Munca scenografului în teatrul de stradă
de Cristina Modreanu
În micul roman Între Acte de Virginia Woolf există o descriere elocventă a locului ideal pentru desfășurarea unui spectacol în aer liber: ”Sigur, Miss La Trobe spusese adevărul când exclamase: Ăsta-i locul perfect pentru un spectacol în aer liber! Pajiștea era netedă ca podeaua unui teatru. Terasa, înălțată, alcătuia o scenă naturală. Copacii îngrădeau scena ca niște coloane. Iar silueta omenească se vedea foarte avantajos, profilată pe un fundal de cer. Cât despre vreme, se vădea a fi împotriva oricărei așteptări, o zi foarte frumoasă. O dup-amiaza de vară perfectă.” [1]
Miss La Trobe este regizoarea și producătoarea spectacolului a cărui desfășurare face, de fapt, subiectul micului roman, alături de ceea ce se întâmplă între actele spectacolului. Primul lucru pe care ea îl are de dus la îndeplinire este alegerea locului în care spectacolul în aer liber, organizat în scopul strângerii de fonduri pentru reparația bisericii, va avea loc. Ceea ce caută Miss Trobe este un decor natural care să suplinească lipsa decorurilor special create pentru spectacolul ei, fiindcă misiunea pe care a primit-o este să strângă fonduri și nu să le cheltuie, prin urmare bani pentru decoruri nu există, iar costumele sunt improvizate creativ din haine existente și resturi de materiale. ”Arta păgână” a teatrului, se pune în slujba bisericii care a respins-o de-a lungul timpului în forme mai multe sau mai puțin violente, și încă sub conducerea unei femei – iată subtila ironie a Virginiei Woolf.
Dar nu despre temele romanului vreau eu să scriu aici, ci despre întrebarea pe care o deschide acest paragraf citat mai sus: poate fi considerat un decor de teatru un loc deja existent, creat de natură, și nu de vreo ființă umană care să fi pus în el deopotrivă gânduri/idei/semnificații, precum și munca necesară edificării lor?
Răspunsul este „da, desigur”: în teatrul de stradă o parte esențială a muncii pentru crearea decorului este găsirea unui spațiu potrivit și atenta decupare a lui din întinderea mai mare din care face parte. Scenograful trebuie să fie conștient și atent la așezarea publicului și la unghiurile de vizibilitate accesibile acestuia, la ceea ce va constitui fundalul pe care se proiectează spectacolul, la căile de acces și de evacuare necesare pentru siguranța spectatorilor – care în cazul multor spectacole vin și pleacă, sunt în continuă mișcare – și a performerilor. Nu întâmplător, unul dintre scenografii intervievați pentru acest număr de Cristina Enescu, cu siguranță cel mai experimentat dintre cei trei, Dragoș Buhagiar, subliniază că ”prima discuție pe care scenograful trebuie să o aibă cu producătorul și cu regizorul e una cam de contabil: unde jucăm, între ce ore, etc”, pentru ca abia mai apoi să se apuce de schițele propriu-zise, având clare în minte detaliile legate de amplasament, de lumina naturală/sau nu, de gradul de animație stradală la care va fi ”supus” spectacolul rezultat.
Toate aceste alegeri ținând de organizarea spațiului de joc, de conceperea unui cadru în care performerii să fie puși în valoare iar spectatorii să aibă maximum de vizibilitate înseamnă esența muncii scenografului în teatrul de stradă, chiar și în cazul în care această muncă nu e urmată de baterea vreunui cui. Deși, în majoritatea cazurilor, multe cuie urmează a fi bătute (cuvând metaforic pentru toate soluțiile tehnice mult mai complicate, de care este, de fapt, nevoie) și asta chiar dacă spectacolul are loc într-o piață, pe o pajiște, în mijlocul străzii sau pe maidanul dintre blocuri.
E nevoie mai mereu, începând de la vechii greci, trecând prin misterele medievale și până în timpurile noastre, de o scenă, de o platformă înălțată care să crească vizibilitatea actorilor, alături de alte trucuri folosite în acest sens – de la costume și machiaj la sonorizare și iluminare. Chiar și în cazul spectacolelor deambulatorii (spectacole tip paradă), care nu au o scenă fixă, ci mai multe opriri de-a lungul unui traseu, perfomerii și obiectele/păpușile/mașinăriile folosite de ei în spectacol sunt purtate pe platforme mobile, construite cu precizie și manevrate cu eficiență, astfel încât să fie vizibile de la distanță, atractive, funcțonale și cât mai prietenoase cu publicul, care se va mișca alături de ele.
Ignorată de mulți, munca scenografului pentru spectacolele outdoor este pe nedrept și adesea din ignoranță percepută drept mai puțin relevantă decât aceea a colegilor lor care lucrează înăuntrul clădirii teatrului. E motivul principal pentru care foarte puțini scenografi se specializează în spectacolul de stradă.
În realitate, dacă e complicat să creezi de la zero un univers potrivit pentru un spectacol înăuntrul teatrului, e cel puțin la fel de greu să integrezi elementele naturale în decorul creat, având împotriva ta și imprevizibilitatea manifestărilor meteorologice.
Nu toate după-amiezele de vară sunt perfecte.
***
În pregătirea acestui articol am deschis un nou board în contul meu de Pinterest și am strâns în el imagini cu scene în aer liber, ca suport de documentare. [2] Exemplele variază de la marioneta gigant manevrată de cei din compania franceză Royal de Luxe (nu întîmplător menționată de doi dintre cei trei scenografi intervievați ca fiind reperul lor în ceea ce privește teatrul de stradă), la uriașa scenă pentru spectacole de operă construită cu fața înspre lacul Bregenz din Austria care devine fundalul acvatic pentru creațiile prezentate aici. Sau de la modestele decoruri alcătuite din cele mai banale cutii de lemn în care se transportă de obicei recuzita până la, prin opoziție, spectaculoasele creații futuriste ale arhitectului Massimilliano Fuksas pentru amfiteatrul grec din Syracuse, Italia, oraș cunoscut pentru splendidele sale ruine sale antice. Nu putem reproduce aici aceste fotografii, date fiind limitele impuse de drepturile de autor, dar ele pot fi văzute online, internet-ul fiind o resursă extraordinară de inspirație și pentru acest subiect. Nu e mai puțin adevărat însă că pentru a experimenta cu adevărat impactul pe care decorurile unui spectacol de stradă îl are asupra publicului acestuia e nevoie să ieși în stradă, să privești cum se transformă străzile unui oraș pe care poate că îl știi de o viață, să observi transformarea produsă de luminile spectacolului asupra clădirilor care devin parte integrantă din povestea desfășurată în fața ochilor tăi.
Și fiindcă a venit vorba despre clădiri, arhitecții pot fi personaje cheie în universul spectacolelor outdoor, fiindcă cine altcineva poate fi mai potrivit/ă pentru a transforma un oraș și clădirile sale în scena ideală pentru acestea, respectând legile compoziției în așa fel încât să le pună în valoare pe amândouă?
Și nu era oare chiar un arhitect cel care a declanșat în teatrul românesc discuția fertilă despre ”reteatralizarea picturii de teatru”, revoluție tăcută dar fertilă care a stat la baza teatrului românesc modern, găsindu-și și azi ecoul în munca tuturor scenografilor de la noi, fie că ei au citit sau nu articolele lui Liviu Ciulei și răspunsurile date acestuia de alți oameni de teatru?
Plecând de la
celebrul articol al lui Liviu Ciulei, Teatralizarea
picturii de teatru, pe care îl reluăm în paginile următoare, spre
reamintire, trecând prin părerile scenografilor profesioniști și prin relatarea
semnată de fondatorul Teatrului Masca, Mihai Mălaimare, de la recent încheiata
ediție a Bienalei de Arhitectură de la Venezia, recompunem în acest număr al
Caietelor Masca drumul scenografului/scenografei în teatrul de interior și cel
de stradă, înclinându-ne în fața efortului său/al ei, de obicei puțin sau deloc
menționat în cronicile de spectacol.
[1] Virginia Woolf – Între acte, traducere și postfață de Frida Papadache, Colecția Globus, editura Univers, București, 1978
[2] https://ro.pinterest.com/cristinamodrean/open-air-theater/