Dramaturgia de spectacol sau cum funcționează un ”ochi limpede”
de Cristina Modreanu
Când am auzit pt prima dată expresia “ochi limpede” că tânăr jurnalist abia intrat într-o redacție, mi-a sunat foarte bizar. Am înțeles foarte repede însă, că atunci când ești foarte adâncit în munca la un articol, fie el de opinie, de investigație, ba chiar și o știre, riști întotdeauna să ți se pară că lucrurile sunt clare, chiar dacă din afară ele nu par deloc așa. “Ochiul limpede” este persoana care, citind pentru prima dată un articol, semnalează neclaritățile, recomandă nuanțările necesare, propune eventual o structură diferită sau doar mici editări, în funcție de caz.
Ca orice altă creație și spectacolul are nevoie de un “ochi limpede” în faza finală de construcție, înainte de ieșirea sa la public. Construcția unui spectacol fiind un proces mai complex, aici este nevoie și de o însoțire de parcurs, de observații punctuale urmărind logica de creație, de un brainstorming permanent pentru găsirea celor mai bune soluții ale problemelor ivite din cauza diferențelor dintre teorie (caietul de regie, propunerea de proiect) și realitate (capacitățile actorilor, condițiile tehnice, etc).
Dramaturgul de spectacol – în accepțiunea dată termenului în cultura teatrală germană – este ochiul limpede care se plasează în afară procesului de creație, pe marginea fină dintre scenă și sala, preluând poziția spectatorului, dar un spectator privilegiat, care poate și este chiar chemată să intervină pentru clarificarea sensurilor spectacolului. Pentru el/ea întreg spectacolul este un “text” de editat, fiecare dintre nivelurile sale de semnificare fiind la fel de important și astfel imaginat încât să conveargă împreună cu celelalte elemente spre un întreg: de la scenariu la coloana sonoră, de la costume la elementele de decor, de la mișcare la machiaj și toate bine integrate în spațiul de joc, fie el indoor sau outdoor.
În recentul spectacol al Teatrului Masca de exemplu, D’ale carnavalului, în regia lui Mihai Mălaimare, aceste elemente funcționează ca un ceas bine reglat, actorii spunând fără vorbe, doar din gesturi, mimică și mișcarea corpului o poveste, simultan cu celelalte povești, ca într-un carusel amețitor. La intervaluri precise, toți performerii se reunesc într-un cor care “livrează” song-uri (”de mahala, patriotice și de iubire”, cum se precizează în descrierea spectacolului) ce decripteaza prin versurile lor parte din sensurile rămase neclarificate (muzica – Răzvan Alexandru Diaconu). Autorul spectacolului a lucrat pe baza unui “libret” redactat pe acte, publicat în caietul de sală, care devine un “reader” al spectacolului, parte din construcția acestuia, mai ales că respectă, ca și celelalte materiale de promovare (excelentă ideea afișului sub formă de telegramă!) estetica producției, luând forma unui ziar interbelic. La coerența întregului contribuie esențial și decorul – care integrează locuri de joc separate pentru protagoniști, toate așezate în jurul spațiului rezervat celebrei frizerii a lui Nae Giurumea, precum și costumele create de Sanda Mitache. Faptul că actorii sunt cu toții permanent în scenă impune un scenariu suplimentar, fiecare dintre ei fiind activ în timpul dintre scenele în care este protagonist/ă. Așa încât de la cuplul de seniori provenind dintr-o altă piesă, Conu’ Leonida față cu Reacțiunea(topită și ea în scenariul spectacolului), și interpretat cu multiple nuanțe și trăiri mute de către veteranii Masca Mihai Mălaimare și Anamaria Pâslaru, trecând prin personajele din D’ale carnavalului și sfârșind cu personaje ce colorează suplimentar, în mod benefic, lumea spectacolului, cum sunt ”damele de consum” ce par să aibă în grijă pe toată lumea sau lampagiul care aprinde și stinge felinarele bântuind memorabil scena, toată lumea urmărește un traseu non-verbal separat, direcționat înspre scenele de grup. Nu știu cum s-a desfășurat procesul de lucru la acest spectacol, mai ales când autorul său se află și în scenă, dar prespun că a existat un ”ochi limpede” fără de care această coerență nu ar fi putut fi atinsă.
***
Revenind la tema acestui număr al Caietelor Masca, Teme și scenarii în spectacol, conform teoriilor semioticienilor[1] putem citi orice spectacol ca pe un text complex, tridimensional, alcătuit din toate elementele sale, sub formă de capitole separate, dar desfășurându-se simultan. În acest caz, și criticul devine un fel de “ochi limpede” care însă apare post-factum, neavând posibilitatea de a mai contribui la o eventuală “editare” și limpezire a sensurilor.
Înainte de 1989 funcția de ”ochi limpede” era îndeplinită, într-un cu totul alt sens, și de cenzorii care participau la vizionările ideologice, ca să se asigure că spectacolele nu se îndepărtează de ”linia partidului”.
În lumea de azi, repetițiile deschise practicate de unii creatori sau invitația unor regizori către critici și colegi la avanpremieră sunt instrumente de reglare, care ajută la obținerea unui spectacol cât mai aproape de intențiile inițiale ale creatorilor săi. Cu condiția ca aceștia să admită că au nevoie de un “ochi limpede”.
Pentru clarificarea temei acestui număr, am pus întrebări despre teme și scenarii coregrafului Sergiu Anghel și scenografei Iuliana Vîlsan, iar răspunsurile lor vin în completarea experienței din teatrul non-verbal, aprofundată în articolul său de către actorul și regizorul Mihai Mălaimare, respectiv a teatrului de stradă, despre care scrie Cristi Dadal. Citind despre toate aceste experiențe devine mai clar care e locul dramaturgului de spectacol – fie el spectacol de teatru verbal, non-verbal, de dans, indoor sau outdoor – pe harta construcției unei noi producții. Și la ce ne folosește un ”ochi limpede”.
[1] Semiotica – Orientare larg răspândită în gândirea teoretică contemporană, care studiază fenomenele și în special faptele de cultură ca sisteme de semnificare și procese de comunicare (Wikipedia)