#2 ESEU

#

Măştile de Cuci, hrisov al experienţei umane / mediatori între lumea văzută şi lumea nevăzută

de Dr. Doina Işfănoni Cercetător etnolog, Istoric și teoretician de artă

Cuc cu chip din flori artificiale, comuna Brăneşti / foto: Doina Ișfănoni

Incitante, pitoreşti şi pline de mister, măştile Cucilor din comuna Brăneşti, judeţul Ilfov aduc peste veacuri o convingătoare mărturie de autentică spiritualitate populară. Expresie  convingătoare a noului concept de imaterial în material[1]  aceste creaţii de incontestabilă valoare culturală, transpun vizual credinţe şi experienţe de viață milenare. Concretizări ale gândului ce prinde formă, ale năzuinţelor umane spre mai bine, măştile populare preiau şi transfigurează simbolic elemente ale gândirii magice. Ele sunt un martor al cunoaşterii umane, al dominaţiei naturii prin cultură, un instrument eficace prin care omul civilizaţiilor arhaice a putut dialoga cu forţele oculte, cu nevăzutul, în scopul dobândirii unor condiţii de mediu şi viaţă cât mai propice. Ritualurile de fertilitate a pământului, de fecunditate a turmelor şi de exorcizare aduc în prim plan travestirea cu măşti şi costumaţii fantastice, concepute special pentru a asigura purtătorilor atât protecţia necesară în demersul mitico-magic de capacitare a forţelor supraomeneşti, cât şi pentru fluidizarea legăturii lor spirituale cu divinităţile sau demonii care patronau universul. Prin intermediul măştilor, şamanii de odinioară aveau posibilitatea de a transcede spaţiul si timpul profan[2], călătorind în lumea spiritelor nevăzute pentru a le capacita benefic sau pentru a le anula acţiunile malefice. Sub mască, şamanii deveneau  mediatori între cele două lumi – văzută şi nevăzută – dobândind  astfel  puterea de a exorciza bolile şi de a îndepărta calamităţile naturale, de a invoca ploile fertilizatoare şi căldura soarelui, de a prevesti  evenimente importante în existenţa indivizilor sau a comunităţii.

Despre originea mitico-magică a măştilor şi funcţiile acestora reputatul etnolog Romulus Vulcănescu preciza „ Cel mascat sau cei ce participau la purtatul sau jucatul măştilor atribuiau acestui instrument cultural valoarea sacrală a unui simbol sau transimbol pentru a materializa astfel un episod din fabulaţia unui mit sau a unei istorii legendare…”[3]

Abordând din perspectivă temporală structura ceremonială a obiceiurilor practicate în diverse comunităţi rurale româneşti, constatăm că de-a lungul secolelor există elemente de mare stabilitate, conservate cu sfinţenie de la o generaţie la alta – nimeni nu îşi asumă responsabilitatea de a modifica structura formelor tradiţionale de expresie – , dar există şi elemente care se schimbă permanent, adaptându-se gustului fiecărei generaţii, dintr-o epocă sau alta.  

              În prezent, măştile populare din România, folosite în cadrul obiceiurilor calendaristice şi a celor din ciclul familial (jocurile de priveghi), păstrează în structura lor plastico-formală reziduri ale simbolismului arhaic, specific gândirii magice, mai mult decât în alte zone geografice ale globului. Conceperea măştilor şi a costumaţiilor ceremoniale contemporane respectă încă structura specifică tipologiei consacrate a genului, dar îi asociază fantezist şi unele elemente care ţin de fastuos şi fascinatoriu. Din acest punct de vedere, transfigurarea ceremonială urmăreşte pe de o parte transpunerea plastică a simbolului, conform tradiţiei, iar pe de altă parte, obţinerea unor efecte plastice, de prestigiu artistic.[4]  Treptat, asistăm la un firesc proces de desacralizare a măştii, mesajul ritual estompându-se tot mai mult, în favoarea componentei spectacular-ludice şi chiar decorative.

În ceea ce priveşte originea jocului Cucilor şi a măştilor acestora, opiniile  cercetătorilor sunt împărţite: unii  pledează pentru originea tracică, alţii pentru cea slavă (alaiul lui Cupalo) sau elină (derivat din antesteriile dionysiace), iar alţii pentru originea indoeuropeană (legat de mitologemul Cucului ca întruchipare zoomorfă a divinităţii feminine a naturii şi a strămoşului mitic)[5].

              După cum aprecia Mircea Eliade, din punct de vedere semantic obiceiul Cucilor stă sub semnul „creştinismului cosmic, conservând  reminiscenţe ale unor sărbători păgâne, închinate soarelui. Cucii fac trimitere la simbolismul Pasării mitice care întruchipează  principiul solar al regenerării veşnice a vieţii. Conform gândirii mitico-magice păsările sunt agenţii de legătură dintrecer şi pământ, dintre lumea de aici şi cea de dincolo.  Zeiţa Pasăre pare a fi cea mai veche divinitate a naturii în Europa preariană, datând din paleoliticul superior.[6] Ca divinitate sau încarnare a spiritelor tutelare, păsările mitice cunosc secretele celor trei lumi: pământeană, celestă şi a celuilalt tărâm. Din aceste funcţii mitice decurg credinţele referitoare la  capacităţile oraculare ale păsărilor – simbolismul benefic sau funest al diverselor specii – şi dorinţa oamenilor de a le învăţa limbajul, pentru a afla tainele sorţii. 

La Brăneşti, în judeţul Ilfov, an de an, la vremea Lăsatului de Sec pentru Postul Sfintelor Paşti, se desfăşoară un obicei extrem de incitant pentru omul modern: Ziua Cucilor. Evenimentul pare a fi un carnaval cu personaje mascate care antrenează întreaga comunitate într-o cavalcadă  de acţiuni mitico-magice şi spectacular-ludice, eşalonate spaţio-temporal în trei secvenţe – zorii zilei, amiază, seară – de-a lungul  primei zile din post, în Lunea Albă. Comparând acest tip de manifestare umană de grup cu ceea ce se petrece în alte zone ale creştinătăţii din Europa şi America de Sud, în preajma Lăsatului de Sec pentru Paşti, descoperim interesante similitudini şi diferenţe care permit istoricului mentalităţilor, etnologului şi antropologului cultural să constate că, indiferent de ţară, la temelia acestor manifestări se află credinţe populare şi comportamente ceremonial-rituale străvechi, bazate pe aceleaşi simboluri arhetipale de renovare ciclică a timpului, de stimulare a fertilităţii pământului, a fecundităţii animalelor şi a oamenilor, precum şi de purificare a indivizilor de acţinea malefică a forţelor oculte.

Cadrul desfăşurării spaţio-temporale a obiceiului

Luni dis-de-dimineaţă, înainte de a se face ziuă, Cucoaicele încep să apară pe uliţele satului, sunându-şi puternic clopotele de la brâu pentru a-i anunţa pe consăteni că Ziua Cucilor începe. Treptat, numărul Cucoaicelor sporeşte necontenit, lor alăturându-li-se  noi şi noi membrii. Flăcăi travestiţi în haine femeieşti, cu măşti antropomorfe sau animaliere pe faţă, cu şiruri de  „aciuoaie”/clopote pe talie şi  clopoţei peste piept,  invadează satul. Astfel costumate, Cucoaicele ţin în mâini vestitul chiulici sau pămătuf -un bici având la vârf o opincă ruptă – pe care îl agită ameninţător spre cei ce le ies în cale.  Practic, orice sătean/bărbat care îşi ascunde faţa sub o mască sau chiar sub o simplă traistă de cal, în care a decupat sumar elementele fizionomiei umane, are un clopot la brâu şi un bici în mână, poate deveni Cucoaică.

 Dincolo de spectaculozitatea şi fascinaţia vizuală pe care o crează defilarea acestui grup pitoresc şi zgomotos (suntetul clopotelor se aude în tot satul), Cucoaicele trezesc interesul comunităţii şi mulţi curioşi se adună să le vadă. Acesta este momentul pe care şi  ele îl aşteaptă, pentru a declanşa bătaia rituală cu chiuliciul. Dezlănţuite, desprinse parcă dintr-o lume mitică, Cucoaicele ţopăie în jurul câte unui sătean, amenințându-l şi lovindu-l cu biciul, ca să scoată boala şi răul/dracii din om. Cele mai fugărite sunt fetele şi nevestele, dar nu sunt ocoliţi nici bărbaţii şi copiii. Oamenii fug, sar peste garduri, se ascund prin curţi, dar Cucoaicele se strâng asemeni păsărilor, în jurul victimei şi până aceasta nu le dă plata cerută – un sărut, o îmbrăţişare sau ceva de băut – nu este chip să scapi de ele. Nimeni nu se poate supăra pe Cucoaice întrucât şi astăzi mai dăinuie credinţa că, ”dacă la Lăsatul Secului omul nu primeşte nici o lovitură de la Cuci, nu va fi sănătos peste an”. 

A doua secvenţă a scenariului ritual al Cucilor se desfăşoară în după-amiaza aceleiaşi zile. Spaţiul de manifestare al obiceiului îl reprezintă de această dată centrul satului. Maiestoşi, păşind agale pentru a putea fi admiraţi, Cucii cu chip (cu măşti) sau Cucii boieri (denumire recentă) se plimbă prin faţa asistenţei, etalându-şi măştile monumentale, lucrate cu măiestrie şi migală din pene de gâscă, meşteşugit aranjate în formă de coroană împărătească sau din sute și sute de mici inflorescenţe şi boboci de hârtie creponată.

Alături de Cucii cu chip  în centrul satului îşi fac apariţia  şi alte  alaiuri de personaje mascate odinioară, în plugari şi plugăriţe, ciobani şi ciobăniţe, miri şi mirese, vânători, jandarmi, preoţi, vraci etc. care gravitează  în jurul unui pesonaj central, numit în vechime, Bunica Cucilor.  De regulă, această zgomotoasă mascaradă improvizează scenete din viaţa satului pe care le interpretează cu mult umor, ridiculizând diversele racile ale caracterului uman.

La final, aceşti mascaţi trag trei brazde de plug în formă de cerc şi stropesc cu vin, mirele. Gesturile lor au valoare simbolică aducând în atenţie, încă o dată,  arhaicele modalităţi ale delimitării spaţiului vital prin trasarea cercului magic în jurul nucleului central al aşezării: vatra satului. În acest perimetru, forţele malefice nu mai pot acţiona; sunt neutralizate şi alungate. Pe de altă parte, cercul aduce în atenţie simbolul soarelui regenerator, dătător de sănătate şi vitalitate.

Din a doua jumătate a veacului  XX, date fiind modificările ocupaţionale ale locuitorilor, la Brăneşti – Ilfov, din aceste scenete dramatizate s-au dezvoltat Nunta şi Înmormântarea ţărănească. Mult mai elaborate ca structură ceremonială, aceste scenete amplifică momentele de spectacular şi fascinatoriu prin exploatarea unor efecte caricaturale ale vestimentaţiei şi limbajului coregrafico-gestual al actanţilor principali din cadrul fiecărui ceremonial.

Dincolo de înnoirea mijloacelor de expresie vizuală – măşti, machiaj exagerat, costumaţii alcătuite din piese moderne de vestimentaţie, gesturi groteşti sau obscene – mesajul Nunţii şi al Înmormântării prezentate în cadrul obiceiului Cucilor conservă semnificaţia arhaică a ritualului: purificarea morală a oamenilor, prin ironie, pentru regenerarea ciclică a existenţei umane.

              Până la apusul soarelui, alaiurile de Cuci şi alte personaje mascate se despart în cete mai mici sau mai mari şi colindă de la o casă la alta, făcând hore prin curţi, pentru a fi răsplătiţi de gazde cu băutură şi bani. 

              La căderea întunericului,  Cucii îşi scot măştile, le aruncă pe jos, le calcă în picioare şi le rup în bucăţi, rostind formule magice de exorcizare a răului şi de purificare a trupului: ”Să piară cu tine/ tot ce-i rău în mine,/ şi să fiu luminat/ cum am fost înturnat.”[7]

              Săvârşirea acestui ultim gest ritual, are menirea de a distruge răul care s-ar fi putut cuibări în măşti. Cucii şi Cucoaicele  şi-au încheiat astfel misiunea sacră pe care le-a încredinţat-o comunitatea, aducând speranţă fiecărui gospodar, că va benefica în anul respectiv de belşug, sănătate şi prosperitate.

Măşti şi ţinute ceremoniale de Cuci şi Cucoaice

Originalitatea şi unicitatea Cucilor de la Brăneşti ţine de plasticitatea şi forţa de seducţie a măştilor, potenţate de costumaţii fanteziste în care rolul fundmental îl joacă travestirea şi prezenţa acioaielor/clopotelor.

Situate la graniţa dintre real şi ireal, cu nenumărate trimiteri în planul fantasticului şi al esteticului, măştile de cap şi ţinutele ceremoniale, care definesc identitatea Cucilor cu chip şi a Cucoaicelor, sunt elementele definitorii ale obiceiului cu acelaşi nume. Adevărate embleme simbolice ale ritualului, acestea se bucură din partea sătenilor de multă atenţie. Confecţionarea lor presupune, în primul rând, respectul faţă de rigorile tradiţiei, adică faţă de semnificaţia arhaică a datinei. Pentru epocile trecute, cunoaşterea funcţiilor mitico-magice ale obiceiului de către întreaga comunitate permitea aproape fiecărui  performer – Cuc cu chip sau Cucoaică  –  să-şi realizeze singur masca şi ţinuta ceremonială, folosind materialele şi obiectele aflate la îndemână, prin gospodăria ţărănească.

De la arhaica glugă cu pene, menţionată la începutul secolului al XX-lea în literatura de specialitate[8], tipologia măştilor de Cuci cu chip a cunoscut, la Brăneşti, o evoluţie dinamică, extrem de originală. În perioada interbelică, sătenii îşi  mai amintesc că: „de Ziua Cucilor, se purtau chipurile  cu fulgi de gâscă albi, bej sau cafenii[9], aşezaţi în mai multe rânduri succesive, despărţite prin şiruri de ciucuri din lână colorată – vişinii, roşii, ciclamen. Acest chip acoperea integral capul purtătorului, având forma unei coroane.

 O dată cu evoluţia socio-economică a comunităţii săteşti, măştile şi costumaţiile Cucilor cu chip de la Brăneşti intră într-un interesant proces de metamorfozare plastico-formale. Structura morfologică a vechilor ţinute ceremoniale este treptat reinterpretată şi îmbogăţită semantic cu noi elemente. De la simbolul avimorf al Zeiţei Pasăre, întruchipată prin misterioasa glugă cu coarne acoperite cu fulgi, masca-chip se transformă într-o impresionantă  inflorescenţă sferică sau conică, alcătuită din  sute şi chiar mii de flori artificiale, lucrate din hârtie creponată în culori vii – roşu, verde, albastru, galben –, montate pe un suport din lemn sau sârmă, numit târn. Impozantul eşafodaj este de fapt, rezultatul împodobirii excesive a coarnelor măştii arhaice.

În cromatica acestor chipuri de Cuci, după 1990, meşterii care le confecţionează   grupează culorile florilor în succesiunea tricolorului românesc. Uneori, pentru un plus de claritate a mesajului identitar, la partea superioară a măştilor şi pe lateral, sunt prinse chiar steguleţe tricolore din hârtie. Alături de aceste inovaţii, din structura fiecărei măşti nu lipsesc   cele trei oglinzi circulare – una frontală şi două laterale – care împodobesc chipurile de Cuci. Semnificaţia lor este legată de vechile credinţe în simbolismul oglinzii, punte de comunicare între lumea văzută şi cea nevăzută, contribuind la fluidizarea comunicăriicu forţele oculte.

În alaiurile contemporane ale Cucilor din Brăneşti acest tip de mască este tot mai frecvent, înregistrându-se o adevărată întrecere între tineri pentru a-şi confecţiona fiecare un chip  cât mai impozant şi mai împodobit. Tentaţia decorativului, justificată prin  nevoia de prestigiu vizual în faţa asistenţei, a deteminat însă diminuarea statutului simbolic al măştilor de Cuc, determinând trecerea de la tipul de mască avimorfic, la cel antropomorfic. Din acest punct de vedere, spectaculoasa înfăţişare plastică a chipul de Cuc cu boboci de trandafir a  eliminat treptat însemnul ritual consacrat: masca Cucului cu pene. Arhaicul simbolism al Zeiţei Pasăre, concretizat în Chipul Cucilor cu pene se diminuează astfel, în favoarea valorii pur estetice a noilor măşti. Coordonatele fantastice ale fizionomiei umane – simbioza dintre pasăre şi om – dispar, locul acestora fiind luat de expresii realiste, uneori cu detalii fizionomice naturaliste. Pe obrăzarul chipului de Cuc cu boboci de trandafir ochii sunt decupaţi şi conturaţi cu vopsea neagră, nasul proeminent este aplicat din carton, având în vârf un clopoţel şi un ciucure roşu, pomeţii obrajilor au „bujori” rotunzi sau în formă de inimioare, punctaţi cu culoare roşie. Adăugarea pletelor bogate din păr de cal şi apoi din cordele de hârtie colorată şi reducerea blănii de iepure sau de vulpe, din care se făcea odinioară obrăzarul măştilor, la o simplă barbă, demonstrează triumful antropomorficului asupra avimorficului. Pentru un plus de somptuozitate, printre trandafirii  târnului-inflorescenţă sunt prinse coliere de mărgele şi diverse podoabe femeieşti, menite a spori fastul şi efectul decorativ al Chipurilor cu boboci de trandafir. Având în vedere dimensiunile monumentale ale măştilor din această categorie – obrăzarul de formă cilindrică suportă la partea superioară  bogata inflorescenţă – ele se poartă sprijinite pe umerii personajului mascat

Spectaculozitatea noilor chipuri de Cuci, numite şi Cuci boieri, a fosturmărită consecvent în ultimele trei deceni (după 1989), deturnând mesajul măştilor tradiţionale de la funcţiile magice, spre latura estetică a ţinutelor ceremoniale. Fenomenul  permite amplificarea şi înmulţirea secvenţelor ludice, de tip carnavalesc.

În ceea ce priveşte costumaţia/ţinuta vestimentară, Cucii cu chip  purtau şi mai poartă uneori piesele costumului tradiţional bărbătesc, specifice zonei: cămaşă brodată, lungă până la genunchi, încinsă cu brâu roşu, flanea tricotată din lână sau o vestă de postav negru şi  pantaloni din pănură ţesută în casă. Pe talie Cucii se încing cu o cureaua cu aciuoaie/clopote iar peste piept, încrucişează două curele cu clopoţei și zurgălăi.  În picioare Cucii cu chip poartă opinci sau bocanci, iar în mână au chiuliciul/pămătuful cu opincă la vârf.

Alături de potrul tradiţional, în vestimentaţia contemporană a Cucilor cu chip, se foloseşte şi un costum alb, format din cămaşă şi pantaloni confecţionaţi din pânză de bumbac, croite în stil urban. Ca însemn distinctiv al apartenenţei la ţinuta ceremonială de Cuc, aceste piese au aplicate cruci din mătase/panglică roşie, pe umeri, piept, pe spate şi la genunchi, făcând trimitere la simbolul modern al protectorului sănătăţii umane: crucea roşie, doctorul.

În ceea ce priveştemăştile şiţinuta ceremonială  a Cucoaicelor  acestea se încadrează unui tip de prezenţă rituală tradiţională, cu multiple semnificaţii în desfăşurarea obiceiului. Pornind de la portul femeiesc din zonă sau de la anumite piese ale acestuia asociate cu vestimentaţie modernă, Cucoaicele  se împun vizual prin ingeniozitatea şi fantezia fiecărui purtător de a le reuni cât mai fantezist, pentru a ilustra diverse ipostaze ale temperamentului feminin. Obrăzarul măştii, exprimând hotărâre şi  fermitate, asprime şi chiar răutate, este înconjurat de basmale, marame sau alte ţesături, legate atipic. Cămăşile, catrinţele, şorţurile sau rochiile moderne sunt accesorizate cu aciuoaie/clopote şi nelipsitul chiuliciul/pămătuful care exorcizează răul din om, alungând boala şi posibilele vrăji.

Analizând din punct de vedere semantic măştile şi ţinutele ceremoniale specifice Cucilor cu chip şi Cucoaicelor dela Brăneşti, constatăm că arhaicul simbolism mitico-magic al ritualului de regenerare ciclică a vegetaţiei, de purificare a oamenilor şi a spaţiului comunitar şi-a păstrat unitatea mesajului, chiar dacă mijloacele de concretizare a simbolurilor arhetipale  au evoluat, îmbogăţindu-şi expresivitatea estetică.

Dincolo de evoluţia măştilor de Cuci, ceea ce trebuie să reţinem în legătură cu această categorie de elemente utilizate în desfăşurarea obiceiurilor tradiţionale este calitatea lor de „punte simbolică”  între material şi imaterial, între durabil şi efemer. În plan vizual, măştile sunt forme şi figuri simbolice  care exprimă fascinanta dialectică  dintre o structură imuabilă, asemănătoare esenţelor intangibile, perfect conservate în structurile de mentalitate ale comunităţilor umane şi un înveliş,  o substanţă materială care se metamorfozează neîncetat, pentru a răspunde mereu exigenţelor spirituale şi de gust estetic ale fiecărei generaţii.

Extrem de incitante ca expresie plastică, măştile sunt create totdeauna ca entităţi unice şi inconfundabile alcătuind un adevărat hrisov de înţelepciune pe care fiecare generaţie îl scrie atunci când practică un obicei sau altul. Conform credinţelor împărtăşite de membrii  comunităţi rurale româneşti, măştile populare au o durată de viaţă foarte scurtă. Ele se nasc pentru a fi utilizate în practicarea unui obicei, ca forme de expresie specifice, dar trebuie să dispară o dată cu încheierea ceremonialurilor în care au fost incluse, deoarece,  prin rolul lor de mediatori între lumea văzută şi lumea nevăzută, pot deveni  factori de risc pentru cursul firesc al existenţei umane. Investite cu puteri imprevizibile (benefice sau malefice) măştile populare sunt distruse ritual sau descompuse în elementele constitutive, pentru a nu permite imixtiunea maleficului în viaţa oamenilor.

Având în vedere complexitatea mitico-magică şi valoarea artistică a măştilor populare, putem afirma că prin intermediul lor ne regăsim rădăcinile istorice, deschizându-ni-se totodată o cale de comunicare  cu celelalte civilizaţii. Prin aceste forme de expresie ale spiritualităţii populare  avem şansa de a ne  raporta la Roma şi la Grecia antică şi desigur, la propria noastră evoluţie pe aceste meleaguri.

Alaiul Cucilor cu chip şi al Cucoaicelor, în centrul satului / foto: Doina Ișfănoni

[1] Conceptul imaterialului în material a fost lansat de către UNESCO prin intermediul Convenţiei pentru salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, semnată la Paris în 17 0ctombrie 2003. Acest document subliniază interdependenţa profundă care există între ansamblul concretizărilor material/formale, tehnice şi artistice ale unei civilizaţii şi spiritualitatea care le-a generat, impunând salvgardarea concomitentă a patrimoniului cultural material şi a celui imaterial. Ca semnatară a Covenţiei din 2003, România a adoptat Legea nr.26 din 29 febr.2008 dedicată salvgardării şi protejării Patrimoniului Cultural Imaterial.

[2] Romulus Vulcănescu, Măştile populare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.13

[3] Ibidem, Romulus Vulcănescu

[4] Astăzi, conform creatorilor şi purtătorilor de măşti, acestea nu trebuie doar să sperie lumea prin hidoşenia lor, ci să fie şi frumoase; măştile nu se mai  fac din ce are omul la îndemână prin gospodărie, ele trebuie să arate cât mai făloase.

[5] Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara,1998.

[6] Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, editura Amarcord, Timişoara, 1994, p.130.

[7] Romulus Vulcănescu, Măştile populare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.174

[8] Simion Florea Marian, , Sărbătorile la români, vol.I,Cârnilegile, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1994, p.215.

[9]  Se respectau culorile naturale ale penajului păsarilor

Add comment

de același autor... Doina Ișfănoni

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories