#5 TESTIMONIAL

#

Muzica vine din altă parte

de Andreea Vulpe

Am respins masca din primele clipe conştiente ale vieții mele. Eram doar un copil de 7 ani, pe care mama, violonistă în Orchestra Simfonică Radio, îl lua la repetiţii. Coridorul lung, care ducea la sala de concerte, era înţesat de cei aproape o sută de instrumentişti, care fie se odihneau, pe canapelele de pe margini, fie discutau probleme arzătoare, în grupuri mici, care blocau trecerea. Iar eu nu aveam dreptul să-i întâlnesc fără să zâmbesc frumos. Am aflat-o de la mama care, când am ajuns acasă, m-a certat că n-am fost “drăguţă” cu marea aia de oameni prin care trecusem. Ce-i drept, privind în urmă, mi-am dat seama că ei fuseseră foarte drăguţi cu mine. Se opriseră din discuţiile aprinse sau din odihna pe canapele, ca să mă bage în seamă – toţi numai zâmbet, tandru şi atent, de parcă nimic din ceea ce li se întâmplase înainte nu mai conta. Iar eu… nu schiţasem nici cel mai mic semn de bunăvoinţă. Îi privisem scrutătoare, uimită de schimbarea bruscă de comportament, fără să simt deloc nevoia de a le răspunde amabilităţii, pentru că mi se părea falsă, în contradicţie cu felul în care îi văzusem că erau în clipa dinainte de a mă observa. Zâmbetul lor părea o mască, pe care şi-au pus-o doar ca să se adapteze apariţiei mele neaşteptate şi… mi se părea îngrozitor să intru în acest joc, punând aceeaşi mască.

N-am uitat niciodată ce mi-a spus mama, acasă, supărată în urma acestui incident. Nu mai ţin minte cuvintele, dar ideea era că “n-am să pot să trăiesc printre oameni, dacă nu încerc să fiu drăguţă cu ei, cum sunt ei cu mine”. Tot aşa n-am uitat niciodată cum, doar câteva minute mai târziu, am intrat în sală, repetiţia a început, iar cei pe care-i văzusem cu câteva clipe înainte, erau deodată… alţi oameni. Era un concert de Mozart, iar ei… erau ba gravi, ba ludici, ba emoţionali, ba distanţi, ca nişte zeităţi care se ridică în sublim, deasupra a tot ceea ce-i emoţional sau comic sau grav, dar… niciodată “drăguţi”. Alţi oameni. Nu mai înţelegeam nimic. Cine erau, de fapt? Unde era adevărul lor? Habar n-aveam, pentru că eram la o vârstă la care, oricum, nedumeririle nu se parcurg conştient.

Ceva mi-era, totuşi, clar: îmi plăcea de ei când cântau şi nu-mi plăcea de ei când erau drăguţi cu mine.

Cred că atunci a fost pentru prima dată când am simţit că muzica dă jos orice mască. Prima dată când am spus DA muzicii şi NU măştii.

Pe urmă am făcut muzică, mulţi ani. Şi pe urmă matematică. Şi multe altele (sporturi, mai ales). Tot felul de activităţi în care contrafacerea era de neconceput, pentru că se supuneau unor legi imuabile, dincolo de versatilitatea mundană. Universul era plin de certitudini Și… Uau! Ce bine era! Şi… YES! O biruisem pe mama, cu lecţiile ei nocive! Şut şi… gooooooooooooooooooooooolllll! Iar pe urmă…

…GOL…

Un mare gol.

Ce mă fac?

Eram deja în ultimul an de liceu, deci trebuia să mă hotărăsc CE MĂ FAC.

Şi am ales… teatrul.

Eu, care, de mic copil, m-am opus oricărei forme de contrafacere, am ales să intru în universul măştilor, unde, după îndelungi momente de naivitate (care au durat… ani!) am descoperit, pe rând, că acţiunea, gestul şi, da, cuvântul, pe care actorii îl rostesc, ba chiar şi “discursul” regizoral  – aşa cum m-a învăţat Valeriu Moisescu, profesorul meu – sunt doar măşti, în spatele cărora, adevărul personal se ascunde; că oamenii au atâta frică şi atâta nevoie de confirmare încât se ascund mereu în spatele oricăror forme de exprimare care – miros ei – pot fi transformate în măşti.

Oh, my god! Unde am ajuns? De unde am plecat şi unde am ajuns?

Totul ţipa în mine. Mă transformasem într-un fel de urlet împotriva mamei şi a profesorului, care voiau să mă convingă să accept că masca e condiţia necesară comunicării – sociale şi artistice.

Urlam şi căutam. Căutam o portiţă de scăpare. Dimensiunea în care actul teatral nu e dominat de supremaţia măştii, iar adevărul personal se poate exprima liber.

Până când, într-o bună zi, mi-am amintit de senzaţia pe care am avut-o când i-am văzut cântând pe instrumentiştii Orchestrei Radio. Cum de am putut să rătăcesc atâta timp? – m-am întrebat. Când am ştiut, am ştiut de mic copil, că acolo, în muzică, e adevărul imposibil de ascuns, imposibil de măsluit! Cum de…?

Muzica spectacolelor mele a devenit, din acel moment, singurul refugiu, singura dimensiune în care punctul de vedere personal avea dreptul să se manifeste. Am înţeles, trebuia ocultat, în toate celelate compartimente, pentru a evita afirmarea lui tezistă, dar aici, în muzică, era “zona liberă”. Aici, dimensiunea aparent minoră a problemelor umane din textul “x” putea deveni, din perspectiva mea, prin intermediul muzicii, una majoră. Sau invers.

Muzica putea face ca măştile să cadă, derutând percepţia faptului scenic, fără ca discursul să devină tendenţios.

O răzbunare a adevărului personal, în acest joc al măştilor care e teatrul, ca şi lumea? Nu, mi-am răspuns, o necesară restabilire a adevărului, dincolo de confuzia pe care orice spectacol e dator să o creeze, pentru a ridica întrebări şi a îndemna, astfel, la reflecţie. Care adevăr? Ăla! Ăla personal, care urlă în fiinţa ta şi care, fiindcă urlă, te determină să spui o poveste. Pe care nu poți s-o vinzi în stare brută! Nu poți! Fiindcă un act artistic trebuie să aibă decenţa de a nu vinde soluţii! Iar regizorul trebuie să aibă decenţa de a nu se crede Dumnezeu, adică deţinătorul adevărului! El trebuie să ştie că nu are decât (cel mult) dreptul de a comunica, cu discreţie, şi părerea lui despre cele ce se întâmplă pe scenă, lăsând câmp de manifestare liberului arbitru al spectatorului.

Iar muzica era singura care putea face asta, fiindcă ajungea la suflet ne-mediat.

Cât de tare ţinem să manipulăm conştiinţa spectatorului, în pofida oricărei bunecredinţe artistice, mi-am dat seama chiar din clipa în care am gândit cele de mai sus. Dar, în acel moment, era singura cale prin care credeam că pot să înving zâmbetul fals care mă contrariase în copilărie: restabilind adevărul.

Apoi a apărut Ada Milea. Şi, alături de ea, Bobo Burlăcianu. Care m-au înfiorat. Pentru că făceau muzică, dar… ce făceau? Era contrariul a tot ceea ce gândisem până atunci! Adică… puneau acolo un adevăr nud, pe care apoi îl puneau în ghilimele, îl luau în derâdere, şi… te lăsau în ceaţă, să decizi tu ce să crezi despre cele auzite. Era acolo o tentă ironică, un “ceva” care punea sub semnul întrebării chiar cele mai pline de credinţă afirmaţii. Mai văzusem asta în muzică, dar nu în muzica de teatru. Ce fac ăştia? Pun mască şi aici?

Nu numai calitatea muzicii lor, ci şi calitatea demersului m-a fascinat, însă! Deşi păreau să dărâme ultima redută a exprimării nude a adevărului regizoral, nu puteam să nu recunosc că ocultarea lui ironică era o cale mult mai bună de a-l exprima. M-au silit, cu alte cuvinte, să recunosc că MASCA, chiar şi pe tărâmul muzicii, poate fi mai emoţionantă decât exprimarea nudă a emoţiei. Nu că n-aş fi observat asta încă de la Mozart, dar ei m-au obligat să nu o mai pot contesta. Nici măcar în muzica de teatru.

Uffffffffffffffffffffffffffffffffffffff!

După care, la scurt timp (câţiva ani doar:))), m-am trezit cu o propunere din partea teatrului… MASCA!

A fost de parcă, nu ştiu… “Femeie, ai o vârstă, ai înţeles că ar fi timpul să accepţi masca? Sau eşti încă pe acelaşi coridor înţesat de instrumentiştii orchestrei Radio, cu aceeaşi mutră acră de la 7 ani?”

Nu mai eram acolo de mult, credeam eu, dar provocarea era grea: teatru non-verbal, măşti… trebuia să mă confrunt cu masca însăşi! Când, dintr-odată, am întrezărit o portiţă de scăpare. Mi s-a spus: teatru non-verbal, dar poate fi muzical. YES! Mă duc în muzică! Mă duc acolo şi…

…Şi m-am trezit cu Bobo Burlăcianu în gând. Ce căuta acolo? El, care mă contrariase? Habar n-am. Poate că, de fapt, m-a convins că nu e nicio contradicţie între sinceritate şi jocul măştilor? Şi… a reuşit să-mi schimbe percepţia şi perspectiva asupra muzicii de teatru? M-a făcut să accept caleidoscopul măştilor? Abia aştept să aflu!

Să nu fac doar ilustraţie muzicală, să lucrez cu un muzician, care compune şi e direct implicat în spectacol, e o experienţă de care mi-e dor. De mulţi ani. De când am trecut prin aventura – în fiecare clipă surprinzător de vie şi creativă – de a lucra cu Lucian Ban, un jazzman acum celebru, însoţit de colaboratori excepţionali, ca Vlaicu Golcea (la spectacolul Ionescopade, musical scris de Eugen Ionescu) şi prin deliciul colaborării cu “Vama Veche” – o echipă de artişti, profesionişti şi oameni excepţionali (la spectacolul Regele şi Cadavrul, pe un text de Vlad Zografi) – n-am mai avut ocazia întâlnirii cu muzica “live”. Şi, fiindcă viaţa e muzică, cred, iar muzica trebuie să vină din altă parte, de dincolo de opţiunile tale limitate, cred că întâlnirea cu Bobo e, pentru mine, o nouă ocazie de a întâlni viaţa de dincolo de mine.

Add comment

de același autor... Andreea Vulpe

Instagram

Instagram has returned empty data. Please authorize your Instagram account in the plugin settings .
Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories