Dragoș Buhagiar, Alina Herescu și Cristian Marin despre decor în teatrul de stradă
Spectacolele de teatru în aer liber, indiferent de subiect, locație, acțiune, decor sau idee regizorală, au menirea de a întoarce capetele și a trezi atenția publicului pentru cât mai mult timp posibil. Publicul stradal e, prin definiție, unul îm mișcare, mult mai greu de atras și captat decât publicul ”captiv” în săile de teatru pe durata unui spectacol. Decorul și costumele în teatrul stradal sunt, într-un fel, încă și mai importante în acest efort de a crea o relație cu publicul și de a-l implica în povestea pe care o propune un astfel de spectacol.
Am discutat cu trei scenografi din generații diferite, Dragoș Buhagiar, Alina Herescu și Cristian Marin, despre specificul decorurilor pentru diferite tipuri de teatru în aer liber, precum și depre modalitățile prin care aceste elemente contribuie la crearea unei relații cu publicul.
Care sunt principalele diferențe, provocări dar și oportunități în crearea decorului și a costumelor pentru spectacolele de teatrul de stradă (marionete, statui vivante,etc) față de teatrul ”clasic”?
Dragoș Buhagiar:
Înainte de a te apuca să faci teatru de stradă e bine să știi pentru cine îl faci. În stradă, publicul nu poate fi selectat, așa cum fac teatrele prin repertoriu, faimă, poziție geografică sau prețul biletelor. Pe stradă, paleta estetică ar trebui în principiu să fie mai mare, pentru că acolo sunt oameni de tot felul. Apoi, la un nivel mai concret, e foarte important ca scenograful să cunoască dinainte locația spectacolului: una e un parc, alta e un spațiu între blocuri, sunt geometrii, proporții, culori diferite; una e un spectacol static, altceva un spectacol itinerant, care se plimbă odată cu publicul.
Esențială de la bun început e proporția, care pe stradă e foarte diferită față de un spațiu închis. Dacă e un spectacol care circulă, decorul și costumele trebuie să aibă o anumită proporție, și aici nu e vorba numai de faptul că în aer liber toate obiectele arată mai mici decât pe scenă sau în spații închise. Apoi, pe stradă trebuie să știi dacă publicul va sta în picioare sau așezat, împrejurul unei scene sau va fi în mișcare. Dacă vrei o poveste statică, în funcție de cam câți oameni vor asista, va trebui să ridici scena, de exemplu.
Dincolo de proporție, esențiale sunt și culorile (în lumina de zi culorile sunt mult mai estompate decât sunt aceleași culori puse pe scenă, cu lumini pe ele) sau dacă spectacolul are loc ziua sau seara, sau ambele. De fapt, prima discuție pe care scenograful trebuie să o aibă cu producătorul și cu regizorul e una cam de contabil: unde jucăm, între ce ore, etc. Ți se va spune ”stai puțin, mai întâi creează ceva, niște desene”. Nu, creezi, desenezi și faci planuri în funcție de necesități și scop.
Alina Herescu:
Nu am o experiență vastă în acest tip de teatru (încă), exprimându-mă cel mai adesea în teatrul mai mult sau mai puțin, ”clasic”. Încă din facultate însă, dacă nu chiar mai de timpuriu, mă tot bântuie acest tip de expresie teatrală, mă tot stârnește și mă fericește totodată. Cred că vrea insistent să-mi spună ceva, să ne împrietenim mai mult, să mă ia cu el.
Iubesc mult teatrul în cam toate formele lui, dar dragostea pentru cel de stradă e mai focoasă cumva, cu mai multă adrenalină, mai carnală. La teatru, oamenii vin pregătiți să stea pe un scaun comod, să li se ofere o poveste, poate nu pleacă nici dacă nu le place, eventual și aplaudă ridicându-se în picioare la final, mai mult sau mai puțin justificat, tot din diverse motive. Asta e oarecum o iubire burgheză, așezată, călduță, confortabilă și alintată cu mofturi. Mă rog, un amor pe care mie îmi tot vine mereu, cu mare poftă, să-l ciupesc, să-l înghiontesc, să-l explodez, să-l fac să ardă a viu, ca să nu murim cu toții de plictiseală.
Cristian Marin:
Spectacolul Vlaicu Vodă a fost prima dată când mi-am pun semnătura pe un decor în aer liber. Consider că acest spectacol-eveniment depășește granița teatrului, intrând cu un pas timid în domeniul filmului. Decorul amplasat în Piața Constituției reprezintă un sat medieval care cuprinde 9 case, 4 ateliere, un han, o biserică și 8 donjoane. Toate aceste construcții în mărime reală au fost amplasate în jurul unei platforme rotative cu o gradenă de 400 de locuri. Astfel, publicul a avut un singur punct de vedere, ca în film.
Cred că principala diferență a teatrului în aer liber față de teatrul clasic, închis într-o sală, e că primul oferă foarte multe elemente scenografice noi – cerul, natura, clădirile. În general, acestea sunt lucruri pe care nu le poți controla. Eu m-am obișnuit să lucrez în sălile de teatru, unde pot să am o anume siguranță și control. În aer liber nu poți să ai o ștangă mobilă cu care să schimbi un decor, sau o trapă în care să se ascundă un actor, cât despre posibilitatea de a izola într-un con de lumină o situație teatrală – aici nici nu se pune în discuție. Astea consider că sunt provocările teatrului în aer liber.
În ”jungla” din stradă
Proximitatea publicului față de actorii și decorul este de regulă mult mai mare în teatrul de strada decât în sălile de teatru. Ce implicații are acest lucru pentru conexiunea pe care vă doriți să o creeze spectacolele?
Dragoș Buhagiar:
Încă de la începuturile mele ca scenograf eu am încercat să distrug distanța asta pe care o produce oglinda scenei. Chiar după facultate am făcut la Teatrul Mic un spectacol de an al clasei profesiorului Alexandru Repan, Gâlcevile din Chioggia, în care am pus spectatorii pe scenă pe trei laturi, acel gen de spectacol cerea mai degrabă o atmosferă de studio decât de sală de teatru.
În teatrul de stradă trebuie să fii conștient că vocea e mult mai împinsă, gesturile sunt mult mai largi. Pe de altă parte, scenograful poate ajuta actorii și prin costume – nu doar cromatic și volumetric, ci și ca fluiditate, iar asta poate ajuta gesturile actorilor. Iar ca sunet… sigur ați văzut spectacole la teatru cu actori pe care nu îi auzi pe scenă, deși zici că i-ai văzut într-un film și erau altfel. Eu am lucrat cu lavaliere pe scene mari, ca de exemplu la Tokio sau Moscova, cu actorii ușor amplificați prin diferite procedee mascate, dar și în spații în aer liber, deci depinde cum gândești sunetul – dacă e multă lume în jur, dacă e și muzică, etc.
Alina Herescu:
În stradă e junglă, oamenii sunt grăbiți, amestecați, purtați și pierduți în propriile povești, griji, destine, mai mult sau mai puțin educați sau pregătiți de a se lăsa prinși într-o altă poveste. Aici e provocarea mare, cum faci ca aceste două filme paralele să se întâlnească. Cum îi oprești, cum îi faci să te vadă, să-ți asculte povestea, să se bucure de ea. E un fel de luptă corp la corp. N-ai unde să fugi, să te ascunzi, singura șansă e să-i atragi, să-i cucerești, să-i domini, să-i faci să te iubească. Dar și când reușești!… Asta presupune ceva ieșit din comun, spectaculos, să simți acordul fin al psihologiei mulțimii, presupune umor, mesaj penetrant, înseamnă să exprimi o poveste cu adevărat convingătoare. Sigur, asta e necesar în orice fel de teatru, dar mai cu seamă în stradă, unde nu știi câți sunt duși pe la teatru sau pe la biserică. Aici nu se desprinde nimeni din drama lui ca să intre într-o dramă psihologică de patru ore, cu două pauze. Totul e foarte viu pe stradă, e aici și acum, e „impresionant” de expresiv. După aceea, tu ca scenograf primești fie niște spectatori evadați din cotidian și fericiți, fie pustiu, dacă nu chiar huiduieli, roșii sau ouă. Genul acesta de teatru e exact pe gustul meu – plin de viață, intens, fără jumătăți de măsură. Ori la bal, ori la spital.
Cristian Marin:
În primul rând, decorurile și costumele care sunt folosite pentru spectacolele de stradă necesită o mai mare atenție la detalii. Dar cea mai importantă componentă care trebuie respectată este cea tehnică. Decorul teatrului de stradă trebuie să reziste la ploaie, vânt și cutremure, pe când cele de interior trebuie să reziste la alți factori.
O problemă de volum
Ce vă interesează mai mult în crearea decorului pentru teatrul în aer liber (iluzie, ascundere, expresivitate, multi-funcționalitate, etc)?
Dragoș Buhagiar:
Toate astea se îmbină la un moment dat, depinde foarte mult de text, de subiect. Oricum, pe mine m-a preoupat mereu volumul, lumina decorurilor în aer liber, patina lor. Întotdeuna am pornit cumva de la volum, pentru că de fiecare dată intri într-un alt raport cu mediul înconjurător. Nu în ultimul rând, e necesară și o coerență a compoziției. Sunt decoruri în aer liber așezate, de exemplu, pe o scenă improvizată sau pe un anumit perimetru, și atunci trebuie să focusezi atenția publicului cumva, să perceapă compoziția ca pe un tot.
Alina Herescu:
Poți să atragi atenția, să impresionezi prin forme mari, monumentale, vizibile de departe, dar asta poate să nu fie suficient fără un plus de expresivitate, de spectaculos. Sau poți să fascinezi cu o ”bijuterie”, ceva de dimensiuni mici, în care povestea, mesajul, abordarea, detaliile, farmecul și talentul actoricesc pot „răsturna o armată de giganți”. În oricare dintre cazuri, importantă este povestea și totodată modul în care o exprimi. Oamenii au o nevoie vitală de Poveste.
Cristian Marin:
Decorul și costumul în aer liber trebuie să creeze și iluzie, să fie și funcționale. Eu încerc să creez decoruri pe care publicul să nu le perceapă ca decoruri, ci ca pe un lucru firesc în spațiul dat.
Cât de importante sunt decorurile și costumele în interacțiunile cu publicul stradal – unul prin definiție grăbit și în mișcare?
Dragoș Buhagiar:
Asta are legătură nu doar cu scenograful, ci și cu conceptul regizoral și cu subiectul. Da, întotdeauna (după mine) ar trebui ca cel puțin costumele (dar uneori și toată instalația, anumite obiecte) ar trebui să aibă legătură cu publicul. Da, în principiu publicul ar trebui să interacționeze și cu actorii, și cu costumele. Sunt spectacole, spre exemplu, în care unele elemente de costum se dau celor din public, care sunt integrați în concept, devin cumva actori.
Oricât de diverse ar fi, spectacolele de stradă au și un numitor comun: se aleg din start subiecte care sunt posibile în stradă. Mă gândeam de exemplu la un moment dat la un spectacol cu Harap-Alb, acolo sunt chiar din scriitură niște personaje care pot fi dezvoltate într-un spectacol stradal (caii, Păsări-Lăți-Lungilă, etc).
Alina Herescu:
Sunt importante pentru că impactul vizual e primul. Vizualul te oprește din drum sau nu, sau măcar întoarce capetele. După aceea, oamenii rămân numai dacă spui mai mult, dacă există povestea, dacă există o evoluție, dacă se întâmplă lucruri care să le capteze atenția, pe tot parcursul. Altfel, rămâi numai cu capetele întoarse, în treacăt.
Povestea, expresivitatea, iluzia, multifuncționalitatea, ingeniozitatea – sunt cele mai importante aici. Cu ascunderea e mai greu, spre imposibil. Cred că joacă și „jucăriile” creative, luate în serios, găsesc drumul către orice suflet, oricât de ascuns sau cimentat ar fi.
Cristian Marin:
Decorurile și costumele sunt o parte esențială a orcărei producții teatrale, ele sunt o necesitate. Publicul vede prima oară aceste lucruri. Publicul de teatru este unul grăbit și în mișcare și în sălile de teatru, nu doar pe stradă. Lui trebuie să îi dai tot ce nu a văzut până acum, să-i dai spectaculosul fără să faci rabat de la calitatea artistică.
Cum poate compensa decorul acestor spectacole inconveniente specifice spațiilor de stradă, precum lipsa luminilor adecvate, dificultatea sonorizării, spațiul înghesuit sau prea larg, etc?
Dragoș Buhagiar:
E evident că, spre exemplu, în aer liber mult din sunet se pierde. O modalitate de a compensa asta este să faci un decor tip cutie, care va împinge sunetul în direcția dorită (procedeul ăsta îl aplic și la operă, iar cântăreții mă iubesc pentru asta pentru că îi ajută). Asta nu înseamnă efectiv o cutie, ci pot fi anumite elemente care creează un perimetru, sau un spațiu construit ca un U, un V, ca o potcoavă. Dacă acel decor e format din elemente care într-un fel sau altul formează ca un perete, ele vor împinge sunetul înspre public. Asta nu se întâmplă când decorul e o butaforie, sau din pânză, atunci în aer liber e un coșmar pentru actori (din perspectiva sunetului). Dacă e lemn, însă, lemnul întotdeauna va împinge sunetul.
Apoi, întotdeauna decorul ar trebui să fie suport pentru costume. Dacă ai multe costume pe scenă, e obligatoriu să ai un decor mai esențializat, minimalist. Decorul niciodată nu trebuie să omoare actorii, ci trebuie să fie într-un raport de complementariate cu spațiul și cu actorii.
Nu în ultimul rând, repet, e esențială proporția. De exemplu, decorurile înalte apasă actorii, și atunci ba le punem tocuri, ba îi punem să joace pe obiecte mai înalte, ceea ce face raporturile de înălțime posibile.
Alina Herescu:
Poate compensa parțial, mai ales prin surse proprii de lumină (fibră optică, LED-uri, etc), dar nu e general valabil. Oricum e bine să găsești soluții tehnice, creative, pe care le poți integra în costum și decor. Depinde mult și de spectacol, și de contextul în care acesta se desfășoară.
Cristian Marin:
Nu trebuie să ne încrâncenăm să cuprindem totul sau să mascăm ceva ce nu se potrivește spectacolului, ci dimpotrivă, trebuie să-i mulțumim vântului când adie, ploii când ne udă și tot așa. Dacă ne dorim mai mult de la un spectacol de stradă, atunci trebuie să îl punem într-un spațiu interior, acolo avem toată tehnica necesară. Eu cred că teatrul de stradă trebuie să opereze cu tehnologii cât mai rudimentare. Teatrul de stradă este frumos în simplitatea lui, nu are nevoie de mult spectaculos.
Scenografia nu se învață în școală
Cât de mult pot învăța tinerii scenografi din diferite surse (facultate, scenografi cu experiență, din alte surse) despre particularitățile acestui tip de scenografie?
Dragoș Buhagiar:
Cred că din facultate nu vor învăța nimic despre asta, după gustul meu. Pentru mine, facultatea e un cadru în care ai răgazul să te gândești dacă vrei să faci meseria asta, și să te informezi, să citești, să îți faci mâna la desen. Acest tip de lucru se învață ca pe vremuri, făcând ucenicie la cineva. Mereu am spus că nu mă consider un artist, ci mai degrabă un meșter, un meșteșugar. Scenografia e în strânsă legătură cu mai multe domenii, de la unele tehnice până la cele artistice; un scenograf nu e un pictor-scenograf, cum se spunea cândva; când te duci la tâmplărie trebuie să fii pictor-inginer, dacă poți. Închipuiți-vă că aș desena un costum ca Matisse, și mă duc cu el la croitorie… Acolo or să mă întrebe detalii tehnice, din ce material să fie, cum, ce dimensiuni, etc. Scenografia e o meserie pe care nu o înveți la școală, acolo poate doar ți se deschid niște supape dacă dai de oameni isteți care să îți deschidă un anumit tip de apetit.
Alt exemplu, să zicem Pinocchio. Vrei să îl faci, în aer liber, înalt de 15 metri? Bun, dar apoi începi să te gândești: care e cel mai ușor material? Buretele, polistirenul, buretele într-o coajă? Da, dar la peste 2-3 metri coaja aia se înmoaie, deci trebuie să apară o structură în interior – pe care e mai bine să o faci din fier, din aluminiu, din sârmă?… Cum ridică mâna Pinocchio, ce gesturi face, și pentru asta folosești niște tije, sau o macara în care sunt oameni care îl manevrează, sau în spatele lui vine o mașină care îl umflă cu aer comprimat și îi ridică mâinile, genunchii, deschid ochii, etc? Așa încep niște discuții nesfârșite care au legătură, de fapt, cu ceea ce se numește ”calcule de rezistență”. Ori noi, scenografii, la facultate nu facem așa ceva, nu facem inginerie, ci mai degrabă un tip de estetică. Eu am făcut Arte Plastice și am stat între artiști, ceea ce după gustul meu a fost mai bine.
Alina Herescu:
E valabil pentru orice tip de expresie: nimeni nu-ți pune informația pe tavă, ba dimpotrivă, cel mai frecvent. Dacă te arde, cauți, experimentezi, faci, e pe făcute, pe muncite, în meseria asta. Sigur, întâlnirile sunt esențiale, ele ne construiesc, dar nu te întâlnești cu nimeni stând la tevizor, în fața laptopului, în pat sau în bula ta proprie – mă rog, cel puțin nu profesional. Asta e mai mult decât o meserie, e un mod de viață, e o profesie cu care, dacă nu-ți curge prin vene, nu poți trăi și nici muri. Dar când te arde, nu-ți ajung trei vieți să tot înveți.
Cristian Marin:
Scenografia este o artă care se învață în timp și cu foarte multă practică. Toți scenografii au o estetică aparte. Dacă își urmăresc partea artistică, partea tehnică vine de la sine. Scenografii pe care îi apreciez eu am sesizat că sunt autodidacți, și cred că așa este cel mai indicat să înveți. Scenograful, sau artistul în general, cel mai mult are de învățat despre el și apoi despre și de la alții.
Ce companii de teatru de stradă din străinătate admirați, din perspectivă scenografică, și de ce?
Dragoș Buhagiar:
Sunt multe, dar cel mai mult îmi place compania franceză Royal de Luxe (companie de teatru de stradă cu marionete mecanice, fondată în 1979), e pe structura mea. E prima companie de teatru de stradă care a făcut să-mi tresalte inima și mintea. E adevărat, au un spate o tonă de ingineri, sunt fabuloși.
Pe de altă parte, am avut norocul să văd la Sibiu, de vreo 10 ani de când lucrez cu Teatrul ”Radu Stanca”, o mulțime de lucruri interesante. Acolo, prin 1997-1998, am făcut ceva ce a pornit de la o idee a lui Constantin Chiriac. A vorbit el la o fabrică și am făcut un workshop cu studenții în care am făcut costume din resturi de fier și tablă. A fost un exercițiu din care au rezultat niște costume care au stat în curtea Festivalului de Teatru de la Sibiu mai mulți ani. Era cumva și sculptură în aer liber, dacă vreți, și costum de teatru. Am învățat mult din acea muncă cu studenții. Ulterior, am regăsit la Royal de Luxe ceva asemănător cu acel tip de patină veche, de rugină.
Alina Herescu:
Nu voi răspunde la această întrebare, pentru că îmi vin în cap companii mari, pe majoritatea le cunosc, și sunt spectacole care poate m-au marcat, m-au emoționat mai mult, în toate sensurile, dar cărora nu le-am reținut numele, și nu mi se pare cinstit, nici față de ei, nici față de mine.
Mesajul meu de final sună cam așa: Oameni, oameni, oameni, deschideți obloanele și primiți povestea și joaca, cu bucurie, cu brațele larg deschise, oriunde s-ar afla, strângeți-le în brațe, până vă intră în miez, până vă dă miezul pe dinafară, de atâta plin și fericire. Ele ne duc în copilărie, în îmbrățișarea mamei, ne dau puteri nebănuite, de putem răsturna și munții.
Cristian Marin:
Îmi place foarte mult ce face compania Royal de Luxe din Franța. Instalațiile lor cu păpuși supradimensionate sunt impresionante. Sunt foarte atras de partea mecanică, îmi plac mult instalațiile. Cu asta îmi ocup și eu timpul între două proiecte. Intru în atelier și confecționez machete cu instalții pe care sper că o să le folosesc în viitor.