Nostalgia aerului curat
de Silviu Purcărete
Spectacolul OUTDOOR, cu alte cuvinte la aer curat, este spectacolul în stare naturală. De la reprezentațiile vechilor greci și romani pîna la cele ale saltimbancilor din bîlciuri, de la misterele apusene pînă la serbările populare sau religioase, omului i-a plăcut să petreacă afară, pe stradă, pe maidan sau, mă rog, în amfiteatru. (Spectacolul INDOOR fiind de fapt inventat în țările ploioase și oricum mai bogate și mai snoabe, dispuse să plătească printre altele o mare cantitate de lumînări care să înlocuiască lumina soarelui.)
Desigur, lumea de azi e obișnuită să vadă spectacolul în sala de teatru, fie el național, hipertehnologizat și opulent, fie subteran, independent și minimalist. Periodic se manifestă însă, sub diverse forme, nostalgia aerului curat.
Există însă mai multe feluri de a înțelege teatrul în aer liber și, într-o carieră destul de lungă, am avut prilejul să trăiesc în mai multe rînduri astfel de “aventuri” teatrale.
Mai întîi avem situația spectacolului conceput și (îndelung) jucat într-o sală de teatru cum nu se poate mai INDOOR, transferat provizoriu și estival OUTDOOR, undeva într-o grădinp cu verdeață. Erau pe vremuri Arenele Romane sau amfiteatrul de la Herăstrău (Or mai fi existînd?) Se jucau acolo vara, dupa închiderea oficială a stagiunilor, comedii de mare succes. Acest tip de transfer al spectacolului nu înseamnă însă mare lucru și în niciun caz nu poate reprezenta vreo opțiune estetică a regizorului, ba dimpotrivă.
Am pățit-o și eu în mod neașteptat acum cîțiva ani cînd un teatru englez, altfel foarte simandicos, a hotărît să prezinte un spectacol de-al meu (ditamai Shakespeare) în teatrul antic Herodeon de la poalele Akropolei din Atena. Să adaptezi un spectacol conceput în bezna tăcută a INDOORULUI la o arenă romană ultraturistică însemna să faci multe compromisuri. Liota de spectatori japonezi și nemți priveau fericiți spectacolul. Ei bifau mîndri o frumoasă acțiune culturală trăită la umbra Partenonului, puțin pasîndu-le de compromisurile estetice și frustrările care-l făceau pe regizor să-și muște mîinile.
Un alt fel de spectacol în aer liber pe care l-am făcut a fost “Metamorfoze” (după Ovidiu) la Luxemburg. O comandă politico culturală (Luxemburgul și Sibiul erau capitale culturale) care presupunea și un oarecare confort financiar. Pe platoul vast al Abației Neumünster am putut amplasa un decor complicat, o uriașă piscină și alte elemente masive, care n-ar fi putut încăpea în niciun spațiu teatral obișnuit. Deasemenea, ne-am putut juca și cu elemente pirotehnice de neînchipuit într-o sală închisă. Dar, cu toată amplasarea în aer liber și chiar avînd drept fundal o impresionantă faleză de piatră, pe care se proiectau imagini, spectacolul nu era cu nimic diferit din punct de vedere estetic de un spectacol tradițional: spectatorii așezați pe gradene aveau în față un decor de teatru. Cu mult mai mare și mai spectaculos decît ar fi putut să vadă undeva “INDOOR” și totuși doar un decor de teatru (de altfel, de curînd transportat la Sibiu unde spectacolul a fost reluat în curtea unei vechi uzine.)
În schimb, în urmă cu mulți ani, la începutul carierei mele, am avut prilejul adevăratei experiențe a spectacolului în aer liber. Nu mai aveam de-a face doar cu OUTDOOR ci de-a dreptul cu SITE SPECIFIC ART!
Prin ’78 sau ’79 am făcut un spectacol cu actorii teatrului din Constanța care s-a jucat într-o singură seară printre ruinele cetății Histria, pe malul lacului Razelm, în Dobrogea. Spectacolul pornea de la un text antic, al Orestiei lui Eschil. “Decorul” era sută la sută natural. Actorii erau fantome mișunînd printre pietrele și coloanele dărîmate, însoțiți de serpii (altfel inofensivi) de care era infestat locul. Stoluri isterice de pescarusi zburau printre ei căci era vreme de furtună. Ce altceva mai “tragic” și mai romantic și-ar fi putut dori un regizor? Natura contribuia decisiv la sensul reprezentației.
După un an, o altă seară unică, dedicată “Hecubei” lui Euripide. Spectacolul avea loc pe o plajă pustie, la marginea Constanței (acum, s-au construit acolo tot felul de blocuri de fițe). Mi-am permis atunci cîteva “intervenții” în peisaj: am văruit vreo doi, trei bolovani și am “plantat” un măslin în largul mării. Altfel, plaja dezolată și destul de plină de gunoaie, corespundea perfect nenorocirii roabelor troiene tîrîte în exil. Cîțiva instrumentiști (violoncel, violă, viori) executau muzici fascinante compuse de uluitorul Dorin Liviu Zaharia.
Adaug că în ambele spectacole sunetul era absolut LIVE (cu cîte barbarisme ne răsfățam în teatrul românesc!), iar lumina-exclusiv cea a soarelui și mai tîrziu a lunii, dar și a focurilor aprinse la lăsarea întunericului. Trebuie să recunosc, amintirile din OUTDOOR sînt mai placute decît cele din INDOOR și nu pot decît să vă doresc, tuturor, cît mai multe experiențe la aer curat.