestriale , parcursul teatrului de stradă, evocând în același timp și reperele din trecut, fără de care pașii următori nu sunt posibili.
Între ieri și azi, aventura teatrului de stradă, în contextul artelor străzii, rămâne fascinantă și demnă de a fi (re)povestită.