#3 Teatrul și cetatea

#

Statuia vivantă, posibilă soluție de pedagogie teatrală?

de Mihai Mălaimare

Statuia vivantă este parte componentă a teatrului stradal, este ”nestemata” acestuia, discursul teatral care sintetizează perfect structura, formele și misiunea teatrului creat în și pentru spațiul outdoor. Este echivalentul one-man show-ului din teatrul tradițional, vorbit, care pretinde oarecum un actor cu experiență, cu mijloace de expresie și, mai ales, cu o nestăpânită nevoie de a comunica, de a se dărui, de a dărui ceea ce știe, ceea ce a învățat, ceea ce a descoperit, ceea ce nu trebuie pierdut.

Încep de la această definire a condiției statuii vivante pentru a face o afirmație care, chiar dacă posibil hazardată, mi se pare obligatoriu de făcut: statuia vivantă este apanajul profesionistului, fie el actor cu școală sau simplu pasionat și neobosit cercetător al nebănuitelor soluții de exprimare pe care le oferă această formă de teatru. Tot ceea ce nu cuprinde pasiunea și talentul unui profesionist  (actor sau simplu diletant) nu este decât ceea ce se vede în piețele și spațiile aglomerate ale orașelor, simplă formă de cerșetorie mascată, de exhibare stradală în scopul obținerii unui venit oarecare. Aceste lucruri nu au nicio legătură cu arta statuii vivante, cu ideea de statuie vivantă.

Ca orice formă de manifestare stradală, statuia vivantă are o istorie scurtă și una lungă, care se reclamă de la primele respirații ale teatrului antic. Teatrul stradal se suprapune, la rândul său peste destinul artelor străzii, concept care răzbate cu forță abia în anii ’60, odată cu manifestările de amploare legate de cumplitele războaie purtate de SUA în Vietnam și Coreea și care, dincolo de protestul față de sinistrul genocid, încercau să propună omenirii soluția de a privi către generozitate, responsabilitate, frumusețe, iubire. Artele străzii prefigurează oarecum ideea unei religii universale, căci, dincolo de rasă, omenirea a dezvoltat, în toate tipurile de tradiții în numele cărora trăiește aceleași teze, aceleași principii de viață comunitară, de solidaritate umană, de creativitate. Istoria lungă, aceea care o leagă de teatrul antic este mai degrabă un deliciu al cercetătorilor teatrului, dar afirmația nu este deloc hazardată, câtă vreme una dintre formele de expresie ale corului antic, de exemplu, era NEMIȘCAREA, care este elementul fundamental al statuii vivante.

De fapt, realizez că eforturile mele și ale altora de a găsi rădăcini ale statuii vivante cât mai îndepărtate în timp nici nu sunt necesare, pentru că statuia vivantă este teatru, iar teatrul propune în spațiul său atât de special organizat, cu o scenă pentru actori și un stal pentru spectatori, ceva care rezolvă dintr-o singură mișcare tot efortul nostru, toată cercetarea noastră cu caracter antropologic. Teatrul spune o poveste, dar nu oricum, ci prin structuri care sunt, absolut toate, în orice moment, SEMNIFICATIVE. Nimic din ceea ce se petrece pe o scenă de teatru nu este întâmplător, aleatoriu, totul trebuie să spună, să semnifice, să însemne ceva, să folosească la ceva. Teatrul nu este viață sau, dacă este e una teribil de perfectă. Ori această condiție specială a teatrului este evidențiată cât se poate de exact de către statuia vivantă, atât în ceea ce privește mijloacele pe care le presupune cât și modul în care spune povestea cu care vine în fața publicului. Care este teritoriul pe care îl presupune condiția de SEMNIFICATIV? Sincronul, simetria, nemișcarea, controlul perfect al întregului corp, capacitatea de a stăpâni emoția, puterea de a sintetiza, capacitatea de a stârni catharsis-ul în sufletul fiecărui spectator. Or, astea sunt toate elemente care țin direct de statuia vivantă.

Cu rădăcini mai mult sau mai puțin îndepărtate în timp, deloc impresionată de faptul că ar fi o artă foarte tânără sau una chiar la fel de bătrână ca teatrul însuși, statuia vivantă dovedește o vitalitate ieșită din comun, o forță de exprimare colosală, este un adevărat fenomen care, date fiind dimensiunile pe care le demonstrează, nici nu mai are nevoie să fie luat în seamă pentru că năvălește de peste tot și își impune energia și strălucirea tuturor, adepți sau contestatari, interesați sau simpli privitori, dezbate, analizează, impune idei, trage concluzii.

Am vorbit amănunțit despre toate aceste lucruri în cărțile mele, Masca si Statuia vivantă și Masca și teatrul stradal, pentru a nu mai fi necesar să intru în amănunte în cuprinsul totuși restrictiv al unui articol de revistă.

Întâlnirea noastră cu statuia vivantă datează de la primul spectacol, MEDIEVALE realizat în toamna anului 1990 de către Anca Dana Florea. Era acolo o scenă de început extraordinară, Iisus si cei 12 apostoli construiau practic o imagine de stop cadru în care, fără să știm, utilizam toate ingredientele folosite la realizarea unei statui vivante, de la nemișcare, stop cadru la mișcarea întreruptă. Ni s-a părut interesant atunci și nu bănuiam că peste ani aveam să reluăm în modul cel  mai serios studiul statuii vivante și că vom deveni în cel mai scurt timp un glas mai mult decât autorizat în acest domeniu.

În fapt însă, tehnica noastră în spectacolele pe care le-am făcut, fie pentru interior, fie pentru exterior, vorbite sau fără cuvânt se reclamă de la aceea a statuii vivante. Am construit conceptul de actor capabil, adică unul care stăpânește sumedenie de mijloace de expresie între care dansul, stepul, instrumentele de suflat, acrobația, jongleria, muzica sunt în prim plan. Or, toate acestea presupun precizie, ordine, simetrie, sincron, atenție distributivă, o adevărată matematică a sentimentelor, o imensă bucurie a stăpânirii și manevrării unui corp bine construit și educat, adică tocmai ceea ce am descoperit că este statuia vivantă.

Una dintre experiențele care ne-a marcat și ne-a apropiat grozav de statuia vivantă așa cum o practicăm astăzi a fost Și a venit îngerul, în regia Ancăi Dana Florea. Tema de actorie a fost, cred, unicat în toată istoria teatrului românesc cel puțin, fiecare actor avea la dispoziție doar trei gesturi prin care să se definească și să poată comunica. A rezultat un discurs colosal, de o concizie incredibilă, de o stranie frumusețe și de o forță care ne-a speriat și pe noi. Trebuie spus însă că spectacolul nostru s-a născut prea devreme pentru lumea care apăruse în România după 89 și, din păcate, continuă să fie tot așa și acum după 27 de ani, dar asta nu este vina noastră, aș zice că noi trăiam deja în viitorul nostru cu care aveam să ne întâlnim peste ani buni.

Primul spectacol în care ne-am asumat tehnica statuii vivante a fost dedicat teribilei drame a orașului Pompei, Statuile. Izolarea, nemișcarea, mișcarea întreruptă sau în relanti, vibrato-ul, prim planul, construirea unui costum și a unui tip de machiaj cu totul special, care încerca să imite cât mai fidel materialitatea presupusă a statuii, marmura, dar și construirea unei povești extrem de condensate și care presupunea în plus capacitatea de a găsi și de a stârni emoția au fost asumate atât în perioada antrenamentelor cât și, mai ales, a reprezentațiilor. Spectacolul a impresionat, s-a jucat mult în diverse spații și cu diverse ocazii și peste tot și în orice moment a stârnit o emulație incredibilă și de care erau cuprinși spectatori de diverse categorii de vârstă, pregătire culturală, socială, etc.

A urmat apoi Fior damor în Bucuresci cu statuile noastre de bronz auriu și din acest moment drumul ideii de statuie vivantă s-a deschis, pentru că am descoperit în ea tot ceea ce poate oferi teatrul unui actor.

Afirmația poate părea hazardată, dar nu este, se bazează pe o experiență extrem de îndelungată și consistentă, cu rezultate absolut remarcabile. O actriță (Amalia Popa) are o statuie cu tema Ofelia, spre exemplu. Povestea pe care o „spune” durează doar cinci minute (un termen oarecum general valabil în întreaga mare familie a statuii vivante de oriunde și, pe durata celor 40 de minute cât evoluează – iarăși o durată general acceptată pentru participarea în festivaluri – se repetă de 5-6 ori cu câte o pauză de nemișcare de aproximativ 2 minute), dar este absolut suficient pentru ca întreaga existență a acestui memorabil personaj shakespearean să fie prezentă. Actrița condensează în jocul ei fiecare replică, precizez: absolut fiecare replică și rezultatul este tulburător, căci profanii vor resimți o energie care parcă le schimbă brusc metabolismul, iar profesioniștii vor descoperi uluiți că pot citi în gesturile (absolut semnificative) cu care se povestește, întreaga piesă, întregul destin al acestei eroine. În acest sens, statuia vivantă este o formulă condensată de teatru. Se adresează tuturor, oferă tuturor, dar în mod selectiv, funcție de capacitatea fiecăruia de a înțelege și stârnește aproape fără excepție o emoție aparte.

Au urmat câteva spectacole în sală realizate în tehnica statuii vivante și dintre ele trebuie să mă refer la două, Romeo și Julieta și Parcul.

A regiza Romeo și Julieta fără cuvinte pare un experiment cel puțin hazardat, dar nu este deloc, lucrurile au decurs de la sine, aproape că nu au existat descoperiri pe parcurs, scenariul s-a dovedit absolut exact, pe mine m-a preocupat condensarea despre care vorbeam, chiar dacă oarecum altfel tratată, căci spectacolul nostru a avut dimensiunea unui posibil spectacol cu textul lui Shakespeare, iar gesturile actorilor nu erau construite pentru a înlocui cuvintele cum s-ar putea crede, ci pentru a merge dincolo de ele. Nu se punea, așadar, problema condensării într-o unitate de timp foarte mică, ci a unei călătorii în lumea subconștientului, a subtextului (în limbaj teatral). Replicile nu se rostesc dar se aud efectiv, sunt înțelese, sunt receptate, stârnesc emoție. Aș reaminti momentul sinuciderii Julietei care durează zece minute, timp în care actrița (Cristina Panait) stă cu pumnalul în mână și se pregătește să moară. Câte actrițe din lume ar fi fost capabile să facă o astfel de scenă? Fără tehnica noastră, niciuna!

Parcul a fost un spectacol realizat în totalitate pe un scenariu original, un spectacol eminamente românesc, un spectacol în care am alternat tehnicile mișcării întrerupte și ale relanti-ului. L-am jucat printr-o fericită întâmplare la Viena, iar Erwin Piplits, celebrul om de teatru, a fost în sală și mi-a scris apoi o scrisoare colosală pe care o păstrez ca dovadă clară că drumul nostru este unul absolut corect și mai ales teatral.

Au existat câteva spectacole realizate special pentru aer liber și dintre ele m-aș referi mai ales la Umbre pe Calea Victoriei, un fel de istorie condensată a acestei splendide artere bucureștene. Combinația dintre stilul nostru și scenografia senzațională a Sandei Mitache a arătat celor prezenți la numeroasele reprezentații ale acestui spectacol un București mirific, un oraș al cărui destin s-a materializat în oameni și fapte incredibile, de un rafinament aparte și de o forță ieșită din comun. Micul Paris este denumirea pe care Bucureștiul o va purta mereu, dar nu are sensul peiorativ al unui oraș mai mic, un fel de soră săracă, ci din contră un spațiu în care timpul aleargă altfel, construind o istorie care parcă urmează a se dezvălui și, atunci când acest fapt se va petrece, vom putea vedea cu toții că micul Paris a fost și este de fapt o structură energetică extrem de condensată, în care istoria lumii poate fi citită în orice fir de praf.

Între timp, noi am creat la Masca FESTIVALUL! Un Festival Internațional al Statuii Vivante, unul care să pună la un loc, pentru câteva zile, experiența noastră cu aceea a creatorilor din restul lumii, să încerce să găsească numitoare comune, să descopere eventual alte soluții, în mod sigur să încerce definirea teoretică a muncii și efortului nostru, să pună statuia vivantă acolo unde îi este locul, adică, așa cum spuneam la început, în prim planul artelor străzii și al teatrului stradal, să o definească drept formă cu totul specială de teatru, aș zice teatru chintesență, teatru condensat, teatru energetic, teatru în toată puterea cuvântului. Au fost până acum șapte ediții, fiecare cu profilul său, cu căutările sale, cu descoperirile sale, mai ales în planul reciprocității teatrale, căci atât noi cât și colegii noștri, creatorii de statuie vivantă din restul lumii, care au evoluat la Festival, am plecat de fiecare dată cu o înțelegere mai profundă și mai exactă a tipului de teatru pe care îl practicăm.

Invitat fiind la Londra de către ICR pentru un proiect vizând participarea noastră cu statuile vivante create deja, am avut o întâlnire cu directorul Teatrului Național pentru un posibil turneu cu Romeo și Julieta. Spunându-i eu că spectacolul este realizat în tehnica statuii vivante m-a rugat să nu mai fac nicăieri și nicicând această afirmație căci, spunea el, statuia vivantă este mizeria care se observă în Trafalgar Square, adică cerșetorii fără rușine, amatorii jenanți care mai mult agresează decât propun un act teatral. Dincolo de suficiența unei atari viziuni, de aroganța nejustificată de nimic, rămâne constatarea corectă că, sub numele de statuie vivantă, se produc aberații de natură să distrugă în ochii publicului semnificația profundă a unui act teatral colosal. Și nu este vorba doar de celebra piață din Londra, peste tot statuia vivantă este arogată mai degrabă de cerșetorie și cabotinism, chiar și la noi ea este prezentă peste tot, în mai toate manifestările stradale și, ceea ce este cu adevărat trist, în prostituarea statuii vivante sunt implicați uneori actori, profesioniști pentru că au terminat o facultate, amatori pentru că au terminat-o așa cum au terminat-o. Aici însă este vorba despre o altă discuție, legată de destinul teatrului românesc, de pedagogia teatrală, de demnitatea acestei arte, de locul ei în efortul nostru de a construi, de a reconstrui de fapt imaginea virtuală și reală a ceea ce am fost și trebuie neapărat să mai fim.

Realitatea despre care vorbeam mai sus este una luată în discuție de mai toate festivalurile de gen din Europa și din lume, dar noi suntem singurii, cel puțin până în acest moment, care am decis să facem tot ceea ce este necesar pentru ca statuia vivantă să capete locul care i se cuvine în lumea teatrului universal, de la pedagogie și până la creație, o capsulă temporală capabilă în orice moment să revigoreze teatrul cu o forță pe care poate doar rapelul făcut în secolul XX la Commedia dell’Arte a mai cunoscut-o.

Add comment

de același autor... Mihai Mălaimare

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories