#5 REMEMBER

#

Adrian Enescu, un creator de magie sonoră în teatru

Festivalul Naţional de Teatru a organizat la ediția sa din acest an o seară-eveniment „In memoriam Adrian Enescu”, ca semn de omagiu şi de preţuire a artei sale muzicale şi a personalităţii sale de mare anvergură spirituală. Cu acest prilej a avut loc lansarea CD-ului „Adrian Enescu – Muzică de teatru”, CD realizat de A&A Records în colaborare cu Fundaţia MUZZA, care conţine 17 secvenţe muzicale din creaţia compozitorului, selectate de Cristian Lolea – (”fiul” muzical şi spiritual al lui Adrian Enescu), secvențe care au constituit coloana sonoră a unor spectacole montate între anii 1993 şi 2014. Totodată, a fost prezentat şi volumul Adrian Enescu – 4EVER, apărut în această vară la Editura Tracus Arte sub îngrijirea lui Alexandru Şipa, volum care cuprinde evocări ale personalităţii muzicianului, interviuri cu Adrian Enescu, convorbiri la Radio şi Televiziune, un dialog inedit între Adrian Enescu şi Ion Bogdan Lefter, amfitrion al ”Cafenelei critice”, cronici la CD-urile acestui muzician şi multe alte texte.

A consemnat Ioana Gonțea

Marina Constantinescu: Vă mulțumim că ați acceptat invitația noastră pentru această seară dedicată unui geniu al muzicii care nu mai este printre noi. Faptul că suntem cu toții aici arată nu numai prețuirea unei bresle, ci si faptul că Adrian Enescu a fost, este și va fi în memoria tuturor celor care au lucrat cu el sau a celor care i-au ascultat ani și ani muzica de teatru și de film, care au văzut spectacolele sau concertele. Aș vrea să îmi permiteți să încep cu maestrul Horia Andreescu, care a fost foarte aproape de Adrian Enescu, i-a cântat la Sala Radio compoziția.

Horia Andreescu: Am să vă povestesc câteva dintre momentele de când ne-am cunoscut și până când ne-am despărțit de Adrian Enescu. Eu eram student la Conservator, terminasem anul I de pedagogie, el anul II. Doi ani erau obligatorii pe vremuri ca să poți să dai examen de admitere la Compoziție. Și ne-am trezit că amândoi am dat examenul. Atunci ne-am împrietenit, ne-am cunoscut mai îndeaproape. Și a urmat prima perioadă de a ne cunoște mai bine, cea petrecută ca studenți. Apoi a urmat o perioadă productivă când el compozitor, eu dirijor am făcut mai multe înregistrări din filmele sale. Și într-o zi îmi spune: „Horia, am primit o comandă extraordinară – să scriu muzica la filmul Mircea cel Bătrân. Avem bani cât e nevoie. Să facem cor, să facem orchestră mare. Poate punem orchestră ca Le Sacre de Printemps. Așa s-au și întâmplat lucrurile. Momentul Mircea cel Bătrân îl vom regăsi într-o altă etapă. Apoi nu ne-am întâlnit deseori, nu ne-am întretăiat. Lucram fiecare în alte spații muzicale. Știam unul de altul. În sfârșit, după ani de zile mi-a adus o partitură, lucrând la Domino, în care Zoli Thot urma să fie solistul. Și a fost prima audiție cu orchestră  și înregistrarea cu această lucrare a lui Adrian Enescu. Apoi am început să ne vizităm tot mai des, mai ales în studioul lui, unde era izolat și unde se întâlnea doar cu oameni care știa că i se potrivesc, cu care intra în rezonanță. Dar de fapt singurătatea lui ne-a lăsat nouă un tezaur. La un moment dat i-am spus de ce nu scrii și tu o suită pentru orchestră, din muzica filmului Mircea cel Bătrân? Să fie cam de paisprezece-cincisprezece minute și dacă se poate fără cor ca să poată fi cântată de cât mai multe orchestre din țară. După un timp, înaintea concertului, care era un concert cu muzici de film pe care-l programasem la Ateneu, vine cu partitura. Dura douăzeci și patru – douăzeci și cinci de minute. Am stat, am ascultat, m-am gândit. Nu puteam să programez toată lucrarea. Am făcut pasul cel mare să-i dau eu telefon lui Adrian Enescu și să-i spun: Adriane, m-am gândit și o să fac niște tăieturi în lucrarea acestea. A fost un moment de pauză, suspans. Totuși el a rămas blând și a zis: bine, cum vrei tu Horia! A doua zi sună telefonul: „Dar de ce tai? Nu îți place muzica mea?” Ba da, dar uite nu merge, nu am cum să o programez așa cum ai gândit-o tu și îți precizasem de la bun început despre ce e vorba. În sfârșit, am făcut cupiurile respective. Lucrarea s-a cântat cu mare plăcere și a avut mare succes. După al doilea concert Adrian se duce acasă. După două ore primesc un e-mail cu scurtul text: „asta e varianta finală a suitei”. Dura unsprezece minute. Așadar, ne-am înțeles ca de fiecare dată. Era un om al lucrurilor clare, cred că nuanța gri nu i se potrivea. Era curios, întotdeauna am putut să aflu de la el de o mulțime de lucrări interesante și el la fel de la mine a putut să afle de la mine și am avut un schimb de muzici interesante. Dar îl preocupa și felul în care erau lucrările interpretate. Am început să facem planuri în afară de Domino și alte lucrări pe care le pregătea. Să continuăm ideea Bach, chiar să ne extindem și la Vivaldi, dar nu numai cu Zoli Thot și cu cvartetul lui de coarde, dar și cu Orchestra Virtuosi. Lucrurile erau în desfășurare, din păcate nu au apucat să mai fie finalizate. Și într-o zi mai mulți prieteni de-ai lui am primit acel scurt e-mail: „Horia dragă, sunt în spital. Cred că de data asta nu o să mai scap. Dar dacă nu o să mai scap să știi că mă bucur că am fost prieteni. Te rog să nu mă suni, te rog să îmi scrii”. Bineînțeles, am sunat-o pe Adina ca alți prieteni care au primit același text și după un timp s-a dovedit că flerul lui a funcționat și atunci. Adică el s-a stins. Eu zic că lumea muzicală românească are acum doi Enescu pe care nu-i cunoaște așa de bine. Enescu cel mai mare, George, începe să fie cunoscut în lume și de muzicienii din România prin lucrările lui mari datorită Festivalului Enescu. Așa cum domnul Cristian Lolea se ocupă ca să fructifice, să valorifice, să scoată la lumină multe lucrări încă necunoscute de noi ale lui Adrian Enescu, cred că acest lucru trebuie să-l facem noi și de ce nu chiar aici, pentru că văd că Adrian are mulți prieteni în lumea teatrului. Dacă putem să îmbinăm vorbitul cu muzica cred că-l va reprezenta pe Adrian Enescu care toată viața a știut să facă sinteze extraordinare.

George Natsis: Sunt emoționat că la mai bine de un an de când Adrian Enescu ne-a părăsit ne regăsim și ne amintim cu plăcere. Ascultându-l pe maestrul Horia Andreescu, mi-am adus aminte de colaborarea mea cu Adrian Enescu. Confirm cele spuse de dumneavostră. Adrian era un perfecționist în ceea ce privește proiectele la care lucra. El nu se încurca cu nimicuri. Eu niciodată nu am auzit că Adrian Enescu a scris un ”șlăgărel” sau cum o numesc eu, muzică de tip fast-food. Adrian scria lucruri serioase întotdeauna. Eu la un moment dat când mi-a adus o partitură, e vorba de câteva piese pe care le-am înregistrat împreună cu Big Band-ul Radio, prima partitură pe care am văzut-o era neagră de note. Nu m-a speriat asta, dar fiind o partitură de jazz i-am zis lui Adrian: trebuia totuși să îmi lași puțin spațiu de improvizație pentru că mi-ai scris fiecare notiță pe care să o cânt. Lasă-mă puțin să mă bucur de muzica ta. El a devenit imediat suspicios: „Dar de ce? Nu e bine?” Nu era vorba de un orgoliu profesional aici, cât de dorința de a prezenta lucrurile cât mai clar și cât mai corect. Îi era frică să nu greșească. Și dacă greșea cumva și cineva îi dovedea treaba aceasta, el dorea imediat să corecteze. Deci nu era vorba de acel orgoliu pe care mulți dintre noi s-ar putea să-l avem. Sigur că, după alte câteva partituri pe care le-am parcurs, Adrian mi-a scris o piesă în care mi-a dat liber să fac și solo de pian. Adrian era foarte interesat de proiectele la care lucram, îmi cerea mereu părerea. Asta este o relație profesională pe care am avut-o în ultimii ani. Vestea dispariției lui m-a prins în concediu în străinătate. Acolo fiind, am scris un articol în acele zile, publicat în Actualitatea muzicală și intitulat „Mulțumesc, Adrian Enescu”. Asta a fost ceea ce am simțit în momentele acelea și simt și acum. Unul dintre lucrurile pentru care îi mulțumeam atunci bunului meu coleg și prieten era acela că mi-a dat nu una, ci mai multe lecții de demnitate. Și eu am primit un e-mail, dar nu cu același conținut, ci cu unul asemănător. Trebuia să ne întâlnim în cadrul unei ședințe de birou a Secției de muzică Jazz Pop a Uniunii Compozitorilor. Mi-a scris: „Georgică dragă nu pot să vin. Sănătatea nu mă lasă, imunitatea mea este zero și te rog foarte mult să te gândești la un tânăr care să vină în locul meu în acel birou. Socotesc că un om trebuie să se retragă cu demnitate”. Astea au fost cuvintele lui. M-au marcat. I-am dat telefon, bineînțeles că nu a răspuns. I-am scris: „Adrian, nu te grăbi. Mai avem o singură ședință, după care este vacanță. Vorbim la toamnă”. După aceea venind în țară am aflat că a fost internat la spitalul Cantacuzino, nu răspundea la telefon, știam că este un om căruia nu îi plăcea să dai buzna peste el, deși mă invita la el acasă de nu știu câte ori și eu tot nu aveam timp să mă duc. Și am zis într-o zi fie ce o fi mă duc la spital să-l vizitez. Cu riscul de a fi poftit elegant afară. Mi-am asumat acest risc și în momentul în care m-a văzut i s-au luminat ochii de bucurie. Este fantastic cum spitalul poate să schimbe un om sau cel puțin percepția mea cu privire la un om. Acel om impunător din toate punctele de vedere, nu doar fizic, părea acum neputincios. În ciuda suferinței, Adrian își păstrase demnitatea acolo, pe patul de spital. Singurul lucru de care mi-am dat seama că avea nevoie era speranța. Și am stat vreo oră și am discutat despre speranță. Ceea ce s-a întâmplat după aceea știm cu toții. Țin minte că atunci când am aflat mă uitam pe Facebook și vedeam cum o mulțime de oameni încep să dea mesaje și mesaje – acum o să-l difuzăm și o să facem… Am spus: sunt sătul de oamenii care imediat când moare cineva vor să se arate prieteni. Și aș fi curios câți își vor mai aminti peste un an și câți vor mai difuza muzica lui Adrian Enescu peste un an. Iată că peste un an și mai bine ne aflăm aici. Sandu, vreau să te felicit pentru că ceea ce ai promis ai făcut.

Alexandru Șipa: Eu ce aveam de spus am făcut, respectiv patru CD-uri, dintre care unul post mortem lansat în martie și cel pe care-l lansăm astăzi, Muzică de teatru. Am refăcut, desigur nu singur și cartea îngrijită de mine, cu ajutorul mai multor colaboratori, Adrian Enescu 4Ever la Tracus Arte. Aș avea multe de spus despre colaborarea cu Adrian. Noi ne-am cunoscut, de fapt l-am ascultat prima oară și l-am admirat în 1978 când debuta la Festivalul de Jazz de la Sibiu cu un proiect care și atunci, ca și următoarele proiecte muzicale ale lui Adrian a fascinat, a surprins, dacă nu chiar a șocat. Atunci, la Sibiu, a venit cu un trio internațional, o muzică exotică pe care acum o numim World Music, dar atunci nu știam unde să o încadrăm. Fiind foarte plăcut surprins de acel proiect, în câteva luni am organizat un concert cu acel trio la Sala Sporturilor din Brașov care s-a dovedit neîncăpătoare. I-am urmărit activitatea în timp, eu fiind la Brașov, el la București. Ne-am întâlnit după 1990 când m-am mutat la București și din când în când ne-am întâlnit la Uniunea Compozitorilor. De fiecare dată mă întreba: „Ce faci? Când vii pe la mine să asculți ceva?” După a treia invitație am zis: hai să ascultăm. Încă de la acea primă vizită acasă în studioul lui am fost din nou șocat de ceea ce mi-a oferit spre audiție. Mă simțeam ca în fața unei imense comori și nu știam de unde să încep și cu ce să încep. Adrian mi-a propus cu ce să începem primul CD. L-am intitulat Bird in Space și pentru 2013 la Gala Premilor de Jazz acest CD a fost considerat CD-ul anului respectiv. A urmat aproape în fiecare an selecția cu Muzica de film, actualizarea albumului Funky Synthesizer 2.0 și iată în acest an My Bach și astăzi Muzică de teatru. Dacă toate lucrurile vor merge bine și echipa cu care am lucrat și cu care mă mândresc, respectiv Andi Enache de la A&A Records și Cristian Lolea care se află alături de noi deja avem pe țeavă un următor glonț, un următor CD, care este o muzică total diferită de cele cinci CD-uri anterioare.

Radu Boroianu: O să mă întorc în timp foarte tare. Cred că era 1967, poate 1968 când Pascal Letoile mi-a făcut onoarea să mă invite la domnia sa în casă cu prilej sărbătoresc. Printre cei invitați se afla și Aurel Stroe. Și Aurel Stroe afând că sunt student la regie teatru mi-a spus: „am un student remarcabil. Spun asta din primul lui an. Îl cheamă Adrian Enescu și eu cred că e dăruit pentru spectacol. Nu știu dacă pentru teatru sau pentru altceva. Dar dincolo de o cultură muzicală extraordinară pentru vârsta lui, dincolo de o memorie extraordinară are o pasiune pentru modernitate și pentru spectacol care mie îmi dă încredere. Poate fac eu cumva să vă întâlniți”. Așa a și făcut. Pe vremea aceea Adrian locuia în condiții foarte modeste, la început nu a vrut să ne întâlnim acolo. Și ne-am întâlnit pe celebrul Pod Basarab. Și mi-a vorbit atunci despre cum a învățat el ce valoare au sunetele. Deci nu mi-a vorbit despre muzică, mi-a vorbit despre sunete. Era un lucru pe care-l puteam înțelege. Împrietenirea a fost simplă pentru că la puține vorbe am găsit un teren comun, care poate să pară foarte ciudat, deloc pentru statura lui, mai curând datorită staturii mele. Amândoi jucasem rugby, eu foarte puțin, ca junior. El avea toate datele pentru a fi un foarte bun jucător de rugby. Și chiar fusese în primii ani. A avut un accident după aceea. Apare al treilea element care ne lega, pentru că eu am încercat din răsputeri să învăț să cânt la pian. Și nu am reușit, pentru că spre deosebire de el memoria mea muzicală este minoră. Și el nu mai putea să cânte la pian cât ar fi vrut pentru că avusese un accident la rugby. Încetul cu încetul s-a legat o relație extraordinară între noi și eu am învățat enorm de multe lucruri de la el. O să citez câteva dintre ele. Cu el am fost în laboratorul de muzică modernă care exista pe vremea aceea la Facultatea de Muzică. Bineînțeles că nu exista încă sintetizator. Nu știu dacă în lume exista. Erau niște oscilatoare, care pentru mine păreau monstruoase și pe care el le-a pus să funcționeze pentru mine și le-a făcut să se acordeze și să dea valoare sunetelor. Ne mai lega încă o pasiune care la el era foarte importantă, la mine era secundă, legată de jazz. Și de multe ori, după ce am ajuns să intru în spațiul lui modest de locuit, am descoperit că avea niște imprimări de jazz absolut remarcabile. Din aproape în aproape, m-a invitat la el în casă să văd un sintetizator care nu era al lui, ci era adus de cineva de la Timișoara. Urma să facă o încercare de imprimare cu acel sintetizator. L-am urmat când și l-a achiziționat pe primul. Cu toți banii pe care-i avea și nu erau mulți la vremea aceea, își cumpăra instrumente. Repet, avea o cultură muzicală care mi-a fost de folos. M-a însoțit la câteva spectacole. Aș vrea să remarc unul dintre ele și nu pentru valoarea spectacolului în sine, ci pentru că atunci el a cunoscut un poet foarte interesant care s-a numit Cezar Ivănescu. M-a ajutat să-l punem pe drumul cel bun când a vrut să facă spectacole singur. Își spunea Cezar Ivănescu, cantautor. El era departe de a fi un cantautor. Era însă un om care avea o valoare ritmică a cuvintelor cu totul extraordinară și aș zice și a sunetelor haotice, dar avea o valoare a sunetelor. Și el a reușit să-l convingă pe Cezar Ivănescu, care nu era deloc un tip comod, că trebuie să se însoțească cu o orchestră. Și să ia niște oameni tineri de la liceul de muzică din Pitești. Și el a mers împreună cu mine la liceu și am selecționat această mică orchestră. Și așa a apărut primul spectacol de poezie a lui Cezar Ivănescu. Adrian mi-a spus ”nu mai intervenii niciodată în felul în care el atinge chitara pentru că o face într-un fel propriu. Nu are nici o legătură cu muzica, tu încerci să simți o muzică, dar nu are legătură. El își urmează ritmul versurilor sale și a vorbelor sale și a felului în care e deosebită o zi de alta, le rostește, atingând chitara. Punct. Habar nu are ce note atinge acolo și nici nu e acordată. Lasă-l așa. Ține de sunetul lui special.” Foarte important, pentru că după aceea el a făcut serios orice fel de muzică, nu aș spune că a făcut doar muzică serioasă. Pentru că sunt și câteva hituri care au fost printre cele mai izbutite. Orice făcea era remarcabil în orice cheie. Suntem aici la Teatrul Bulandra și suntem lângă Ducu. Cele două spectacole remarcabile făcute împreună cu Adrian Enescu au fost niște spectacole care nu s-ar fi putut face decât cu el. Intuiția lui Stroe a fost extraordinară.

Ioan Bogdan Lefter: Am avut privilegiul să-l cunosc doar în ultimii lui ani de viață, când m-am bucurat și eu de ceea ce alții știau de mult și ceea ce toți cunoscuții, prietenii, apropiații lui Adrian Enescu au apreciat atât de mult la el: o delicatețe cu totul specială în relația cu cei din jur și mai ales în relația cu oamenii pe care-i simpatiza. Adrian Enescu a fost un compozitor de o mare prolificitate și de o mare diversitate. În ultimii lui ani de viață a spus în nenumărate rânduri că își propusese să lase deoparte zonele spre care se îndreptase în ultimele decenii și să ocupe de zona simfonică și de proiectele lui de suflet lăsate la păstrare în sertare – proiecte mari sau doar linii melodice pe care îi plăcuse să le noteze și care rămăseseră nefolosite. De aici au ieșit marile proiecte finisate Orfeu și Euridice și Dosarele Bach, care ne pot servi ca repere revelatoare. Ele developează într-un anumit fel opera muzicală a lui Adrian Enescu și gândirea muzicală cu toată această diversitate dispusă multistratificat și radial înspre zone care par să nu aibă uneori contact între ele. Cred că opera lui trebuie, în etapa următoare, arhivată poate chiar în stilul mai strict al catalogării. El a avut o viziune muzicală și structura lui de artist nu este nunțat și complex interpretată. Aș îndrăzni să propun o interpretare integrată din perspectiva simfonismului, din perspectiva finalului. Alt concept fundamental a fost cel al fuziunii. Ce a făcut Adrian Enescu, proiectul lui de operă pe care-l putem deduce și extrage din această diversitate este un anumit tip de simfonism și la propriu și la figurat. Simfonism în sens de operă amplă, multistratificată și simfonism în sens de fuziune, în sens de structură mozaicată de tip postmodern. Pentru a i se putea recunoaște anvergura și complexitatea în istoria muzicii și a culturii române este nevoie de efortul de a pune laolată fragmentele, piesele realizate și nerealizate.

Nicu Alifantis: A fost, este și va rămâne pentru mine părintele meu spiritual, omul de la care am învățat enorm de multe lucruri, care m-a onorat cu prietenia sa de pe la sfârșitul anilor ′70. De la el am învățat ce înseamnă tainele primului studiu, de la el am învățat ce înseamnă tăcerea și pauza în muzică. De la el am învățat că nopțile sunt bune de lucru și că prietenia, demnitatea și verticalitatea înseamnă enorm în meserie în special, și apoi uman. De câte ori mă împotmoleam în butoane, indiferent că era două-trei-patru dimineața, îl sunam, venea și singurul lucru pe care nu l-am putut învăța este că mă bătea îngrozitor la table pentru că toate aceste lecții nocturne pe care mi le dădea aveau un preț și prețul însemna câteva partide de table pe care le-am pierdut întotdeauna. Așa că pentru mine Adrian este, îl iubesc sincer și îi mulțumesc pentru tot.

Marina Constantinescu: Domnule Lolea, aveți o mare responsabilitate. Ați fost ales de Adrian Enescu, vă datorăm acest CD și probabil o muncă importantă mai departe pentru munca lui. Cred că aveți o sarcină onorantă, dar care vă și bucură.

Cristian Lolea: Nu m-am gândit deloc că e un lucru greu sau ușor de făcut. Acum, când mă gândesc, a fost mai ușor decât la albumul pe care nu a reușit să-l termine și care a ieșit în primăvară, My Bach. Dacă mă gândeam cum e să iei o muzică de 60% aproape gata, să te transpui în capul compozitorului, pe care sigur că-l cunoșteai destul de bine, dar care avea o personalitate puternică, probabil că nu m-aș fi apucat. Cu Muzica de teatru a fost mai ușor. Este așa o plăcere să descoperi. Erau foarte multe lucruri pe care nici eu nu le știam. Despre muzica de teatru nici nu am vorbit foarte multe, deși vorbeam multe despre muzică, despre tehnologia audio care-l fascina și mă fascinează și pe mine. Știam care era părerea lui Adrian Enescu despre muzica funcțională, respectiv de teatru și de film și anume că aceasta trebuie să devină un personaj și tot timpul încerca să impună asta regizorilor. Dacă aduci muzica în scenă trebuie să-i dai un rol, nu doar să fie un acompaniament. Pe de altă parte, sigur își dorea ca muzica de teatru să iasă în față la un moment dat pe CD. A lucrat foarte mulți ani la proiectul My Bach pe care l-a început sub numele Bach Files și mai devreme Bach în Showbizz. Cred că s-ar bucura că o selecție din muzica de teatru pe care a scris-o există pe CD, este la îndemâna oricui să o asculte și există în afara piesei de teatru. Pentru că își dorea ca muzica să fie un personaj, am căutat ca și CD-ul să fie un spectacol în sine. Sunt șaptesprezece piese care acoperă toată paleta de genuri pe care le-a abordat.

Alexandru Darie: Am îndrăznit să vă aduc un mic film cu trei spectacole pe care nu le-a văzut nimeni în România. E vorba despre premiera noastră de la Tokyo cu Iulius Caesar, spectacol pe care eu l-am făcut datorită lui Adrian Enescu în treisprezece zile și nopți. După aceea veți vedea un fragment din Regele Lear pe care l-am făcut împreună cu Adrian în Belgia și ultimul este premiera cu Macbeth la Tokyo, cu actori japonezi. Cu aceste spectacole a creat muzica, personaj de teatru. Și numai că nu am fost strivit de acest punct de vedere, ci îi mulțumesc lui Adrian Enescu pentru că am învățat ce înseamnă să lucrezi cu un partener. A fost prima dată în viața mea când a apărut un creator de magie sonoră.

Add comment

de același autor... Ioana Gonțea

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories