#3 Edito

#

Arta în spații publice – de ce și pentru cine?

de Cristina Modreanu

Sintagma de ”artă în spații publice” are pentru unii întreaga încărcătură a responsabilității, a eliberării de constrângerile instituționale, a liberei exprimări, ba chiar a frondei necesare, în timp ce pentru alții ea capătă motivații strict estetice sau numai de entertainment. Pentru unii ea poate chiar să reprezinte tot ceea ce ar putea fi mai înjositor pentru un/o artistă. Îmi amintesc cum în mijlocul imensului Festival de Teatru de la Avignon, acolo unde toți participanții își fac zilnic reclamă în cele mai ingenioase feluri pentru a atrage publicul la spectacolele programate seara, unii dintre actorii români refuzau, cu ani în urmă, abia ieșiți din comunism, să împartă flyere fiindcă li se părea umilitor. Ei nu trecuseră prin revoluționarii ani ’60, când lumea artistică a părăsit instituția pentru a juca în stradă, alături de oamenii care protestau. Pentru cei de dincolo de cortina de fier, arta a înțeles puterea străzii cu greu, după 1990, când au traversat propria Revoluție. Când forța și valoarea unui act artistic născut spontan, aproape de oameni, și nu planificat, organizat, ultra-regizat, a devenit pentru o vreme mai mare.

Dar istoria se repetă ciclic, iar ciclurile ei îi pot înghiți pe artiști, îi pot agresa, ba chiar le pot extirpa organul critic, îi pot reduce, în anumite condiții, la simplii producători de entertainment, la decoratori ai spațiului public în care decidenții acționează pe principiul ”pâine și circ”. Prin urmare, ce greutate și ce sens are ”arta în spații publice” – de la teatrul de stradă, la concertele organizate de primării și până la performance-urile Alexandrei Pirici, de exemplu, sau de la grafitti la desenele pe ziduri ale lui Dan Perjovschi?

La Sibiu, chiar lângă Teatrul Radu Stanca, se află câțiva metri de gard ridicat din plăci de metal și vopsit în negru: de câțiva ani, pe această planșă neutră, apar constant desene care comentează viața politică, fluxul acela care mișcă, prin decizii mai mult sau mai puțin coerente, existența oamenilor de pe întreg globul. Cineva citește cu un ochi limpede, cu un ochi critic, dar și cu mult umor, știrile globale, uneori pe cele locale și le traduce pe înțelesul trecătorului grăbit sau al celor care așteaptă autobuzul în stația din apropiere. Ziarul orizontal (pe care eu îl consider mai degrabă vertical, dată fiind substanța lui critică) al lui Dan Perjovschi, ochiul limpede despre care vorbesc, este o constantă în viața sibienilor, chiar dacă nu toți se opresc să-l citească, chiar dacă nu toți cei care se opresc înțeleg tot ce a concentrat artistul în fiecare desen. Aceste desene, șterse uneori de ploaie, combinate alteori cu stencils-uri, ignorate în unele zile, când vremea e prea frumoasă sau prea urâtă ca să încurajeze meditația, sunt un permanent exercițiu de gândire oferit cu generozitate de către un artist ale cărui desene sunt comisionate de obicei de marile muzee ale lumii. Cel care desenează pe pereții de la MOMA, în New York sau expune la Jakarta, în Indonesia, artistul invitat aproape lunar într-o galerie internațională de artă, le face concetățenilor săi din Sibiu, locul în care a decis să trăiască, un uriaș cadou, și anume șansa de a se opri din drumul lor zilnic și de a gândi. ”Eu am făcut pace cu țara asta, spunea Dan Perjovschi într-o conferință recentă la București, am ieșit de sub tatuaj” – aluzie la tatuajul pe care și l-a făcut în anii ’90 și pe care l-a scos, în semn de protest, în anii 2000: cuvântul România. Astăzi desenele lui Dan Perjovschi sunt desprinse de local și sunt expresia unei reflecții globale, adresându-se unui public conectat la lume, indiferent unde trăiește.

Pe un cu totul alt fel de zid,  construit în Baia-Mare de către primăria locală ca să separe ghetto-ul în care trăiesc romii din oraș de restul cartierelor, elevii liceului de artă au fost invitați să deseneze colorat, pentru ca astfel să fie împiedicată dărâmarea zidului incriminat de o lume întreagă. Niște tineri au fost manipulați de profesorii lor obedienți și au ”înfrumusețat” o oroare, fără să-și dea seama ce greutate politică avea arta lor în acest context. Iar când e vorba despre arta în spații publice, contextul este întotdeauna mult mai larg, iar încărcătura lui nu mai este delimitată de porțile instituției.

Tot contextul asigură cheia de citire și în cazul unor performance-uri în spații publice cum sunt cele create de Alexandra Pirici, artist conceptual. Cu un background în dansul contemporan, Pirici are mai mult decât alți artiști conștiința corpului ca instrument de lucru extrem de maleabil și deloc costisitor. Lucrând cu corpuri și cu idei, ea construiește mecanisme de vizualizare a puterii și de criticare a felului în care aceasta acționează asupra noastră. Alexandra Pirici e interesată de statui și de monumente: ea le confruntă cu o privire critică și cu mult umor, insistând pe faptul că nu dorește să intervină agresivă. A creat împreună cu colegii ei dansatori și coregrafi replici la monumente publice din București – Caragialiana, din fața TNB, Ecvestra din fața Bibliotecii Centrale Universitare[1], chestionând funcția și simbolistica acestora, precum și direcționarea masivă de fonduri pentru asemenea monumente publice în defavoarea artei vii contemporane. La Bienala de la Veneția, în 2013, Alexandra Pirici și Manuel Pelmuș au reprezentat România cu o Retrospectivă imaterială a Bienalei, constând în refacerea din corpurile unor dansatori, actori și coregrafi, a unei serii de momente din istoria Bienalei de la Veneția.

O lucrare mai puțin cunoscută în România este Monument pentru muncă[2], creată în 2016 în Suedia și constând în recrearea cu corpuri vii, în spații publice, a unor ritualuri de muncă fizică perpetuate în timp, din anii 70 și până azi, în diferite fabrici. Intenția artistei a fost să ”comemoreze munca fizică, cea care a permis societății moderne să evolueze”. Lucrarea, performată în piețe și parcuri publice, intenționa să atragă atenția și asupra automatizării care înlocuiește tot mai mult munca fizică și care va sfârși prin a o exclude cu totul, marcând o nouă schimbare a mijloacelor de producție.

Dar este oare gândirea politică o condiție a artei în spații publice? La Arnhem, în Olanda, s-a născut în 1997 un festival dedicat statuilor vivante care avea ca scop creșterea vizibilității micului oraș. Creat pe post de original instrument de marketing, festivalul a crescut și a generat o tradiție, așa cum povestește într-un interviu publicat în paginile acestui număr inițiatorul lui, Yann van der Heijden.  Undeva, pe țărmul Pacificului, la jumătatea drumului între Los Angeles și San Diego, se află un mic oraș stațiune numit Laguna Beach. Dincolo de frumusețea peisajului și de calitatea plajelor sale, Laguna Beach mai are o atracție pentru turiști, una complet neașteptată, care aduce laolaltă artele vizuale și pe cele performative, într-o combinație glamour, amintind de Hollywood-ul ale cărui ecouri se aud din apropiere. E vorba despre un festival de artă vechi de 85 de ani  (Festival Art Show), al cărui climax este dat de Pageant of the Masters – parada maeștrilor, într-o traducere aproximativă.  În cadrul acestuia, diverse opere de artă celebre – tablouri sau statui – capătă viață la propriu, în minuțioase refaceri tridimensionale, la scară reală. În timp, această bizară artă a transformării vieții în natură moartă s-a rafinat la maximum: sunt construite decoruri în relief, se organizează casting-uri pentru alegerea persoanelor cele mai asemănătoare cu personajele din tablouri refăcute, sunt realizate în amănunt și cu mare rafinament costume, machiaje, lumini, butaforie.  În peste 85 de ani, la Laguna Beach a fost perfecționată o rețetă pentru iluzie, care are ca motto cuvintele:  ”You can be a star if you can hold still / Poți să fii vedetă dacă stai nemișcat.” În România, Teatrul Masca a perfecționat o tehnică a statuilor vivante despre care povestește în acest număr, din perspectiva practicianului și a pedagogului, fondatorul acestui teatru, actorul Mihai Mălaimare. 

Mijloacele pot fi asemănătoare, dar filosofia din spatele demersului poate fi extrem de diferită: de la critica societății, la entertainment și până la motivații strict estetice, arta în spații publice traversează teritorii extrem de diverse, în care fiecare dintre noi poate găsi un punct – sau mai multe – de interes.

The chess game / Pageant of the Masters

[1] Alexandra Pirici – Ecvestra Carol I: https://www.youtube.com/watch?time_continue=2&v=HrpvXjizigc

[2] Alexandra Pirici – Monument to Work: https://www.youtube.com/watch?time_continue=27&v=mOzr9ACjeGg

Add comment

de același autor... Cristina Modreanu

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories