#3 Strada ca o scenă

#

Pledoarie pentru cioburi de oglindă

de Cristinel Dâdăl

Știți cum interpretează un surdo-mut melodia ,,M-am născut în România”? Se lovește cu pumnii în cap. Există diferite forme de comunicare, adaptabile fiecărei situații, oricărei potențiale relații dintre emițător și receptor. Fiecare formă de comunicare, însă, se supune sau trebuie să se supună unei anumite gramatici și de felul în care comunicarea respectă cu strictețe gramatica pe care și-a asumat-o, precum și de validitatea în sine a respectivului set de reguli, depinde eficiența actului de comunicare.

              Fiecare formă de artă este o gramatică a comunicării eficiente, de la modul în care sculptura sau pictura, bunăoară, se supun canoanelor clasice ale esteticii vizuale, la modul în care muzica se supune legilor armoniei, legi pe care le poate reinterpreta sau îmblânzi dar niciodata abroga fără a pierde capacitatea de a comunica, până la specificul literaturii de a se reinventa stilistic, de a propune noi cuvinte și a redescoperi altele uitate, renăscând cu limbajul și metalimbajul fiecărei generații.

              Teatrul nu numai că nu face notă discordantă ci, pentru că se folosește de mai multe limbaje de sine stătătoare – imaginea, cuvântul, dansul, muzica, gestul, arhitectura, pictura etc. – se constituie într-unul dintre cele mai complexe moduri de comunicare pe care omenirea l-a propus în patrimoniul culturii universale.

              Mergând mai departe, dintre toate avatarurile pe care teatrul modern și le-a asumat, statuia vivantă trebuie să fie afirmată ca una dintre formele cele mai concentrate de exprimare teatrală. Și aceasta pentru că statuia este singura formă de teatru care este capabilă să reinterpreteze orice mare text al literaturii universale și să îl redea într-o formă concentrată, fără însă a pierde în acest proces absolut nimic din bogăția textului original ba, am spune… dimpotrivă! Primul exemplu care îmi vine în minte face referire la spectacolul Romeo și Julietacare a fost jucat pe scena Teatrului Masca. Am avut ocazia să urmăresc spectatorii ieșind de la mai multe din reprezentațiile acestui spectacol. Am observat difierite reacții, de la fiorul în fața unui altfel pentru care erau sau nu pregătiți la neliniștea dulce acrișoară ce se așterne atunci când realizezi că ai citit de zeci de ori o poveste dar niciodată nu ai cuprins-o cu adevărat. Dar ceea ce vreau să spun este ca NICIODATĂ nu am auzit vreun spectator să spună că nu a înțeles nemuritoarea poveste a marelui William din ceea ce a văzut pe scenă.

              Statuia vivantă posedă două uluitoare atuuri față de orice altă forma de exprimare teatrală: Primul dintre acestea este concentrarea. Statuia este capabilă să redea într-o formă accesibilă ca expresie, dar mai ales ca timp creații definitorii, niciodată definitive, din patrimoniul teatrului universal. Ce altă formă de teatru poate propune un Hamlet în cinci minute? Ce altă formă de spectacol de teatru poate propune o poveste ce va fi accesată în câteva momente, de către un public care altminteri cu greu sau poate niciodată și-ar găsi timp să fie spectator într-o sală convențională pentru o oră și jumătate sau mai mult?

              Andreas Feininger spune – vorbind despre fotografie – că trebuie făcut următorul experiment pentru a verifica valoarea unei poze. Să îți imaginezi că trebuie să îi explici subiectul fotografiei tale unui surdo-mut. Dacă reușești să îl faci pe acesta să înțeleagă ce ai surprins în cadrul tău, atunci ai eșuat pentru că este vorba de un subiect literar care poate fi exprimat, chiar și dincolo de cuvinte. În schimb, dacă oricât ai încerca nu vei reuși niciodată să îi explici despre ce este vorba,  atunci ai câștigat o fotografie.

              Pornind de la cele de mai sus,  afirm că în același mod poate fi privit un spectacol de statui vivante, ca o formă de artă ce atinge inefabilul și chiar că, poate, tocmai în măsura în care îl atinge își afirmă propria valoare artistică și modul mai mult sau mai puțin profesionist în care a fost pregătit. Un spectacol profesionist incluzând una sau mai multe statui vivante este acela al cărui spectator se împărtășește din imensa putere de dăruire pe care o are statuia, asistând la spectacol, dar se regăsește apoi în incapacitatea uimitoare de a putea să îl facă pe altul, ce nu a fost de față, să înțeleagă un fenomen la care nu a asistat. Pentru că și acesta este unul dintre elementele ce nu trebuie trecute cu vederea. Un spectacol clasic de teatru poate fi văzut din sală sau poate fi văzut în fața televizorului pe un suport înregistrat. Ceea ce este valabil în cazul acestuia este și în cazul statuii vivante: reprezentația teatrală este un moment ireductibil și irepetabil. Actul teatral nu poate fi trăit în deplinătatea potențelor decât acolo unde se petrece.

Numai în momentul în care spectatorul este față în față cu statuia, cu textura redată de machiaj și de costum, cu muzica ce însoțește reprezentația, cu mișcarea ce poate fi văzută din 365 de grade cu tot atâtea nuanțe, căldura, sudoarea de pe trupul actorului, amalgamul halucinant de statuar cu uman, îmbrățișarea difuză sau explicită de mici elemente care fac trecerea de la piatră sau lut la carne și înapoi la materia aparent inertă, toate acestea fac din statuia vivantă forma supremă de întâlnire așa cum o concepem noi în teatru. Poate de aceea statuia vivantă este una dintre formele de teatru în general și teatru de stradă în particular ce își câștigă spectatorii, nu îi cerșește. Statuia, cu amestecul ei tulburător de piatră vie și materie nefiresc mișcătoare, își cheamă spectatorii la piedestalul său și îi îmbrățișează, îi subjugă cu farmecul ei. Ca arhetip, statuia vie are ceva din fascinația îngerului. Ambele sunt concepte duale, aparținând în același timp de două tărâmuri, nefirești, purtând în sine atât potența grotescului, cât și pe cea a sublimului și întâlnirea cu oricare dintre cele două arhetipuri nu poate fi decât cutremurătoare.

              Cel de-al doilea punct prin care statuia vivantă se diferențiază, poate fi denumit cu același termen – concentrare – însă face referire la incredibila putere a statuii de a reduce totul la esențial.

              Acum vreo două mii și ceva de ani, grecii au adus teatrului și prin aceasta esteticii un lucru colosal, a cărui importanță se poate că nici nu au băgat-o la vremea respectivă de seamă. Scena lor de teatru devenea din ce în ce mai neîncăpătoare pentru diferitele elemente de recuzită și decor pe care le postau pentru încadrarea și întregirea poveștii. Care de luptă, tronuri, ziduri de temple, colțuri de pajiște sau de Olimp, toate acestea menite să creeze fast și prestanță, începeau să își găsească din ce în ce mai greu loc în spațiile de joc. Și atunci, într-un momente de sublimă inspirație, un oarecare – i-am spune astăzi scenograf – a avut o idee genială. Nu este nevoie ca pe scenă să apară întreaga căruță, a îndrăznit să susțină, ci este de ajuns ca în fața spectatorilor să apară un simplu element din aceasta, o roată sau o bucată de osie și un jug, pentru ca toți privitorii să înțeleagă că acolo este altminteri o căruță. Pentru ca iluzia să funcționeze este de ajuns să aducem în fața spectatorilor un simplu element care să le dea ideea de căruță. Acesta a fost primul pas spre reducție la esențial în teatru și, încetul cu încetul, scena a încetat să fie un aparat complex și greoi, ci a devenit un spațiu viu, ocupat doar de elemente esențiale pentru povestea pe care actorii aveau acum o libertate mult mai mare de a o relata. Dar ceea ce este mult mai important, a fost prima formă de manifestare a unui principiu care va deveni fundamental în estetica generală, cu aplicații în absolut orice formă de artă, de la pictură la dans și arhitectură: dintr-o întreagă scenă se ia un singur element necesar recompunerii imaginii în mintea privitorului.

Pare ceva elementar dar un consumator de artă trebuie să cuprindă complexitatea acestui principiu, să înțeleagă cum în virtutea lui filmul poate reda în 24 de frame-uri ce alcătuiesc o secundă un fior descriptibil în 1000 de cuvinte sau poate în niciunul, cum arhitectura poate crea în 2 ogive și un fragment de coloană iluzii cărora spațialitatea se supune cuminte, cum un actor mare poate cuprinde în jumătate de zâmbet și un tremur fin al mâinii stângi, o viață de om.

              Întorcându-ne la subiect, dacă episodul amintit a reprezentat începutul drumului de reducție la esențial în teatru, ei bine teatrul de gest și mai ales în forma sa de grație – statuia vivantă – reprezintă punctul culminant al acestui drum.

              În această ordine de idei se poate acum înțelege pe deplin ideea propusă mai sus și anume că un actor antrenat în stăpânirea la perfecție a propriului trup și a mijloacelor acestuia de expresie, îi poate povesti în cinci minute unui spectator conflictul din Hamlet. Și aceasta pentru că statuia vivantă, ca tehnică de exprimare, îi permită să transmită ceea ce este esențial. Fiecare gest, fiecare grimasă ori colț de zâmbet, fiecare picătură de sudoare traversându-i fața ca o linie a vieții, fiecare centimetru de spațiu pe care îl străbate în mod calculat statuia cu un deget, cu încheietura mânii sau cu un umăr, cea mai mică reacție, toate poartă în ele pecetea conștientului și prin aceasta au potența de a reda esențe. De fapt de aici vine totul, de la faptul că tot ceea ce face statuia vivantă este calculat și conștient. În spectacolul statuii vivante nu este loc de întâmplător.

              Și mai este un lucru minunat despre care se cade să amintesc. În mod paradoxal, deși statuia renunță la valențele interpretabile ale cuvântului și reduce până și cel mai mic gest la esențialul semnificativ, acest semnificativ nu rămâne zgârcit. În fiecare detaliu se ascunde o bogăție incredibilă de sensuri. Statuia este ca o oglindă spartă. Puneți o păpușă sau un clovn în fața unei oglinzi. Avem o singură reflecție, o singură poveste. Apoi lăsați subiectul în același loc și spargeți oglinda. Ce vom găsi acum reflectat în cioburile ei? Desigur, același unic personaj. Dar în câte zeci de expresii, după modul în care fiecare ciob o surprinde? Păpușa va fi într-un ciob doar un ochi murdar și o bucată de obraz, în altul o creatură hidoasă, în altul un animal simpatic, în altul o textură de pânză colorată, și tot așa. Aceasta este revelația dementă a oglinzii sparte. Același subiect inițial într-o mie de nuanțe. Ei bine, revenind, în mod paradoxal, fiecare gest al statuii, deși personajul asumat de statuie rămâne consecvent din primul până în ultimul moment al reprezentației, poartă în sine latente o mie de povești.

              Și, din acest motiv, trecând de primul nivel de înțelegere, al aparenței exterioare și mergând mai adânc, putem spune că statuia vivantă nu livrează o poveste gata făcută spectatorului. Ea nu aduce în fața publicului ceea ce am putea numi o poveste închisă ci ea, statuia, se transformă într-o fereastră prin care spectatorul este invitat să privească si să își creeze propria poveste.

              Ce poate fi mai tulburător decât acestea? Să îi povestești cuiva Hamlet folosindu-te în actul comunicării numai de gest și mișcare, acel cineva să înțeleagă mesajul dar, dincolo de aceasta, să trăiască în cele câteva minute de reprezentație o mie și una de alte povești pe care statuia reușește să le trezească în el?

              Dacă tot am plecat de la greci, consider că statuia vivantă nu îi descrie povestea spectatorului, ca o instanță superioară ce dictează, ci îl asistă pe cel care privește, astfel încât acesta să regăsească de fapt în sine povestea pe care habar nu avea că o știe.

              Așa cum îi este specific oricărui act artistic, și statuii vivante îi este sortit în aceeași măsură sublimul pe cât îi este și eșecul. Spectacolul unei statui vivante poate fi magistral sau lamentabil, după măsura în care tehnica, regia și pregătirea momentului sunt descrise de performanță sau de amatorism. Sub acest aspect, statuia încă mai are de suferit ca imagine de pe urma asocierii cu diferite acte pseudo artistice pe care nu le vom putea niciodată elimina din peisaj.    

              Personal consider că promovând producții cu adevărat valoroase din punct de vedere artistic, gustul spectatorului se poate cizela și rafina. În cele din urmă, din ce în ce mai educat, spectatorul va fi cel care va tria, făcând diferența între statuia prezentată ca formă de divertisment facil și statuia ca formă complexă de exprimare teatrală.

Add comment

de același autor... Cristinel Dâdăl

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories