Teatru, biserică și mall sau cum stăm cu publicul de teatru
de Cristina Modreanu
De câte ori am timp, îmi place să întârzii după spectacolul de teatru la care am asistat și să ascult ce vorbesc oamenii în timp ce ies din sală sau își recuperează hainele la garderobă. Sunt momentele cele mai importante de feedback autentic, necontrafăcut, prima impresie – sau mai degrabă prima verbalizare a sumei impresiilor pe care le-a avut un spectator. Am înțeles în timp, în urma acestui sondaj ultra-empiric, că dacă spectatorii vorbesc despre orice altceva decât despre ceea ce au văzut pe scenă, ceea ce se întâmplă, din păcate, foarte des – întrebându-se unde au lăsat mașina sau discutând ce vor face în continuare – acesta e un semn că e vorba despre un spectacol care nu a lăsat nici o urmă în ei. În cele mai grave cazuri, abia așteaptă să scape din clădire, să uite că au pierdut acolo timp prețios, chiar dacă nu ar recunoaște-o deschis, din jenă. Dacă, dimpotrivă, majoritatea celor care ies din sală fie vorbesc în continuare despre ce au văzut, fie tac, sau par căzuți pe gânduri și deloc vorbăreți, e un semn bun, înseamnă că încă se mai gândesc la ceea ce au văzut, iar aceasta e cea mai prețioasă urmare pe care o poate avea un spectacol de teatru. Bineînțeles că reacțiile sunt foarte diverse, iar eu am dat aici exemplele extreme, dar esența rămâne aceeași: cel mai autentic studiu pe care îl poate face cineva este acesta, eficient precum luarea pulsului unei persoane.
Nu vreau să minimalizez importanța sondajelor profesioniste, care pot ajuta enorm la clarificarea multor aspecte legate de obișnuințele de consum ale celor care merg la teatru. Dimpotrivă, cred că trebuie să existe mai multe asemenea sondaje, mult mai detaliate decât sunt acum, și nu în ultimul rând, ba poate chiar în primul, mai bine făcute – dat fiind că unele se centrează numai pe publicul captiv al unor teatre, când de fapt aceste teatre au nevoie să înțeleagă cum ar putea atrage un public nou, fără de care viitorul lor e pus sub semnul întrebării. E nevoie nu numai de un sondaj pe an – nici asta nu se întâmplă sistematic – sau de un barometru cultural, altfel foarte util, în care teatrul e doar unul dintre domeniile cercetate. Este nevoie de cercetarea atentă, sistematică și continuă, prin instrumente diferite, inclusiv cele empirice, a publicului de teatru, ceea ce este primul pas, absolut necesar, înspre ceea ce alții studiază deja de multă vreme, și anume audience development – dezvoltarea publicului. Consultarea sistematică a publicului nu se face, cum cred unii, ca să construiești repertoriul conform dorințelor lui, ci pentru a găsi instrumentele necesare pentru a-l convinge să vadă ceea ce îi oferi, pentru a crea strategii menite să contracareze concurența neiertătoare a tot ceea ce ”fură” potențialii spectatori de teatru. Nu în ultimul rând, se face pentru a afla și ceea ce-l deranjează în legătură cu experiența mersului la teatru, mai exact lipsa unei cafenele sau a unui loc în care să-ți întâlnești prietenii sau familia înaintea intrării în sală, lipsa locurilor de parcare sau a rampelor pentru persoane cu dizabilități, ca să nu mai vorbim despre lipsa unei oferte cât de modeste de spectacole accesibilizate pentru hipoacuzici sau pentru nevăzători, așa cum se întâmplă în lumea civilizată.
Se vor ridica cu siguranță voci ”înțelepte” care vor remarca faptul că dezvoltarea audienței e poate doar un ”trend”, că ”știm noi cine ne este publicul, nu e cazul să ne învețe alții” – și tot felul de alte asemenea clișee generate fie de ignoranță, fie de lene. Pentru că, să o recunoaștem, dincolo de orice, dezvoltarea publicului înseamnă multă muncă. O atenție constantă pentru spectatori, o permanentă consultare a acestora – nu pentru a construi repertoriul pe care și-l doresc ei, ci pentru a fi la curent cu aspirațiile lor – o recalibrare și diversificare a instrumentelor de lucru în funcție de concluziile trase în urma acestor analize: toate acestea prespun efort, bătaie de cap, altfel spus MUNCĂ.
***
De la începutul anului, am asistat la două spectacole la finalul cărora reacțiile spectatorilor au fost radical total diferite. Primul dintre ele era o producție cu buget enorm a unui teatru de stat și a durat 3 ore și jumătate – o durată foarte plină, cu mari desfășurări de forțe, multe elemente de decor, muzică, costume, o distribuție amplă. Cel de al doilea, o producție a unui teatru independent, avea numai doi actori în distribuție și a durat o oră și jumătate, decorul constând în două scaune, o masă, o bancă, două ghivece cu flori și un radio vechi. Am aplicat ”tehnica” sondajului meu empiric după ambele spectacole: după primul ABSOLUT NIMENI nu a menționat nimic, nici de bine, nici de rău despre ceea ce se petrecuse în ultimele 3 ore și jumătate pe scenă; după cel de al doilea, lumea a rămas în hol să vorbească despre spectacol, iar cei doi actori și regizorul au fost felicitați călduros, cu emoție reală, de mai mulți spectatori. Când am ajuns în stradă, am trecut la un moment dat pe lângă doi domni care se opriseră din mers ca să-și argumenteze aprins părerile despre spectacol (în care era vorba chiar despre trecerea bărbatului spre vârsta a treia). Sunt convinsă că temele acestuia au rămas multă vreme în mintea celor care au văzut mica producție privată, dar nu sunt la fel de convinsă că spectatorii super-producției din bani publici au fost la fel de câștigați. Nu le menționez titlurile fiindcă nu are rost: cei din interiorul unui spectacol știu prea bine dacă acesta are sau nu ecou la public, din semnalele pe care le primesc și din reacția de moment a spectactorilor.
Dar să vorbim despre acest paradox înseamnă să facem deja un pas prea mare înainte, respectiv să analizăm calitatea actului teatral, într-o țară în care, conform ultimului barometru cultural realizat în 2017, cea mai des menționată și frecventată instituție de cultură este biserica, iar 70% din respondenți nu au mers NICIODATĂ la teatru în ultimele 12 luni[1].
Și dacă tot am ajuns aici, pot să citez câteva impresii și după un al treilea spectacol, venit în turneu din provincie și jucat într-un spațiu independent unde teatrul se numără printre alte activități mai mult sau mai puțin culturale: așadar, “impresii” după spectacol (culese la cald, așteptând taxi-ul), de la un public predominant corporatist: 1. ”eu n-am nici o părere, că n-am cu ce să compar, n-am mai fost niciodată la teatru” (tânără, aparent educată, 25-30 de ani – nimeni în jur nu pare mirat de ce spune)/ 2. ”oare de ce n-am mai fost eu la teatru? cred că au trecut vreo cinci ani de ultima dată” (tânără, aparent educată, aprox 30-35 de ani)/ 3. ”mie mi s-a părut ciudat, nu mă așteptam să vorbească și în maghiară, ce rost avea? dar oricum actrița trecea destul de repede de la o limbă la alta” (tânără, aparent educată, 25-30 de ani). Și gata – toată lumea cu ochii în telefon. Recunosc că m-am întrebat acut cine sunt acești oameni și de ce știm atât de puține lucruri despre lumea paralelă în care trăiesc ei, potențiali spectatori de teatru, care se intersectează numai întâmplător cu această artă?
Mă mai întreb (și am și întrebat special pentru acest număr, așa cum veți vedea din Ancheta jurnalistică realizată de Cristina Enescu) dacă directorii de teatre de la noi – care se întrec în a raporta tot mai mulți spectatori și noi producții – se gândesc măcar un minut pe zi la trista realitate descrisă de comentariile spectatorilor – sau de absența totală a acestor comentarii, semn al indiferenței spectatorilor lor?
Și tocmai pentru că ar trebui să ne intereseze pe toți
cei din teatru felul în care ne raportăm la public – altfel, ce sens ar mai
avea tot ce facem? – am pus laolaltă în acest număr special puncte de vedere
extrem de diferite, venind dinspre specialiștii în studii sociologice de ieri
și de azi, de la artiști, de la directorii de teatre, cei care ar trebui să fie
cei responsabili cu viziunea acestor instituții, inclusiv relația cu
spectatorii, de la personalul administrativ, și de la publicul obișnuit. E o
fotografie mișcată a ”marelui necunoscut” care e spectatorul de teatru, dar e
totuși un pas asumat înspre căutarea și descifrarea profilului lui.
[1] Conform barometru cultural 2017, publicat de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, 2017