#7 EDITO

#

Tu ce costum porți azi?

de Cristina Modreanu

București, 9 iunie 2018. După-amiază încinsă. Taxiul în care mă aflu înaintează cu greu pe Berzei, printre autocarele parcate pe ambele părți ale străzii. Din autocare se scurg zeci de oameni, în majoritate bărbați. Par obosiți, plictisiți, fără chef. Poartă cu toții tricouri albe, care după ore de călătorie nu mai sunt tocmai imaculate. Pe spatele unora dintre ele sunt imprimate numele partidelor care i-au strâns de prin satele lor ca să-i aducă la București să strige împotriva ”abuzurilor”. Taxiul e blocat la un moment dat de polițiști. ”Nu se mai poate merge de aici înainte, vă rugăm ocoliți”. Prefer să cobor la capătul străzii Sevastopol și să înaintez pe jos până la intersecția cu Calea Victoriei. Pe Sevastopol s-au refugiat, la umbră, unii dintre cetățenii în alb: și-au ridicat tricourile peste burtă și fac glume unii cu alții, beau bere sau apă, după caz și așteaptă să vină ora demonstrației. Arată ca niște adolescenți plecați de-acasă în excursie, parcă nedumeriți și intimidați de ce văd în jur, de parcă n-ar fi ieșit din sat niciodată. Unii probabil că nici nu au făcut-o. Un bărbat tânăr e supărat că și-a pătat tricoul și încearcă să scoată pata cu apă din belșug. Un altul îl ajută fără prea mare spor. Tricourile albe nu fac parte de obicei din viața lor: albul se murdărește repede, mai ales când ești la muncă. ”Asta e culoare de domni, mă!”, râde un tovarăș de el.

***

Las în urmă grupurile tot mai mari de oameni în alb și ajung pe Calea Victoriei: un ocean de culori mă întâmpină în față. Partea asta de arteră e deja plină de o mulțime de oameni de toate vârstele, de toate culorile, foarte veseli și plini de energie. Dansează pe loc așteptând să pornească, la semnalul organizatorilor, urmând mașinile care poartă boxe din care curge muzică de dans. Costumul e cu totul altul pentru acest alt fel de demonstrație: toate culorile curcubeului, care simbolizează diversitatea și e ridicat să fluture în numele toleranței și al acceptării celor diferiți, se topesc în hainele celor prezenți. Mulți dintre ei le poartă și pe chip, prin machiaje colorate, sidefate și așezate creativ pe pleoape și pe obraji, sau în accesoriile care îi împodobesc: cercei, brățări, diademe, șosete, genți, pantofi cu tocuri înalte și platforme. E o bucurie în ochii și în zâmbetul lor, o libertate în felul în care se mișcă în ritmul muzicii, apoi când merg, când cântă sau fluieră ca să atragă atenția celor care îi privesc de la balcoanele clădirilor de pe Calea Victoriei. O minge uriașă de plajă, foarte colorată și ea, saltă vesel pe deasupra convoiului de oameni. Un steag uriaș, în culorile curcubeului, e susținut de mâinile celor care dansează, ridicat deasupra capului. Ultimele raze ale soarelui pătrund prin pânza lui subțire și le luminează creștetul. Par foarte tineri în lumina aceea. Poate mai tineri chiar decât sunt în realitate. Marșul Gay Pride 2018 se încheie cu o oprire la Piața Universității, unde participanții se împrăștie în jurul statuilor simbolice, care capătă brusc viață, inundate de culorile de la baza lor. Nu mai par inerte și insipide ca în zilele obișnuite și prăfoase din arșița verii.

***

Plec de la Universitate cu câțiva prieteni pe Bulevardul Elisabeta, înspre Piața Kogălniceanu. Le spun unde trebuie să merg după asta. Cineva protestează și îmi spune că n-ar trebui să mă duc, fiindcă participarea mea ar putea însemna creditarea evenimentului. Au apărut deja informații în presă cum că acesta ar fi costat 430.000 de euro, și oricărui om de bun simț i se pare enorm. Toți se gândesc la câte lucruri absolut necesare ar putea fi plătite cu o asemenea sumă. Sunt și alții care cred că ar trebui să mă duc, totuși, și să scriu în cunoștință de cauză. Altfel, discutăm fără să știm despre ce anume e vorba. Sunt de părerea celor din urmă.

Ajung în Piața Constituției aproape de ora 21.00. Ca avanpremieră la spectacolul pe care urmează să-l văd mă întâmpină mirosul de bălegar proaspăt. Când intru în ceea ce a fost numit ”satul medieval” – o reconstrucție ”după original”, în fața Casei Poporului, cu nouă case de lemn și ateliere, o biserică, un han, o pădurice, turnuri de apărare, toate plasate în jurul unei platforme pe care se află gradenele pentru spectatori – descopăr și sursa mirosului. Mai mulți cai se află închiși în țarcuri unde pot fi văzuți de către vizitatorii satului medieval, în marea lor majoritate părinți cu copii crescuți la oraș, care nu au mai văzut probabil animale de aproape. Unul țipă uimit și se trage deoparte, altul vrea să atingă un cal mare și negru, care se uită la el de sus în jos, nedumerit. Spectatorii se plimbă deocamdată prin ”satul medieval”, uitându-se la căsuțe și biserică. La intrare li s-a dat împreună cu programul spectacolului câte o pelerină din in aspru, de culoarea nisipului. S-a lăsat deja seara și a început să bată vântul, așa încât mulți și le-au pus deja pe umeri, și arată la fel ca străjerii care și-au aprins făcliile și se urcă în turnurile de apărare. Gradenele se umplu încet-încet și așteptarea crește. Spectacolul, se anunță, va începe numai după ce apune soarele, e nevoie de întuneric pentru teatru.

Am scris despre spectacol în Scena.ro online deci nu voi relua aici, însă ceea ce nu am subliniat suficient în cronica de spectacol este tocmai aspectul costumării participanților la spectacol – actori, figuranți și spectatori. Costumele în care intră în scenă actorii și figuranții nu respectă hainele de epocă din secolul al 14-lea, în care are loc acțiunea piesei lui Alexandru Davila. Sunt făcute din materiale simple, fără broderii și accesorii prețioase, care ar fi fost probabil greu de purtat într-un spectacol în aer liber. Ele reproduc mai degrabă imaginea noastră – construită din frânturi de informații provenind din filme, lecturi, desene din manuale sau imaginație pură – despre cum ar trebui să arate domnitorii din Evul mediu românesc. Într-o scenă care se joacă foarte aproape de spectatori îți sare în ochi materialul ulta-contemporan al pantofilor purtați de actori, un fel de vinilin ieftin, în culorile pământului, încercând fără succes să imite patina timpului. Cu siguranță nu costumele au făcut să crească bugetul spectacolului.

***

Seara de 9 iunie a fost una cu totul specială fiindcă întâmplarea a făcut că am parcurs în ea trei tipuri de spectacol, și am făcut parte voit din două dintre ele, intersectându-mă neintenționat și cu al treilea. Trecând de la unul la altul ca un flâneur în inima orașului, mi-a devenit și mai evident ceva ce știam deja: spectacolul a pătruns într-o asemenea măsură în viața noastră cotidiană, încât nu putem să nu devenim cât se poate de conștienți de ”costumul” pe care îl purtăm în funcție de ”spectacolul” la care luăm parte. De aceea am evocat experiența pentru acest număr special al Caietelor Masca dedicat în special costumului de teatru.

Îmbrăcăm tricoul alb dacă participăm la un meeting declarat a fi împotriva abuzurilor, pentru că albul simbolizează curățenia. Purtăm haine colorate și machiaje multicolore pentru că susținem diversitatea și mergem la marșul Gay Pride. Apoi, ne punem pelerina de in aspru, fără culoare, și ne întoarcem în timp asistând la dilemele morale ale lui Vlaicu-Vodă, coborât din manualul de literatură ca să ia formă 3D și să ne transmită că, de fapt, nimic nu s-a schimbat esențial pe aceste plaiuri.

Costumul ne ajută să ne ”topim” în fiecare dintre aceste spectacole și face mai ușoară participarea, care poate merge până la aderarea deplină la retorica spectacolului cu pricina. Poate că cel mai greu în asemenea situații este să rămâi tu însuți, cu gândurile și părerile proprii, indiferent de spectacolul la care participi, cu sau fără voie, sau de ce costum porți.

Strigătele Parisului / 2018 / scenograf: Adina Mastalier / foto: Cristinel Dâdăl

Add comment

de același autor... Cristina Modreanu

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories