#1 STRADA CA O SCENĂ

#

Câteva jaloane pentru artele străzii

de Floriane Gaber

O experiență de neuitat – Sebastian Marcovici

Putem spune oare că un artist inventează o formă estetică? Nu se inspiră mai degrabă din ceea ce există deja, în domeniul unde e competent sau în domenii înrudite, adaptând-o  timpului și spațiului său? Din generație în generație, unele creații remarcabile  sunt declinate, adaptate, revizitate, iar artele străzii nu sunt o excepție în acest caz. De la apariția lor în anii 70, drumul lor a fost jalonat de forme care s-au impus în mod mai mult sau mai puțin durabil și care au sfârșit prin a constitui un repertoriu în schimbare constantă.

Inspirația teatrului de bîlci

În Franța, artele străzii s-au născut în contextul de după mai 68. Societatea se zgâlțâia din încheieturi; artiștii, ca și manifestanții, au pus stăpînire pe spațiul public, au făcut din el locul lor de expresie și au ieșit aici în întîmpinarea concetățenilor lor, mai degrabă decât să-i convoace într-un sanctuar instituționalizat.

Unul dintre primele grupuri care ”s-au frecat de trotuar”, mai întâi de cel parizian și apoi francez și internațional, a fost Palatul minunilor (Le Palais des Merveilles), inițiat de Jules Cordière. El însuși vine de la Grand Magic Circus al lui Jérôme Savary, care a încântat ani de zile oamenii în parcuri, pe străzi și în festivaluri înainte de a veni către teatrul indoor. Lansați din zorii zilei în halele și piețele pariziene, complicii lui Jules Cordière recită poeme sau tirade din mari autori în fața negustorilor de păsăret, măcelari și alți comersanți rămași cu gura căscată în veme ce-și aranjează tarabele. Întind apoi frânghii între doi copaci pentru a adăposti aici un percuționist cocoțat deasupra unor acrobați ce fac tumbe pe un covor, în timp ce un altul scuipă flăcări. Jules Cordière a studiat Artele decorative, machiajele sale amintesc de cele din teatrele din Extremul Orient și cunoașterea spectacolelor de bâlci de pe Boulevard du Temple i-a permis să reviziteze figurile clasice ale saltimbancilor, insuflându-le o modernitate care le-a readus în actualitate.

Bâlciul rămîne încă și astăzi o sursă de inspirație pentru artiștii de stradă, și unii dintre ei și-au făcut din el chiar o specialitate. Burattini a dezvoltat, din 1980, poveștile sale de familie (re)inventate care îi permit să ia peste picior, la adăpost, sub figura măscăriciului, nedreptățile (sociale sau altele) contemporane. Adesea, precaritatea artistului de bâlci trimite la cea a artistului intermitent de spectacol și la cea a tuturor emigranților și a celor fără acte în regulă pe care s-a construit Franța de astăzi. După începuturi inspirate de barăcile de bâlci, sau forma de entresort[1], expresia plastică, scriitura și jocul companiei s-au rafinat și afirmat de-a lungul timpului, compunând în final o operă originală și ușor de recunoscut.

În același stil, OPUS își plimbă, din 2000, instalațiile sale de tip “adevărate-falsuri”, comentate de ghizi și conferențiari năstrușnici. Dacă La Quermesse de Ménétreux (2008) reunește în același spațiu cam zece standuri sau barăci entresort care evocă, și în același timp le deturnează, chermeze sătești, o face cu multă ingeniozitate și cu glume fără răutate. Trupa poate într-adevăr să conteze pe tinerețea actorilor săi și pe o inspirație plastică care permite provocările cel mai îndrăznețe (crucifixuri și cârnați  cu moduri de întrebuințare multiple…), fără ca nimeni să se ofenseze.

Monumentalul

Confruntați foarte devreme cu suburbiile marilor orașe unde îi trimit organizatorii de evenimente și programatorii, încă din anii 70, artiștii de stradă au dezvoltat o artă a monumentalului capabilă să rivalizeze cu talia impozantă a imobilelor din noile cartiere. În 1990, Transe Express face senzație  cu al său Mobile Homme, agățând de brațul unei macarale o orchestră de tamburi majori, grimați în galben și verde. Imaginea a fost reluată de Philippe Decoufflé pentru ceremonia de deschidere și de închidere a Jocurilor Olimpice de la Albertville și a creat un adevărat entuziasm pentru artele străzii, a căror inventivitate este descoperită cu această ocazie. Transe Express își va pecetlui succesul în 1996, cu Maudits sonnants (Clopote blestemate), apoi cu Lâcher de violons (Lansare de viori) în 1999, în care acrobații se alătură muzicienilor în înaltul cerului. Structurile metalice, concepute și realizate în colaborare cu ingineri și sub supravegherea birourilor de control, se dovedeau de o poezie ce tăia răsuflarea, când totul se anima deasupra a mii de capete, întoarse către bolta înstelată. Este imposibil de trăit o astfel de senzație într-o sală de spectacol; iată de ce spectatori și artiști de stradă peferă să rămână sub cerul liber.

O altă companie ridică ochii către cer, cu adevărat : Les Plasticiens volants (Plasticienii zburători) cînd își plimbă pe bulevarde creaturile sale gonflabile. Am greși dacă le-am lua drept simple figuri de carnaval. Aceste personaje, impresionante ca talie (unele pot ating zece metri în înălțime) impun de asemenea și prin cantitatea de muncă pe care o cer. Fabricate din mătase de parașută după o machetă concepută în argilă apoi modelizate, ele prezintă la suprafață o serie de protuberanțe care dinamizează suprafața lor pictată. Zile întregi sunt consacrate diferitelor straturi de vopsea care permit să se nuanțeze culorile, să perfecționeze detaliile cu animale marine, dragoni și alte creaturi care populează spectacolele companiei, al cărei savoir-faire-ul  sau meșteșug este disputat de cele mai mari evenimente (Jocurile Olimpice de la Barcelona, de la Sydney și mai recent de la Soci).

În fine, mult mai lejere, sunt de remarcat companiile ce se consacră dansului aerian, pe un ecran vertical, ca Les Passagers care anima, din 1993, fațada Centrului Georges Pompidou cu baletele sale suspendate înainte de a desfășura fresce imense pe eșafodaje acoperite de ecrane. Altele evoluează direct pe fațade sau pe monumente. Compania Retouramont lansează astfel dansatorii săi la asaltul unei clădiri, grefând câteodată o scenografie în filigran, care permite evoluțiile cele mai delicate, ca în Ondes gravitationnelles, creat în 2013, unde corpurile se destrămau literalmente în proiecțiile hipnotizante.

Deambulatorii

Dacă Uriașul de la Royal de Luxe, apărut pe pămînt începând din 1993 și declinat de atunci sub diferite forme (micul uriaș negru, uriașa cea mică, întâlnire cu Sultanul Indiilor…), provoacă întotdeauna sucituri de gât, alte spectacole monumentale deambulatorii se desfășoară la nivelul solului. În același timp, nici unul nu poate rivaliza cu această marionetă impozantă al cărei cap culminează la nivelul etajului trei, și pe care zeci de actori liliputani o fac să se miște prin simpla forță a scripeților bine unși. Această saga a Uriașilor de la Royal de Luxe continuă să te facă să visezi zile întregi, căci echipa artistică are darul nemaipomenit de a-i face pe cei mai duri să cadă în copilărie și să marcheze locurile pe unde trec creaturile sale. Și oricare ar fi vârsta lor, locuitorii nu mai privesc niciodată la fel locurile care le erau familiare. Putem spune același lucru despre o operă ca La Petite reine (Regina cea mică [2]), creată în 1992 de Generik Vapeur, a cărui carte de vizită afișează cu mândrie “trafic de actori și de mașini”. A fost nevoie de multă ingeniozitate și răbdare pentru a asambla zeci de cadre de bicicletă în forma unei imense bule, ce se învârte grație unui actor galopând în interior, și pentru a imagina (și realiza) transformarea bicicletelor în mese de picnic, respectiv cărucior de copil sau aeroplan. Acest spectacol deambulatoriu este emblematic pentru anii 90 când încă se putea ocupa spațiul public și întrerupe momentan circulația pentru ca așa ceva să se poată desfășura. Inspirată de procesiunile tradiționale, această odă adusă Turului Franței se decupa în secvențe consecutive, de “mers-imagine”. Actorii și obiectele defilează, se opresc și joacă o scenă, apoi “cursa” continuă pînă la oprirea următoare, pe o fațadă, într-o fântână, la o răscruce de drumuri, în funcție de reperajele meticuloase făcute în prealabil.

Regăsim aceeași inventivitate mecanico-poetică și același ritm deambulatoriu în Transhumance al companiei Oposito, creată în 1997 în complicitate cu Metalvoice și Décor sonore.

Proiecțiile

Dacă aceste companii-pionier se sprijină pe mecanică pentru a deturna sau poetiza realitatea, alte echipe utilizează tehnici mai soft pentru a ocupa spațiul în monumentalitatea sa. Creată în 1995, KompleXKapharnaüM recurge, la începuturile sale, la proiecții pe zidurile din orașele pe care le traversează. SquarE (2000) agață pe fațade, deplasându-se, imagini și înregistrări sonore cu vocile locuitorilor din cartierul unde trăiesc; PlayRec (2006) reamintește istoria socială a locurilor traversate (fosta uzină Kodak la Chalon-sur-Saône, Uzinele Cosserat la Amiens…). Memento (2009) amestecă proiecții și colaje, plonjând în istoria unei Franțe marcate de mișcări sociale, de la încheierea perioadei coloniale la integrarea europeană.

Actorii-pictori ai companiei Luc Amoros (fondată în 2001), cocoțați pe eșafodaje acoperite de foi de plastic, fără să se deplaseze, desfășoară în direct, cu o viteză nebună, fresce pe care le smulg imediat ce au transmis mesajul și splendoarea lor (Page blanche, Pagină albă, 2009, Quatre soleils, De patru ori soare, 2013). Este vorba, într-adevăr, nu doar de a face o demonstrație de îndemânare, ci de a chestiona statutul imaginii în societate, impactul și responsabilitățile sale. Și de a pune întrebarea acolo unde fluxurile vizuale se impun: în spațiul public unde nimeni nu poate să le evite.

Jocul cu elementele

Alți magicieni în ale artelor vizuale, membrii grupului ZUR, și-au făcut o specialitate încă de la mijlocul anilor 90, din proiecții pe pereți de apă și alte suprafețe inedite. L’Oeil en cyclone (Ochiul ciclonului, 1995) și ZZZZZ (în 2001) au rămas în memorie prin poezia liniștitoare care se degaja din aceste instalații în locuri neobișnuite, margini de pădure, fabrici părăsite, sere implantate în mijlocul unui câmp…

De aici la a face dintr-un peisaj un actor în sine nu mai e decât un pas, pe care l-a făcut cu voioșie Lotte van den Berg cu spectacolul Braakland (2004), inspirând teatrului de l’Unité un Unchiul Vania la țară (2006), în plin câmp pe un fond de casă burgheză sau într-o pădure adâncă un MacBeth en forêt (MacBeth în pădure, 2013), mai dezlănțuit decât orice alt spectacol pe o scenă de teatru.

Spectacolele în aer liber și spațiul public permit astfel estetici pe care nicio sală nu le poate admite.  Spectacolele pirotehnice ale Grupului F, peisajele (urbane sau deșerte) revelate prin miile de vaze torțe ale companiei Carabosse, fără să mai numărăm formidabilele mașini plutitoare ale companiei Ilotopie: ce sală, cât de gigantică ar fi ea, ar putea oferi condițiile unei astfel de prezentări fără să fie invocată obligația de a respecta normele de securitate?

Cerul pare să fie singura limită a invențiilor artificierilor francezi cunoscuți la nivel european. Fondat în 1990, Grupul F a înflăcărat turnurile celor mai mari arhitecți și și-a oferit luxul de a ilumina cariera Regelui Soare în grădinile castelului de la Versailles. În vreme ce focurile de artificii permit să se compună forme și ritmuri de explozii de o varietate infinită, spectacolele unor companii ca Grupul F sau les Commandos Percu (creat în 1995) țes o dramaturgie bazată pe imagini compuse din foc, joc, muzici originale și dans, nu lipsite de virtuozitate.

La fel, spectacolele pe apă ale companiei Ilotopie au făcut turul lumii, căci multă lume invidiază compozițiile lor de imagini în mișcare, câteodată splendide (ca masa Grand siècle, o masă sau un dineu de ceremonie, completă și strălucitoare, țâșnind din apă în Narcisse guette, Narcis pândește, în 2001) sau constituite din elemente ale vieții cotidiene (mașină, caravană, pat…). Dar Ilotopie poate deasemenea crea în proximitate și minimalism, ca în Gens de couleur (Oameni de culoare, 1989), unul din spectacolele sale care a făcut cel mai mult turul lumii, provocând de fiecare dată reacții contrastante (cum putem citi mai jos).

Angajarea fizică

Mai directă, prezența pe asfalt a unor companii ca Osmosis (de la prima sa creație pe trotuar, Migrants, în 1998) sau Tango Sumo (cu Expédition Paddock în 2001) afirmă mișcarea. În cazul lor dansul își face loc în spațiul public altfel decât exportând în aer liber practici “de platou scenic”. Corpurile se confruntă cu suprafețe dure, adesea neregulate, unde își imprimă mișcările, ca și cum ar decupa siluetele în atmosfere încărcate de energii explozive, de tăiat cu cuțitul.

Parfumul circului de altădată – Sebastian Marcovici

Corpurile trupei Teatro del Silencio sunt puternice, servind coregrafii mimate, inspirate de trecerea unui regizor, Mauricio Celedon, prin teatrul lui Arianei Mnouchkine. Din 1992, spectacolele sale de stradă sunt tot atâtea deflagrații din care cea mai recentă, Doctor Dappertutto (2014), consacrată regizorului rus Meyerhold, pare un clin d’oeil, sau o privire complice, o întoarcere la sursele marilor spectacole corale, care au marcat expresionismul rus.

Actorul dezgolit

Pe stradă, în afara momentelor în care se retrage într-o curte, ca să instaleze  o rampă de lumină, sau incinte acustice, sau gradene pentru spectatori, artistul este față în față direct cu publicul, compus din trecători pe care trebuie să-i atragă și să-i rețină dacă spectacolul e fix, sau în întâmpinarea cărora trebuie să meargă în cazul unui spectacol deambulatoriu.

Oameni de culoare al trupei Ilotopie aparține celei de a doua categorii, pe care am putea s-o calificăm drept intervenție. Abia acoperiți de un string, dar pictați copios în culori fluorescente, actorii și actrițele  se plimbă liniștiți prin mulțime, luând o pauză așezați pe un prosop sau pentru o vizită în piață unde aleg fructe și legume care se asortează cu propriile lor culori. Muți, ei par că nu au alt schimb cu trecătorii decât prezența lor, câteodată deranjantă pentru unii (pe care nuditatea, chiar acoperită de machiaj, îi jenează), întotdeauna indice al unei diferențe. Căci despre asta e vorba. Desigur, nu au fost încă identificate până acum ființe umane cu o piele atît de pestriță, dar există pe planetă oameni cu piele albă, maron, bej… și diferențe (nu numai fizice) între ființe. Toți constituie, totuși, ceea ce numim o “societate”. Despre asta vorbesc acești Oameni de culoare, marcați cu vopsea fluorescentă doar plimbându-și  identitățile lor care se îndepărtează puțin de la normă.

În aceeași ordine de idei, Les Squames (Scamele), spectacol creat de Kumulus în 1988, interpelează trecătorii, cel mai adesea surprinși în cotidian de acești umanoizi închiși în cuști, în piața publică. Unii îi cred pe bune și vociferează împotriva actorilor-paznici care maltratează aceste creaturi al căror machiaj și comportament, dacă te fac să te gîndești la un soi de maimuțe mari, trimit mai degrabă la soarta și alura unor oameni fără adăpost, din cei mai năpăstuiți. De câte ori nu am auzit: “Nu aveți dreptul să-i tratați astfel!” fără să fim siguri că persoana ține același discurs când întâlnește un boschetar zăcând pe trotuar. Alții se indignau de cvasi nuditatea artiștilor, iar un primar nu a avut nici un scrupul să le anuleze reprezentația, în 2014, în cadrul unui festival de anvergură națională (Les Accroche-coeur à Angers). Dovada, dacă mai e nevoie, a forței acestei propuneri artistice care, la aproape treizeci de ani de la creația sa, mai zgârie încă acolo unde doare.

“Adevăratul-fals”

Alte grupuri specializate în intervenții, Les Goulus și Cacahuète, fac de asemenea turul lumii, exportând un “savoir-faire Made in France”. În 1994, Les Goulus au început prin a lansa în festivaluri personaje îmbrăcate în galben, Krishnous, comportîndu-se ca niște călugări-cerșetori, adoratori ai lui Krishna și cerând pomană de la trecători. Interactivitatea, pe un ton de umor, lansând în același timp câteva adevăruri despre societatea de consum și despre distanța dintre bogați și săraci, avea un efect garantat: “victimele” râdeau ca și trecătorii care căscau gura. În 2000, Les Goulus au dezoltat conceptul sub titlul La Main jaune (Mâna galbenă), atrăgând după ei sute de spectatori să participe la un ashram temporar, mobilizat – chipurile – pentru a pregăti venirea unui Guru.Tot pe tonul glumei, artiștii voiau să lucreze cu noțiunea de manipulare și, știind în același timp că în fond era vorba de o farsă, “discipolii” au jucat jocul pînă la a-și rade părul de la subțioară în chip de ofrandă. Fără să fie pedagogic, acest teatru te face să gândești punând în lumină, și mai ales în practică, sforile utilizate de sectele care cangrenează lumea. Doar tonul și jocul actorilor permit publicului să ia distanța necesară și să trăiască momentul, știind în acelaș timp că nimic din toate astea nu e adevărat.

Găsim același principiu de “adevărat-fals” în intervențiile companiei Cacahuète, În L’Enterrement de maman (Înmormîntarea mamei, spectacol creat în 1990 și de atunci reluat fără încetare), nimeni nu se îndoiește că sicriul e gol și că actorii nu sunt o “familie adevărată” care încearcă, de bine, de rău, să fie ajutată să-l transporte.Trecătorii se adună însă repede și după câteva minute constituie un adevarat cortegiu, dornici să vadă ce improvizații vor face actorii și reacționând la toate situațiile.

În inima cotidianului

Propunând o altă temporalitate (patru zile și nopți), La Vengeance des semis (Răzbunarea semințelor), al grupului Phun, și-a plantat primele răzoare în 1985 și de atunci, la fiecare instalare, spectacolul se bucură de aceeași primire, spectatorii sunt mai întâi uluiți, apoi amuzați și în final realmente entuziaști. Succesul acestor reluări arată că subiectul tratat, absența spațiilor verzi în orașe și declinul (anunțat fără încetare) al agricultorilor, își păstrează toată actualitatea și că jocul pus pe glumă, și totuși serios, de falși grădinari, are de ce interesa localnicii care descoperă găini, rațe, salate și praz în mijlocul cartierului lor de obicei gri și invadat de beton.

Alte forme de spectacol s-au strecurat în banalitatea cotidianului, deturnîndu-i lejer sensul și ritmul. Ex Nihilo (companie coregrafică fondată în 1993) își plonjează dansatorii în inima fluxului pietonal și al circulației cu Trajets de vie (Trasee de viață, 2007). Compania Jeanne Simone, după improvizații cu dansatori, un contrabas, mașini și mobilier urban (în 2003), sfârșește prin a strecura dansul-solo în magazine și cafenele cu spectacolul Mademoiselle (2010) care, dacă îi încântă pe amatori, nu îi lasă mai puțin uimiți pe unii comersanți pentru care “nu te joci cu mâncarea”, în vreme ce alții apreciază faptul că un ușor vânt de nebunie vine să le agite galantarele.

Ultimele tendințe: intimul, participarea

După un val de propuneri cu “receptori” sau căști în urechi, unde publicul era invitat să abordeze de unul singur sau în grup un parcurs câteodată jalonat de intervenții sau de instalații, tendința actuală  este mai degrabă participarea. Histoires cachées (Povești ascunse), “baladă sonoră”cu Bega Théâtre, din 2010, și Verena Velvet, creat în 2013, pe același principiu de compania Entre chien et loup, se înscriu în prima categorie. Ele sunt diferite de spectacolele participative unde Roger Bernat echipează spectatorii cu căști în care le transmite ordine (Le Sacre du printemps, Sărbătoarea primăverii, 2010) sau le pune întrebări menite să-i orienteze spre diferite grupuri reprezentative ale populației constituite de public (Domini public, 2012).

În vreme ce artele străzii din anii 90 aveau, cum am văzut, mai degrabă tendința spre monumentalitate, creațiile și programările actuale (în afară de festivaluri care cer o anumită vizibilitate) operează mai mult în termeni de infiltrare, ascultând locuitorii, făcându-i câteodată să participe la elaborarea, sau chiar la desfășurarea reprezentației înseși. Aceste momente de prezență a artistului pe un teritoriu pot ține de acțiune culturală, ca de pildă,  în anii din urmă, On écrit tout ce qui bouge (Scriem tot ce mișcă) unde Le Deuxième groupe d’intervention (Al Doilea grup de intervenție) propune locuitorilor să povestească istoria cartierului traversat, cu stiloul sau aparatul de fotografiat în mână, sau Correspondances de quartier în cursul cărora compania Blöffique Thèâtre  invită vecinii să-și scrie între ei, prezentînd o imagine pozitivă despre locul unde trăiesc.

Dar formulele pot varia la infinit. Ultima modă: vizitele neghidate, dar “orientate”, precum GR©2013 în cadrul programului Marseille-Provence, capitală culturală europeană, și destinat să (re)descopere  peisajele sub unghiuri de vedere inedite. Astfel, la fel ca toate mișcările eco-responsabile, artele străzii tind astăzi să se sprijine pe și să valorifice ceea ce există.

Articol tradus din limba franceză de Mirella Patureau.


[1] Entresort este un dispozitiv moștenit din barăcile de bâlci unde se intră pentru a vedea o curiozitate sau un monstru și de unde se iese repede, entrée/sortie…

[2] Nume care definește în Franța, bicicleta. N.Tr.

Add comment

de același autor... Floriane Gaber

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories