Cristian Pepino: ”În teatrul de animație, dincolo de artă, e și o mare taină”
de Cristina Enescu
Cristian Pepino este un profesionist și mare iubitor de teatru de animație, căruia teatrul de păpuși și marionete, românesc și nu numai, îi datorează foarte multe spectacole (dintre care unele se joacă de peste 15-20 de ani), precum și mai multe cărți de spectialitate. Despre cât de serios, semnificativ și fascinant e teatrul de marionete și păpuși, aflăm de la un om al cărui nume se confundă cu această artă.
Interviu realizat de Cristina Enescu
Credeți că oamenii mari au pierdut capacitatea de a se juca, ceea ce îi face să creadă uneori că teatrul de marionete e în afara sferei lor de interes?
Poate, dar eu nu le port pică oamenilor care nu mai știu să se joace, cum spuneți. Însă cine are impresia că acest tip de teatru e pentru copii suferă de o enormă lipsă de informare. Există spectacole pentru adulți care se fac cu păpuși. Asta e ca atunci când un copil își acoperă ochii cu mâinile și zice că e invizibil – pentru că el nu vede, crede că nu e văzut nici de ceilalți. Dacă unii nu înțeleg caracterul foarte serios al teatrului de marionete, asta nu înseamnă deloc că el nu e o realitate.
Teatrul de marionete, de păpuși și de animație – care e diferența? Ați insistat de-a lungul timpului pe introducerea termenului de teatru de animație.
Da, și nu numai eu. Asta pentru că există foarte multe tehnici de animație (teatru de umbre, de păpuși, de marionete, măști, măști-costum, etc). Marioneta e mânuită cu fire, iar păpușa e susținută de mâna păpușarului de jos, acele hand puppets. Mai există și finger puppets, păpușile de deget, numite și Bibabo (de la denumirea unei jucării care se vindea prin târguri în anii 1930, era un personaj cu un costum-mânușă cu trei capete care se puteau schimba, iar capetele respective se numeanu Bi, Ba și Bo.)
Numele celebrului teatru de păpuși american ”Bread and Puppet”, creat de Peter Schumann în anii ’60 și foarte implicat socio-politic, derivă din practica acestui teatru de a servi publicul cu pâine proaspătă și aioli după fiecare reprezentație, ca o marcă a comuniunii dar în sprijinul ideii că arta trebuie să fie ca pâinea, pentru toată lumea. Ați observat diferențe în modul în care publicul din alte țări, cu tradiții culturale diferite, percepe acest teatru?
Absolut deloc. Publicul e peste tot la fel. Am jucat și în Asia, în India, în Occident, sunt aceleași reacții ale publicului, la orice tip de teatru, de fapt. Diferențele vin din intensitatea reacțiilor doar, însă un spectacol bun e bun oriunde.
În Asia există o tradiție istorică a teatrului de marionete, dar la fel și în spațiul românesc, doar că la noi această tradiție nu a avut continutate.
Da, la noi teatrul tradițional s-a pierdut pe la jumătatea anilor 1970, odată cu îmbătrânirea păpușarilor tradiționali, care nu au lăsat ucenici. Dar acest tip de teatru tradițional de la noi era poate chiar mai vechi decât cel din Japonia. Dacă ne gândim la teatrul de păpuși japonez Bunraku, el a apărut pe la 1800, ori în România acel teatru tradițional cu Vasilache și Mărioara e mult mai vechi. Erau cândva sute de păpușari tradiționali, care făceau turnee prin toată țara cu astfel de personaje.
Primul teatru de păpuși stabil (neitinerant) din România s-a înființat în 1928 la Cernăuți. Studenții școliți de o actriță a acestui teatru au format, în 1945, nucleul Teatrului Țăndărică, care a deschis o secție de marionete în 1946 și una de păpuși în 1950. Cenzura politică de după 1950 (explodată prin celebrul episod al interzicerii Revizorului lui Lucian Pintilie, urmat de exilul său în Franța) a dat aripi neașteptate teatrului de animație, care a rămas o zonă teatrală cu surprinzător de mare libertate.
Da, de altfel ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care am optat pentru teatrul de păpuși. Oferea o senzație, măcar o iluzie de libertate. Plecam cu teatrele de păpuși la diferite festivaluri în străinătate mai ușor decât cu teatrele dramatice. Evident că se spuneau și ”șopârle”, chiar foarte multe! Nu puteai să faci teatru altfel, de fapt. Sigur, erau și câțiva tâmpiți care făceau spectacole de propagandă, dar râdeam toți de ei. Și în teatrul de marionete au fost piese interzise, de exemplu două dintre ale mele, din cauza textului.
Înainte de 1989 erau mai multe teatru de animație decât astăzi?
Nu, dimpotrivă! După Revoluție s-au înființat mai multe teatre de păpuși, de exemplu în zonele maghiare în Ardeal. Apoi s-au creat și altele, la Târgoviște, la Râmnicu Vâlcea… Cei care joacă și creează acolo sunt școliți la cele 4 școli de teatru de păpuși din țară, sau nu fac nicio școală și învață meserie la fața locului.
După emigrarea în Franța în anii ’80, Margareta Niculescu (directoarea Teatrului Țăndărică timp de câteva decenii) a creat acolo o școală de marionetiști. A fost această școală o premieră, așa cum susțin unele voci?
Institutul Margaretei Niculescu are nivel de colegiu, dar nu a fost primul. Existau secții de păpuși la Praga, Varșovia, Moscova, în Germania. Ea a înființat mai întâi Institutul Mondial al Marionetei, după care a făcut această școală, care funcționează și actualmente. Nu au mai multe clase paralele, se face concurs de admitere doar o dată la 3 ani, apoi din nou abia după absolvirea acestora, deci îi duc pe elevi până la capăt.
În 1929, România a fost una dintre cele 7 țări fondatoare ale UNIMA (Union Internationale de la Marionette), iar primele 2 festivaluri internaționale organizate de această asociație au avut loc la București. Exista o tradiție puternică de marionetiști în România sau acest început a fost contextual?
A fost chiar foarte de context. Sigur, existau atunci niște oameni de calitate care se ocupau de teatrul de păpuși în România, precum marele om de cultură prof. Șesan. La Cernăuți era secția de păpuși de pe lângă Teatrul Național, pe vremea când era regizor acolo Victor Ioan Popa. Apoi a venit marionetistul și regizorul Theodor Nastasi care a avut ideea de a face un teatru de marionete de repertoriu, cu lucrări de operă. A și pus în scenă Directorul de operă și Bastian și Bastienne de Mozart, vocile fiind susținute din culise de cântăreți profesioniști de operă în timp ce actorii mânuiau marionetele. Era un tip de spectacol inspirat de celebrul teatru de marionete de la Salzburg. Dar asta nu a devenit un curent teatral permanent, au mai fost doar unele proiecte sporadice. Apoi, mai era o echipă de păpușari la București care jucau la bomboneria de la Galeriile LaFayette. Exista, de asemenea, tradiția teatrului popular de păpuși, la vremea aceea încă foarte puternică. Una peste alta, însă, a fost mai mult o conjunctură că România a devenit membră fondatoare a UNIMA. Noi nu aveam tradiția unor țări precum Cehia, cu sute de trupe de păpușari.
Spuneați că un mare avantaj al teatrului de animație este că e atemporal și depășește orice bariere.
Da, dar numai atunci când e bine făcut! Dacă e prost, nu înțelege nimeni nimic. Orice artă evoluează, dar cred că ceva fundamental rămâne. După cum în muzică rămâne melodia, deși unii au spus că tocmai ea e depășită, singurul lucru care face să mai existe muzica e melodia. În teatrul de marionete această continuitate este animația, animarea unui personaj care e o creație plastică, inertă. Asta fascinează, e peren și va exista mereu pentru că corespunde unor trebuințe ale omului. Dincolo de artă, aici e și o mare taină.
Teatrul de marionete este mai cunoscut publicului mondial, actualmente, prin intermediul televiziunii (de exemplu celebrul show TV Sesame Street) decât în forma sa originară, de spectacol live. Este aceasta o transformare inevitabilă, în acord cu timpurile?
Era un lucru foarte frumos, Sesame Street cu acele păpuși pentru educația copiilor foarte mici. De asemenea, Muppets Show, divertisment pentru aduți cu diferite vedete alături de păpuși. Sau teatrul politic cum fac cei de la Spitting Image (show satiric de păpuși britanic din anii 80 si 90, în care au apărut numeroase personalități, inclusiv politicieni, președintele Ronald Reagan și membri ai familiei regale britanice – n.r.). Și la noi au fost astfel de showuri după 1989, cu păpuși-personaje politice, Iliescu, Vadim și alții, dar au fost interzise. Erau teribil de populare, aveau audiență cât meciurile de fotbal, dar i-au deranjat prea tare politicienii.
La refacerea spectacolului dumneavoastră Adunarea păsărilor spuneați că el nu și-a pierdut nimic din farmecul pentru public avut cu 22 de ani în urmă. Oare este acesta un mare avantaj al teatrului de păpuși față de cel cu actori, limbajul artistic inteligibil oricând, la diferite niveluri, tuturor categoriilor de public?
Da, fără îndoială asta e o constantă – atunci când ne iese bine! Când nu – doar Dumnezeu știe de ce ”nu”.
Unde se învață arta confecționării păpușilor?
Ar trebui să existe o școală specială de construcție de păpuși, dedicată acestei arte, dar nu există în România. Cei care fac păpuși trebuie să știe multe lucruri, printre altele scenografie. Ar trebui să existe chiar, ca specialitate secundară, scenografia de păpuși. Așa o școală există în Bulgaria, cu rezultate foarte bune. La noi, cei care fac păpuși vin de fapt din diferite medii, pot fi artiști plastici, absolvenți de sculptură, de metaloplastie…
Ați avut vreun material sau o tehnică predilectă în crearea păpușilor?
Nu neapărat, am creat multe păpuși și marionete în multe moduri. Totul depinde de ce îți cere piesa, scenografia, nu există soluții universal valabile.
Cum e cu dramaturgia și literatura pentru acest teatru?
O da, avem niște dramaturgi excepționali, care au scris special pentru teatrul de păpuși. De exemplu Alexandru Popescu, aproape necunoscut în afara acestei zone teatrale, un autor montat foarte mult în străinătate în teatrele de păpuși. Apoi Alecu Popovici, Nina Cassian, Gellu Naum, Victor Eftimiu, Marin Sorescu, Iosif Naghiu, Alexandru Mitru… Dar chiar și când nu avem texte specifice, de multe ori lucrăm cu adaptări și dramatizări. Nu e o problemă, nu văd de ce să nu poți să abordezi o literatură de bună calitate și în teatrul de animație. Există și destul cărți despre teatrul de păpuși. Doar eu am scris vreo 8.
Inclusiv Dicționarul teatrului de păpuși, marionete și animație din România, lucrare unică la noi.
Da, care acum a ajuns la vreo 2.000 de pagini și trei ediții, motiv pentru care e pus online, pe site-ul Teatrului Țăndărică. E singurul de acest tip, nu există nici un dicționar similar de teatru dramatic. Eu l-am început când se discuta la Ministerul Culturii crearea unui dicționar al teatrului românesc. După ce am predat materialul meu despre păpușari, văzând că timp de mai mulți ani nu s-a întâmplat nimic cu asta, am făcut propriul meu dicționar.
E mai liber teatrul de păpuși decât cel dramatic astăzi?
Libertate există în absolut orice tip de teatru. Când Afrim o pune pe Mașa să facă pipi în samovar și apoi beau toți din el, asta nu e libertate? Eh, uite, chiar libertatea asta nu o avem noi, păpușarii… până acum! Nu e mai multă libertate aici sau acolo, e vorba pur și simplu de genuri diferite de teatru.