#5 FRAGMENTE

#

Roluri ale muzicii în performance

de Florentina Bratfanof

Adăugarea muzicii în momentele cruciale ale spectacolului întărește emoția, acțiunea dramatică, evocă atmosfera în feluri pe care cuvintele nu le pot cuprinde. Unele compoziții muzicale, create special pentru producții de teatru (precum compoziția lui Lucian Ban pentru spectacolul Plastic[1], regia Theodor Cristian Popescu produs de către ARCUB) nu potențează capacitatea spectatorului de a participa la povestea dea pe scenă ci, mai degrabă, are puterea de a dezvolta atmosfera, tema, comunicând drama prin muzica. În cazul acestui spectacol muzica are dublu sens: poate fi atribuită gusturilor muzicale ale unuia dintre stăpânii casei (soțul medic sau soția artistă) jucand un rol de fundal, dar este și un element spectacologic activ la drama care erupe în timpul spectacolului. Muzica devine în spectacol o exprimare a stării de confuzie, de tulburare, care determină o improvizare continuă, ca și cum cuvintele și replicile protagoniștilor vin organic, nu au fost dinainte scrise.

În spectacolul Plastic muzica compusă de Lucian Ban reușește să facă parte din ansamblul atmosferei, generează momente de dezvăluire a sinelui, este o muzică care oferă un timp, dă o pauză, potențează o tăcere.

***

În spectacolul-instalație Camera 1306 (I Am Myself) creat de Cosmin Manolescu în 2011 spectatorii sunt invitați într-o cameră de hotel să fie martorii momentelor din viața privată a unui cuplu (Cosmin Manolescu și Catrinel Catană). Începând de la zgomotul orașului, când performerii stau pe balconul camerei de hotel, iar spectatorii au ocazia să contemple în tăcere luminile orașului, spectacolul te introduce într-un spațiu profund personal și intim în care muzica joacă un rol important, fiind pusă chiar de unul dintre perfomeri, de pe un ipod. La final, unul dintre spectatori este invitat să își aleagă singur muzica și este implicat în dans. În tot acest spațiu uman și intim, muzica devine și o alegere activă a unuia dintre spectatori, în care acestuia i se oferă ocazia de a intra exact in ritmul și atmosfera creată de spațiu (camera de hotel familiară pentru cei care călătoresc mult, dar și străină căci este vorba despre un spațiu standardizat), dar și de context (cuplul și intimitatea acestuia).

Camera 1306 (I Am Myself), spectacolul – instalaţie pentru o cameră de hotel, conceput de coregraful Cosmin Manolescu împreună cu Catrinel Catană, în unul dintre apartamentele Hotelului InterContinental, partener asociat, a fost produs de Fundaţia Gabriela Tudor şi de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, cu sprijin de la Cullberg Ballet (Stockholm), de la Asociaţia 4Culture (Bucureşti) în cadrul Wild Cards – Jardin d’Europe şi de la Centrul de Cutură „George Apostu” (Bacău), precum şi de la un mecena privat.

***

În 2017 la Timișoara, în cadrul festivalului TESZT, Silke Grabinger propune tot un performance într-o cameră de hotel: I will dance you till the end of…, întâlnirea fiind de această dată unu la unu, dintre un spectator și un performer. Contextul devine unul inhibatoriu pentru spectator căci nivelul său de participare și expunere este mai ridicat. Performance-ul începe cu spectatorul care este invitat să își aleagă, de data aceasta de pe un iphone, o bucată muzicală pe care o cunoaște sau pe care dorește să o asculte, fragmentul muzical devenind așadar o poartă către următoarea acțiune a performerului, căci acesta va dansa pe muzica aleasă, special pentru unicul său spectator. Senzația de disconfort rămâne activă pe tot parcusul întâlnirii, fiind generată de intimitatea indusă și de faptul că spectatorul trebuie să facă constant alegeri: de la alegerea locului unde să stea în cameră la alegerea muzicii care este făcută pe baza gusturilor acestuia.

Așadar, în acest al treilea spectacol, spectatorul devine un modelator al întâlnirii, iar muzica este o punte de dialog între performer și spectator, un mijloc și o poartă de acces a performerului în lumea spectatorului.

Cele trei moduri de folosire ale muzicii pe scenă, chiar dacă este o scenă de teatru (în primul caz), sau o cameră de hotel (în următoarele două cazuri) se referă la modalități contemporane de explorare a rolului muzicii în spectacolele contemporane. În plus, încredințarea alegerii muzicii spectatorilor este un semn al nevoii organice a autorului de spectacol de a se apropia de publicul său.


[1] Plastic de Marius von Mayenburg, traducerea Elise Wilk, Regia: Theodor-Cristian Popescu, Scenografia: Velica Panduru, Muzica: Lucian Ban, Light-design: Alexandros Raptis, Video și graphic design: Ioana Bodale/ cu: Bogdan Dumitrache, Cristina Toma, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Nicoleta Lefter / Ioana Mărcoiu

Add comment

de același autor... Florentina Bratfanof

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories