Machiajul
de Liviu Ciulei
Noţiune din argoul teatral, care indică rezulatul acţiunii prin care un specialist, sau actorul însuşi, realizează — pe chipul sau corpul interpretului — faţa sau aspectul general al personajului interpretat, colorîndu-l cu farduri, pentru a nu părea livid în lumina putermică de scenă, şi amplificîndu-i trăsăturile, pentru a fi vizibile din orice punct al sălii. Baza de plecare în machiaj o formează însuşi chipul actorului. Acest chip este colorat şi modelat cu ajutorul a două grupe de elemente: fardul şi postişele.
Fardurile cuprind : 1) fondul de ten, adică culoarea de bază, acoperind o gamă cromatică complexă de la alb la negru ; 2) culori de retuş, menite să creeze umbre sau lumini ; 3) culori pentru accente, care au rostul de a corecta detaliile feţei ; 4) dermatografe, cu ajutorul cărora se trag pe faţă linii care contribuie la definirea caracterologică; 5) pudre, care acoperă, întîi fondul de ten, apoi întreaga mască, pentru a-i lua luciul cremei ; 6) fondul de ten lichid (numit şi transparent) pentru Testul corpului, cuprinzînd culori de la aur la negru.
Postişele sau aplicele sînt elemente care se lipesc pe faţă pentru a corecta anumite defecte ale interpretului sau pentru a realiza tipul personajului. Ele sînt de două feluri: cu păr (sprîncene, mustăţi, barbă, perucă, negi etc.) şi fără păr (nas, guşă, urechi, pomeţi etc), confecţionate dintr-un fel de plastilină numită chit de nas, din cauciuc sau din papier-mâche.
Aceste aplice se fixează de faţă cu eter mastic sau cu spirt de santarac. În teatrul antic se proceda la o amplificare mult mai pronunţată a trăsăturilor personajelor, utilizîndu-se masca, procedeu folosit şi azi, în mod curent, în teatrul extrem-oriental.
Machiajul are cîteva funcţii bine stabilite: integrează personajul unei anumite categorii (rasă, clasă, regiune a globului, sex, vîrstă etc.) sau marchează o evoluţie în timp (îmbătrînirea, de pildă), ori o durată interioară (urmele unor succesive stări sufleteşti). În sensul acesta, se poate vorbi de cîteva tipuri de machiaj. Există un machiai realist, care tinde să evidenţieze trăsăturile fireşti, veridice, ale personajului ; există un machiaj grotesc, în care este evidentă tendinţa de caricaturizare prin sublinierea exagerată a trăsăturilor caracterului.
Din contra, machiajul simbolic vizează eliminarea caracteristicilor individuale şi accidentale, prin accentuarea unui singur element, prin folosirea culorilor sugestive, carre indică tipul, ideea. Trăsăturile chipului uman pot fi însă îndepărtate de modelul real, substituindu-i-se acestuia un alt principiu decît cel al vieţii, aşa cum se procedează în machiajul stilizat, unde faţa interpretului poate fi asemănătoare unei statui sau unei figuri geometrice.
În fine, se poate vorbi de un machiaj fantezist, care transformă interpretul într-o fiinţă, reală (animal sau plantă) sau imaginară (centaur, satir, zînă, zmeu etc.) aparţinînd altor regnuri. Machiajul este, desigur, unul din adjuvantele importante ale actorului, dar el rămîne o simplă formă goală, dacă trăirea interpretului nu-l umple pe dinăuntru.