#8 MASCA FILE DIN POVESTE

#

„Împrejurul” ca decor

 de Marina Roman

Scenografia este, din păcate, unul dintre compartimentele prea rar vizitate de critica de specialitate. De cele mai multe ori, într-o cronică de teatru, decorul și costumele primesc câte un calificativ formal, fără a fi analizate și contextualizate, deși sunt elemente constitutive ale semnului teatral. Iată de ce consider propunerea de a vorbi despre decor în teatrul de stradă, drept o adevărată provocare. Pentru că decorul, conceput consubstanțial cu intenția auctorială, are darul de a spori puterea imaginativă a spectatorului și de a-i înlesni acestuia accesul la sensurile pe care regizorul le actualizează din textul ales spre a deveni spectacol.

Mi-ar fi fost mai confortabil să vorbesc despre decor în spațiul consacrat al scenei, decât despre transformarea realității înconjurătoare în decor și, recunosc, în primul moment am ezitat, neștiind cum să abordez tema. Așa că am recurs la o metodă… intuitivă. Ce aș face dacă aș fi scenograful unui film a cărui acțiune se desfășoară în locuri bătute de pasul oamenilor obișnuiți, într-un oraș cunoscut, cu străzi știute de mai toată lumea etc? De ce ar avea nevoie regizorul de mine, de un scenograf? Ceea ce obiectivul aparatului de filmat decupează din realitatea înconjurătoare poate sau nu să fie socotit „decor”? Cu siguranță că acea parte de stradă, acea casă, acel pom, acel pod care intră într-un cadru sau altul al filmului se dezvoltă ca decor, intrând în relație cu personajele, cu lumina, cu muzica etc. Scenograful, privind împreună cu directorul de fotografie, alege un fragment de realitate sau altul, în acord cu demersul regizoral, ceea ce aduce în discuție „intenția”. A decupa un cadru din realitatea înconjurătoare cu intenția expresă de a face ca acea parte să funcționeze ca element al unui tot unitar înseamnă, nu doar pentru mine, a crea un decor. În acest caz, de film. De vreme ce fiecare element concură la sinteza spectacolului, există situații în care este necesar ca scenograful să intervină asupra „realității” decupate în cadru, într-un proces pe care l-am putea numi de „adaptare”.

Mutatis mutandis, am putea spune că… aproape la fel se întâmplă și în cazul teatrului de stradă: pe aceleași criterii, scenograful, împreună cu regizorul, alege locul sau traseul exact ale desfășurării spectacolului și face, acolo unde este cazul, necesarele intervenții.

Doar un exemplu: Teatrul MASCA

Era în august 1990. Îmi amintesc că era o seară blândă pe care mi-am ales să o petrec la Cafeneaua Muzeului Literaturii Române, invitată fiind de Mihai Mălaimare & Co. la prima reprezentație a Teatrului MASCA. Jucau Clovnii, cred, iar din această primă trupă făceau parte Anamaria Pîslaru, Dalila Gall, Sorin Diculescu, Florentin Dușe, Tudorel Filimon și regretatul George Țoropoc. Teatru, pantomimă, elemente de circ, în spațiul restrictiv al unei alei din curtea muzeului, străjuită de mese de la care, așezați confortabil, obișnuiții locului, oameni dedați scrisului și artei, în general, au devenit pe neașteptate spectatorii unei întâmplări insolite. Timp în care atenția mea se împărțea între efervescența personajelor de pe alee și aproape uimirea celor care, scoși din rutina gestului cotidian, deveneau ei înșiși actanți. Decorul? Un manechin și câteva elemente de identificare, apoi câteva accente necesare unui spectacol ce evoca circul. Dar nu, pentru mine decorul se extindea, cuprinzând o parte din clădire și câțiva pomi, ba chiar și câteva mese. Adică tot ce intra în câmpul meu vizual, ca într-un plan ansamblu cinematografic. Am înțeles atunci că un asemenea demers, teatru jucat în locuri deschise, în parc, într-o piață sau în stradă, nu este doar posibil – așa cum istoria teatrului a validat –, ci… de dorit. Așa am înțeles de ce, în paralel cu spectacolele indoor, Teatrul MASCA a dezvoltat, ca direcție principală a programului său, teatrul de stradă. Concert de promenadă, Povești din România, La români, Gardienii veseli, Fior d’amor în Bucuresci, Pierrot lunatecul sau premierele acestui an Noi și Mateloții – Întoarcerea pe mare sunt doar câteva dintre spectacolele astfel concepute.

O NOAPTE FURTUNOASĂ, 2012; Scenograf – Sanda Mitache, Fotograf – Dana Mitică

Nu este aici locul și, firește, nu îmi propun să fac o analiză a felului în care spectacolele concepute pentru spații în aer liber au folosit „împrejurul” ca decor. Dar am să încerc să vă transmit starea pe care mi-a creat-o un tărâm de basm. Imaginați-vă că, într-o seară, destul de târziu, mă plimbam prin curtea interioară a unui castel fermecat, în care personajele unor povești înlănțuite se trezeau la viață și adormeau, și iar se trezeau la viață și adormeau, pentru ca eu să îmi depăn, în întunericul păcălit de spoturile colorate care luminau statui mișcătoare, amintirile acelorași povești sau ale altora. Călcam ca în vis, pe alei de consistența norilor. Iar acum… traducerea: în perioada 16-20 iunie 2016, Teatrul MASCA a organizat cea de a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Statui Vivante. Spectacolele s-au desfășurat în trei locuri, Parcul Crângași, Parcul Al. I. Cuza, iar eu v-am povestit experiența pe care am trăit-o la Casa Filipescu Cesianu, în Noaptea Statuilor Vivante. A fost o ediție bogată, care a excelat prin premierele spectacolelor PEISAJE URBANEDactilografa, Chelnerul, Domnișoara Havisham, Îngerul Negru, Cântăreața de operă, Rapunzel și MEDIEVALE – D’ALE BUCUREȘTIULUIPolițist colonial, Frida Kahlo, Rică – fante de Obor, Paraschiva, Mița Biciclista, Troll îndrăgostit, Balerina, Brâncuși și Rugăciunea. Pentru mine a fost o experiență teatrală puternică, dar nu singulară în ceea ce privește Teatrul MASCA. Vă amintiți Ultimele zile ale orașului Pompei? Dar de Invazia, parada insectelor gigant care invadează orașul și îl transformă într-o feerie, iar publicul, prins în spațiul de joc, se mișcă odată cu insectele, nu doar devenind o parte activă a spectacolului, ci, poate, chiar insecte, ca într-o îmblânzită și optimistă replică la Metamorfoza lui Kafka.

Teatrul în slujba realității

Îmi amintesc cum, la începutul anilor 90, îmi imaginam că Teatrul MASCA, abia înființat, ar fi putut inventa un alt fel de advertising. Chiar le-am propus câtorva prieteni să scriem un proiect. Vedeam deja străzile animate de actori deveniți logo-uri ale unor branduri celebre, vedeam cum scenarii inteligente, jucate cu talent, ne învățau să trăim mai bine cumpărând cele mai bune produse etc. Nu s-a întâmplat să se întâmple…

Dar, cu trecerea timpului, cu noi și noi proiecte teatrale prezentate în parcuri, în stradă și în alte spații deschise am înțeles că teatrul poate schimba locul în care se desfășoară. Spațiul. Îl poate transforma. Îl poate re-modela. Pentru că teatrul are o extraordinară putere de a pune în valoare un detaliu care să modifice întregul. Dacă un spectacol de stradă valorizează detaliul semnificativ, întreg spațiul „real” se poate transforma într-un spațiu „convențional” care, la rându-i, integrat unei noi ordini, poate reveni în contingent  la un nivel superior de manifestare.

De aici, însă, începe o altă discuție, un alt demers, despre teatrul de stradă și despre valențele sale modelatorii asupra spațiului urban. Într-un demers socio-cultural, menit să ne armonizeze cu firesca noastră aspirație către frumos, adevăr și bine.

PIERROT LUNATECUL, 2009; Scenograf – Sanda Mitache

Add comment

de același autor... Marina Roman

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories