#8 CONTEXT

#

După blocurile gri se face teatru: Micro și Macro decorul

de Cristinel Dâdăl

”Blocul d-aia-i bloc. Să trăiască omul în comun

și să împartă cu vecinul și întreținerea, și zgomotul.”

(citat din filmul Grăbește-te încet, 1981)

              ARCA LUI LENIN, spectacol al Teatrului Masca în regia lui Mihai Mălaimare și Anca Florea, este un spectacol documentar, din punct de vedere teoretic și un spectacol de atmosferă din punct de vedere stilistic. Cele două aspecte se întrepătrund, de fapt, și se susțin unul pe celălalt. Cu un scenariu construit pornind de la documentele epocii și o coloană sonoră alcătuită din înregistrări autentice din jurnalele vremii, dar și cântece muncitorești sau ,,patriotice”, românești și sovietice, spectacolul se prezintă ca un extras din memoria lucidă a cuiva care a trăit, își amintește totul și vrea să povestească.

              Folosind statuile vivante, care evoluează în tehnica mișcării întrerupte, ARCA LUI LENIN are ceva din desfășurarea greoaie și fragmentată a unui film de epocă. Odată ce ai pătruns în lumea lui și în poveste, experiența este oarecum halucinantă: statuile se trezesc din nemișcare, pășesc scurt și apăsat, asumându-și materialitatea artefactelor de bronz greu – ca urmele lăsate de comunism în istorie – se exprimă și comunică între ele prin gesturi întrerupte, se smulg, parcă, la fiecare tresărire, dintr-o incapacitate firească de a se mișca, opunând forță ca și cum pentru fiecare metru de spațiu câștigat ar fi trecut printr-un zid. Pentru spectatorul contemporan, rezultatul nu este cu nimic mai prejos decât dacă, bunăoară, gravurile de pe o plachetă, sau figurile creionate pe un perete ar începe, pur și simplu, să se miște. Chiar și soluția de machiaj aleasă ajută la efectul general, afișând, dincolo de coloristică, o dominantă mată și brută, fără accente, fără prea multe umbre, pentru a ilustra indivizi care nu sunt altceva decât exponenții unei anumite clase. Este ca și cum, în ton cu mesajul transmis, nu a fost loc de Triunghiul lui Rembrandt în această ilustrație, așa cum ideologia sistemului comunist nu lăsa loc de penumbre. Nuanțele morale ni le permitem noi, acum, acceptând negocieri și disculpări pentru o perioadă în care tușele erau extrem de contrastante: Ai furat? Da/Nu. Ai trădat? Da/Nu. Ai văzut pe X că a vorbit cu Y? Da/Nu. Ai citit pe Z? Da/Nu.

              Dacă din punct de vedere al coloanei sonore și a machiajului, spectacolul se constituie într-o prezență absolut impunătoare, de la prima impresie, din punctul de vedere al decorului, acesta pare oarecum lejer și la îndemână. Câte un cub pentru fiecare dintre statuile proletcultiste inscripționat cu numele clasei-personaj și un piedestal în față, pe care stau, ca un tatuaj pe aer, Stalin, Lenin și Pionierii. Totul este aranjat sub forma unui semicerc cu deschiderea spre public, ca o paranteză deschisă, la contemporaneitate.

ARCA LUI LENIN, 2017, Scenograf – Sanda Mitache, Fotograf – Dâdăl Cristinel

La fiecare reprezentație a acestui spectacol, însă, s-a petrecut ceva de-a dreptul fabulos, în privința decorului. Mediul ambiant, în sine, toate elementele din jur, au devenit un supra decor al spectacolului, ca o structură imensă în care actorii personaj s-au infiltrat. E ca și cum aceștia ar fi devenit scheletul acestei structuri, pe care au animat-o, căreia i-au dat dintr-odată o altă valoare, conotații și sens. Cu precădere blocurile, mai ales cele înalte, de opt și zece etaje, au devenit elemente participante la reprezentație, ca decor. Poate că niciun alt tip posibil de instalație gigant nu ar fi redat atât de credibil senzația de autentic, de veridic, pe care mesajul spectacolului a căpătat-o ori de câte ori s-a jucat în astfel de condiții.

              Mă gândesc la reprezentațiile din Parcul Crângași, îndeosebi, parc de cartier muncitoresc, ridicat după șablon, dispus într-o geometrie articulată onest, fără artificii stilistice, în linii drepte, fără curbe sau accidente arhitecturale. O simplă plimbare prin acest cartier dezvăluie caracterul destinației inițiale. Undeva, în mijlocul acestui cartier, Parcul Crângași a rămas ca o alternativă sinuoasă și verde la ipsos, metal, beton, uși și ferestre.

              Ori de câte ori s-a jucat aici, ARCA LUI LENIN s-a folosit de tot ceea ce este în jur, de blocurile acestea a căror prezență, pe lângă faptul că nu poate fi ignorată, crează un cadru vizual în perfect acord cu perioada evocată de spectacol. Lăsând la o parte interogația despre o eventuală intenție, spectatorul care se apropie de micro decorul acestui spectacol, alcătuit din cele câteva elemente menționate mai sus, privind statuile înfățișate și ascultând coloana sonoră, ridică ochii la un moment dat și realizează, conștient sau la nivel de emoție inefabilă, că se află în mijlocul unui macro decor, al unei scene imense care este bucățica aceea de oraș.

Atunci când acest lucru se întâmplă – și sumedenie de oameni care au văzut spectacolul ne-au confirmat că se întâmplă, fără doar și poate – greutatea atmosferei create de spectacol se intensifică exponențial, mesajul său se amplifică pentru că blocurile din jur – unul dintre simbolurile mereu la îndemână ale comunismului, și care creează acea senzație pe care numai noi, cei care am crescut între ele sau în preajma lor, o cunoaștem – devin o imensă cutie de rezonanță, în care documentele audio redate, fie că este vorba de fragmente de interviu, declarații sau extrase din jurnalele de știri, se amplifică și, uneori pentru câteva minute, alteori pentru câteva clipe, se petrece ceva teribil de puternic dar extrem de greu de redat în cuvinte: spectacolul, momentul acela greu de delimitat în metri sau secunde, în care totul se înlănțuie și freamătă împreună, actorii, muzica, mesajul textelor, spectatorii, emoția și memoria lor care validează ceea ce se redă în spectacol, blocurile din jur ca o parafă de autenticitate, totul se constituie într-o portavoce suprarealistă care strigă dintr-un punct central către exterior, ca o descătușare în clipa realizării că avem voie să ne amintim. Mai mult: că nu avem niciun drept să nu o facem.

Din punct de vedere teatral, se mai întâmplă ceva la fel de deosebit. Pentru că structurile din jur se adaugă atât de firesc poveștii, acestea liniștesc ochiul, nu îl perturbă, și spectatorul are confortul vizual necesar să observe micile gesturi semnificative care se petrec pe scenă. Atingeri, priviri, frânturi de mișcări, mici nestemate regizorale pe care publicul le observă, în virtutea faptului că atât ceea ce i se propune în spațiul de joc, cât și ceea ce este în jur poartă amprenta familiarității. Este o congruență pozitivă între cele două, o curgere firească de sensuri de la micro la macro, un împrumut de semnificații. Tot ceea ce se petrece în spectacol, pe de o parte, împrumută conotații mediului ambiant iar acesta, pe de altă parte, dă infinit mai multă valoare pentru toate simbolurile care se descoperă pe scenă.

Făcând abstracție de design-ul mașinilor moderne din trafic și de alte câteva elemente contemporane, privit de undeva de sus, ARCA LUI LENIN printre blocurile acelea părea platoul de filmare al unui documentar.

Un alt exemplu despre cum acest spectacol s-a folosit efectiv de mediul ambiant, a fost reprezentatia acestuia la Timișoara. Amplasat în piața de lângă Teatrul Național Timișoara, s-a jucat cu fața spre acesta și cu spatele spre lungul bulevard pietonal care formează Piața Victoriei, iar în capătul acesteia, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă. A fost o așezare intenționată care a creat o simbolistică cu totul aparte în momentul în care, peste creștetele actorilor, în depărtare, dincolo de spațiul de joc, se profila o biserică impunătoare din punct de vedere vizual. În acest fel, pentru spectatorul având în spate Teatrul Național și în față Catedrala, spectacolul a potențat la maxim viziunea regizorală care, cu luciditate, a poziționat ARCA LUI LENIN, în această conjunctură, ca un intermezzo istoric între cei doli poli pe care a încercat să-i submineze – cultura și biserica.

De altfel, rezultatul a fost pe măsura inspirației colosale a regizorului. Au fost în public oameni care au lăcrimat, care s-au înfiorat și apoi au zâmbit, care au ținut să rămână după spectacol și să ne felicite pentru autenticitate, originalitate și idee, care au privit încă o dată butecurile sau păpușa pe care o ridică Stalin în timpul spectacolului, și care au plecat privind spre catedrală și scuturându-se printr-o cruce de spaima de a fi trăit din nou acele vremuri…

Poate că aici stă diferența majoră între spectacolul conceput de la bun început pentru a fi jucat în stradă, și spectacolul de interior care are, cu oarecare ocazie, o reprezentație în stradă. Dincolo de faptul – sau poate tocmai în virtutea acestuia – că primul dintre acestea este făcut de oameni care cunosc strada și particularitățile acesteia, este vorba de capacitatea de a gândi un spectacol care să se folosească de tot ceea ce există în proximitatea spațiului de joc. De la mediul ambiant și coloristică, până la natură și elemente de arhitectură, teatrul de stradă trebuie să folosească, să integreze și să își asume. Alternativa la acest mod de a vedea lucrurile, mod care conduce spre autenticitate și creativitate contemporană, este varianta în care – cele menționate fiind neglijate – spectacolul devine un implant forțat, o grefă nefericită pe care, de cele mai multe ori, potențialul public o și respinge.

Decorul spectacolelor de stradă este de multe ori minimalist și redus la elemente esențiale, în principal din considerente tehnice, pentru ușurința transportului și a montării și pentru a păstra disponibilitatea de joc pentru o plajă cât mai extinsă de spații. Însă, pentru un adevărat spectacol de stradă, decorul va fi de multe ori socotit a fi găsit la fața locului. Când joci același spectacol și în Crângași și în Herăstrău sau Humulești, și la București pe Calea Victoriei sau la Timișoara, dar și la Londra, ține de permisivitatea conceptului inițial și de priceperea echipei tehnice și artistice prezente la montare, ca spectacolul să devină, preț de un ceas sau două, cât se joacă, parte integrantă din locul respectiv.

              Regizorul unui spectacol de stradă va ține cont de toate aceste aspecte pentru că el nu își vizualizează produsul finit în interiorul unui cabinet negru, cum poate fi socotită sala de interior. El știe că, așa cum spuneam și în privința costumului, spectacolul său se va juca în exterior, în spațiu deschis, în care există deja culori și elemente asupra cărora nu se poate interveni. În stradă există cer, iarbă, blocuri, copaci, alei și betoane, schele, chioșcuri, lacuri, poduri, biciclete, foișoare și fântâni etc. Atâta timp cât, din punct de vedere vizual, spectacolul său păstrează capacitatea de a nu contrasta flagrant cu toate acestea, acesta reține o șansă în plus de a se impune.

              ARCA LUI LENIN este poate cel mai sugestiv exemplu, în această ordine de idei, dintre spectacolele de exterior pe care bucureștenii – și nu numai – le-au putut vedea în ultimii ani. Dacă spuneam în primul paragraf că, din punct de vedere stilistic, este un spectacol de atmosferă, ei bine, tocmai aceste aspecte ale supra-decorului, au contribuit la fiecare reprezentație, la instituirea unei astfel de atmosfere.

              Încă de la premieră (2 mai 2016)  spectacolul a avut un succes teribil și iată că, și în 2018, în ciuda faptului că Masca nu mai este teatru de repertoriu, a fost pus în situația fericită de a îl juca în continuare, și asta pentru că a fost cerut. Dincolo de concept regizoral, de jocul actorilor, de încărcătura documentară și emoțională pe care o aduce la fiecare reprezentație, trebuie bănuit că în spatele succesului se află și această intuiție sau pricepere intenționată de a folosi orașul din jur ca pe o componentă internă a decorului. Blocurile cu aspect comunist existau deja acolo unde s-a jucat, sunt și acum și vor mai fi destulă vreme. Însă timp de o oră și jumătate, cât s-a jucat ARCA LUI LENIN, au fost fundal, pantaloni și cortină, ilustrație vizuală externă a unui spectacol cu fragmente din istoria lor.

Add comment

de același autor... Cristinel Dâdăl

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories