MARIONETA
și clepsidra imaginară…
de Cristinel Dâdăl
Pinocchio către Zână:
Sunt un băiat adevărat acum?
Oh, nu, Pinocchio!
Dar de acum înainte totul depinde de tine…
Oamenii s-au costumat, s-au vopsit și au purtat măști, ca parte a unui ritual, dintotdeauna. Dansul, muzica, substanțele halucinogene, sacrificiul și povestirea se îmbină pentru a produce ceremonii culturale puternice, adesea susținute pentru a îmbuna zeii sau pentru a întări legăturile cu natura și strămoșii. Aborigenii de pretutindeni au înțeles de mult necesitatea festivalului și a carnavalului chiar dacă vorbim de forme complexe sau primitive ale acestora, cum ar fi ritualul șamanic. Măștile și marionetele – ambele țin de familia procedeelor de deghizare – sunt elemente formatoare de istorie, de-a lungul timpului permițând purtătorului să comunice mesaje importante prin canale emoționale și spirituale care transcend ordinarul.
Marionetele sunt foarte vechi. În termeni ce țin de civilizație, datează din cele mai vechi perioade ale umanității, când sunt prezente împreună cu măștile. Unii istorici consideră chiar că masca este punctul de origine al marionetei. Ambele erau folosite pentru a stăpâni demoni – atât cei din interiorul oamenilor cât și cei din afară – pentru a-l camufla pe purtător care astfel acumula putere și putea acționa. Încetul cu încetul, marionetele și-au pierdut puterea demonică însă au păstrat caracteristicile lirice și au câștigat umorul. Au călătorit din adunare în adunare, dintr-un târg în altul, au apărut pe străzi, în case, în teatre și, în timpurile recente, chiar și în instituții terapeutice.
Folosirea marionetelor se întâlnește sub diferite forme, însă toate acestea împărtășesc același proces al animării unui obiect neînsuflețit, cu scopul de a spune o poveste. În ce privește teatrul, marioneta s-a instituit ca un limbaj aparte dar unul de sine stătător, păstrându-și funcția inițială de transmitere de idei și valori culturale. Despre ceea ce face această formă de exprimare să fie aparte, vom încerca să trasăm câteva considerente.
Marioneta, ca element teatral, se înscrie în familia mai largă a teatralității predominant vizuale, care minimalizează limbajul verbal. Principala caracteristică a acestui tip de discurs este ludicul. Înainte de orice, marioneta valorizează această dimensiune a jocului. Prin aceasta, se poate adresa și publicului adult cu o voce experimentală și poate revigora, prin incluziune, arta actorului, să-i spunem, clasic. Și aceasta pentru că prin aparența de joc și joacă, marioneta poate exprima teme profunde și semnificative ce țin de moralitate, experiență sau natură umană. Joaca cu păpușile, încă din pruncie, oglindește relațiile familiale și relevă, în mod simbolic, conflictele inconștiente din interiorul acestora. Joaca este o formă de a comunica și identificarea surselor acestui tip de comunicare ne duce departe în propriul trecut, în perioada de formare a sinelui.
Prin joc descoperim ceea ce ne înconjoară și câștigăm accesibilitate la obiecte și persoane ca elemente distincte de sine, în același timp intuind principii morale, sociale, axiologice care guvernează relațiile din interiorul acestei rețele: sine – persoane – obiecte. Urcând o treaptă mai sus, jocul simbolic definește o etapă a experimentării sinelui ca o existență de sine stătătoare. În marionete regăsim unele dintre aceste forme primordiale de expresie. Pentru că este exact această formă de joc simbolic care provoacă pe spectatorul unei marionete și îl atrage în interiorul procesului de creație, îi propune să creeze simboluri și să atribuie semnificație lucrurilor pe care le vede pe scenă. Această angrenare a spectatorului în participarea la actul artistic favorizează o emancipare a individului la nivel socio-cultural. Servește la construirea unor canale mai eficiente de comunicare cu ceilalți și cu sine, conectează experiențe anterioare de cea curentă în același timp anticipând experiențe viitoare prin instituirea de tipare. De asemenea, stabilește punți între conștient, preconștient și inconștient.
Marioneta devine sub acest unghi un spațiu al descoperirii de sine într-un mod creativ, privind creativitatea spectatorului nu ca pe un substitut pentru țeluri instinctive nerealizate – sublimare – ci ca pe un ingredient esențial din viața fiecăruia, parte a nucleului ființei noastre.
Dar, ceea ce este și mai important, marioneta permite privitorului să răstoarne, ca o clepsidră imaginară, iraționalul în rațional, experiența imaginară în experiență reală, fantasticul sau absurdul în tipare etice și comportamentale cât se poate de veridice din punct de vedere social.
Poate aceasta este intuiția care a făcut ca în spațiul arab teatrul de umbre de marionete să fie denumit khayal al-zill – ,,oglinda fanteziei” sau ,,umbra imaginației”.
Orice obiect, de asemenea orice parte a corpului în anumite situații, poate deveni o marionetă dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Obiectul trebuie să fie imbogățit cu un semn, o mișcare și, posibil, un discurs. Discursul verbal nu este indispensabil și în acest caz marioneta amintește de o formă simplificată de pantomimă, ale cărei surse le regăsim în modurile primare de comunicare.
Tot de acest proces creativ pe care îl propune și îl trezește marioneta în spectator ține și atributul acesteia de personaj neterminat. Caracterele suferă transformări, bineînțeles, de-a lungul unei povești spuse de marionete, dar personajele nu sunt complete. Este tocmai această incompletitudine care permite curgerea continuă a poveștii și adăugarea experienței spectatorului la ea. Povestea spusă de marionete este ca o apă curgătoare. Are un izvor, un curs și o gură de vărsare. Dar numai izvorul și estuarul sunt definite clar și precis, in rest totul poate fi modificat.
Legat de funcția aceasta generatoare de simboluri a marionetei putem vorbi și de aceea de proiecție. Marioneta suportă această polaritate extrem de interesantă de a permite ca asupra sa să fie proiectate experiențe și simboluri atât de către cel care o mânuiește, cât și de către cel care îi privește spectacolul. Discursul exterior devine discurs interior prin introspecție. Temele care frământă pe cineva și care nu devin discurs verbalizat sau comunicare socială nu dispar niciodată. Ele rămân în inconștient, se schimbă, se îmbogățesc, se structurează acolo. Dar există și procesul invers în dezvoltarea conștiinței, drumul de la inconștient la simboluri. În mod evident inconștientul posedă caracteristicile unui mediu lipsit de gravitație: diferite obiecte se intersectează, conceptele se traduc în sentimente și apar la suprafață în forme uneori cu greu recognoscibile. În acest fel, marioneta poate fi declanșatorul unui astfel de proces de anamneză prin participare creativă la simboluri. De altfel, capacitatea de a crea, de a recunoaște și de a adera la simboluri reprezintă capacitatea unei persoane sănătoase și funcționale din punctul de vedere al comunicării. În psihoterapie, spre exemplu, o persoană este considerată deficientă, sub aspectul menționat, dacă dintr-un motiv sau altul nu are capacitatea de a recunoaște simboluri sau, chiar dacă o face, le consideră inutile în procesul comunicării.
În timp ce actorul imită emoția sau tema pe care o comunică – indiferent cât de profund și-o asumă sau nu, în funcție de școala de teatru pe care o urmează – marioneta, prin natura sa neschimbătoare în această ordine de idei, va exprima întotdeauna echidistant ceea ce are de exprimat.
Ca un exemplu concret, îmi amintesc de un spectacol de marionete în care toate dintre acestea erau construite ambiguu: o fetiță care era gingașă și frumoasă privită dintr-o parte și hidoasă privită din cealaltă, un bărbat trist cu jumătate de față și zglobiu cu cealaltă, un alt personaj ce pe jumătate din chip nu avea gură în schimb rânjea în partea opusă ș.a.m.d. Pe lângă ingeniozitatea tehnică ce permitea ca o simplă întorsură a mâinii păpușarului să transforme un personaj în cu totul altul, îmi amintesc de la momentul respectiv atât fecunditatea simbolisticii cât și ușurința în decriptarea mesajului transmis pentru că, pe cât de ambigue erau marionetele, pe atât de lipsit de ambiguitate era mesajul despre stratificarea naturii umane și a relațiilor interpersonale.
În cadrul unei comunicări, mai multe mesaje trebuie să fie descifrate simultan. Toate aceste mesaje sunt asociate într-un grad mai mare sau mai mic, cu anumite emoții. Majoritatea mesajelor sunt transmise cu ajutorul feței, al mimicii și apoi prin mâini și corp. Aceasta înseamnă că în cazul unei comunicări față către față, trebuie să descifrăm de asemenea și emoțiile care însoțesc conținutul mesajelor pentru că numai făcând astfel putem spune că am recepționat complet ceea ce era de transmis. Și în acest caz există deficiențe în cazul anumitor persoane – fie că țin de un anumit bagaj cultural pe care îl pot sau nu folosi ca translator, fie că este vorba de alte particularități – care nu pot integra toate componentele mesajului. Și aici iarăși putem vorbi de utilitatea măștii sau a marionetei pentru că acestea elimină tot ceea ce este superfluu atât în expresie cât și în mișcare. Putem spune, cred, în această privință, că masca și marioneta reduc la esențial și simplifică lumea – în același timp lăsând spațiu pentru o bogăție de simboluri – întocmai precum o fabulă.
În virtutea acestei proiecții marioneta mai oferă ceva. Permițând transferul emoțiilor și atitudinilor asupra ei, marioneta îmi dă voie să râd și de mine cu aceeași poftă cu care aș râde de un altul.
Marioneta reprezintă o ființă umană – indiferent de forma fizică pe care o are – fără a fi umană în sine. Astfel devine un excelent mijloc pentru proiecție. Creatorul marionetei, sau cel care o mânuiește, o înzestrează pe aceasta cu caracteristici care reflectă propria viziune asupra naturii umane, asupra sinelui și a celorlalți. Deoarece marioneta este în sine un obiect inanimat, ea devine un vas de expresie care oferă siguranță. Ea este responsabilă pentru viziunile și emoțiile pe care le comunică, nu păpușarul. Folosirea marionetelor pentru a spune povești inițiază posibilitatea de a inventa metafora personală. Povestea aduce adevărurile și forțele imaginative din lumea interioară într-o arenă lipsită de pericol, unde pot fi privite.
Marionetele produc un spațiu creativ, adică un spațiu în care toți participanții se simt liberi și sunt astfel capabili să participe la creație.
Marionetele sunt adesea reprezentări de sine, conștiente, dar de multe ori ele întrupează dinamici ale inconștientului sau aspecte ale sinelui care nu sunt exprimate, altminteri, ușor și deschis. Fiind o extensie a sinelui, aici rezidă forța ei terapeutică pentru că marioneta delimitează un spațiu tranzițional, o zonă tampon între realitatea interioară și exterioară, între experiența subiectivă și cea obiectivă. Astfel, spectacolul marionetei se petrece la o distanță de siguranță, ca un marcaj din spatele căruia știu că pot asista liniștit la ceea ce se întâmplă pentru că nu mă va afecta. Și aceasta poate fi considerat atât pentru artistul care controlează marioneta cât și pentru privitor. Imaginația creează un buffer și un spațiu flexibil pentru a explora emoții altminteri dure pentru că marioneta îți dă o oarecare libertate a lipsei de conștiință și îți permite să fii mai nebun decât în mod normal.
De altfel, primordial, bărbații foloseau masca și păpușa în timpul ritualurilor de trecere. Acestea ajutau triburile primitive să facă față schimbării și pericolului. Tranzițiile și crizele amenințau unitatea tribului. Fața neschimbătoare a măștii și egalitatea continuă cu sine a păpușii devin un simbol al stabilității și continuității, astfel folosirea acestor elemente în ritual oferea sens, scop și structură în timpul diferitelor paradigme sociale.
De-a lungul timpului, însă, dincolo de funcțiile originare, marioneta a instituit un anume tip de exprimare de sine stătător, a devenit un limbaj în sine care acționează asupra creierului uman într-un mod specific. Emisfera dreaptă a creierului controlează procesele emoționale și imaginative și tot ceea ce ține de psihosomatică. În acest context, comportamentul unei persoane poate fi considerat ca un limbaj metaforic. De aceea o utilizare corectă a metaforelor poate avea un impact invers asupra fondului de atitudini al unei persoane. În acest fel analogiile, metaforele, glumele și fabulele pot avea un efect puternic pentru că declanșează un lanț asociativ inconștient, care la rândul său influențează conștientul și propune noi soluții.
Fiecare emisferă cerebrală procesează diferit experiența, însă ele sunt capabile să combine experiențele. Emisfera stângă procesează secvențial și logic, în timp ce emisfera dreaptă integral și comprehensiv. Emisfera dreaptă este decisivă pentru decodificarea metaforei. Stânga este cea mai activă în timpul cititului și al scrisului cu caracter tehnic, pe când cea dreaptă la traducerea picturalului. Studii neurologice atestă faptul că la o persoană care asistă la spectacolul unor marionete se activează într-o primă etapă emisfera dreaptă, cea care decodifică metafora, vizualul, analogia. În cea de a doua etapă, însă, se observă activarea completă a emisferei stângi și apoi o activitate cerebrală continuă în ambele emisfere. Pentru neurologi, acest tipar de activare cerebrală este foarte ușor de recunoscut – limbajul. Acesta este modelul cerebral asociat cu o persoană angrenată într-un proces de comunicare.
Poate că prin toate perioadele de exprimare artistică prin care a trecut, marioneta nu și-a pierdut niciodată tocmai caracterul acesta dual: ea ascunde și relevă în același timp. Ascunde slăbiciunile și imperfecțiunile celui care o folosește pentru a exprima, și pentru a se exprima, și relevă destăinuiri și povești pentru care ea, marioneta, rămâne cel mai curat limbaj.