Mihaela Michailov – membru fondator Centrul Replika:
”Teatrele independente asigură accesul publicurilor noi la cultură”
Cred că artiștii independenți sunt mult mai preocupați de categoriile de public pe care încearcă să și le formeze, pentru că nu au stabilitatea financiară a instituțiilor de stat, mă refer în special la teatre. Pentru un spațiu independent care se confruntă permanent cu „aura temporarității”, cu un mâine profund incert, publicul e vital! Întotdeauna la Centrul Replika îi întrebăm pe spectatori de unde au aflat de noi, de spațiu, de spectacol. Teatrele, cu mici excepții, își rulează între ele publicuri captive. Marea problemă rămâne în continuare atragerea unor publicuri noi și pentru asta e nevoie de strategii pe mai multe paliere: să faci la sediu spectacole care le vorbesc lor, să ieși din inerția sediului și să mergi spre publicuri, să imaginezi o tactică de prezență urbană. Și mai sunt și alte puncte importante.
Publicurile sunt rețele relaționale, adică sunt structuri cu care trebuie adâncită o relație pe termen lung. Cred că dacă tu, ca artist, chiar ești preocupat pe bune de ce faci, e esențial să știi cine și de ce vine spre tine. Și cine și de ce nu vine spre tine. La Replika e o mare bucurie când vin tineri și copii. E mult de muncă să-i aducem, dar e una dintre mizele pentru care existăm, să-i facem să fie preocupați de ce facem și să revină.
Marea discrepanță e că teatrele finanțate public au o infrastructură cu ajutorul căreia ar putea să încerce să-și formeze și să-și consolideze publicurile. În teatrele independente, în care câțiva artiști fac de toate: de la spălat toaletele, la scris proiecte, la făcut proiecte, la redactat rapoarte financiare și narative, munca de a aduce și public e foarte grea. Teatrele independente trăiesc într-un decalaj financiar indecent în raport cu teatrele de stat, care sunt finanțate tocmai pentru că asigură accesul publicurilor la cultură. De discutat în ce măsură această sintagmă de instituție publică e pe bune activă! Ce publicuri non-captive deja intră în teatrele de stat? Teatrele independente asigură înmiit accesul publicurilor noi la cultură și totuși supraviețuiesc atât de greu!
Rucsandra Pop, dramaturg
”Mă doare fizic să văd publicul ieșind din sală fericit și actorii plecând acasă cu 50 de lei în buzunar”
„Eu după ce-am văzut spectacolul am plecat o zi la mare. Atât de dor mi s-a făcut.” Ăsta a fost cel mai puternic și emoționant feedback pe care l-am primit de la o spectatoare după ce a văzut spectacolul meu Talk to the Bomb. Și nu o cunoșteam.
Aproape la fiecare reprezentație, eu stăteam ascunsă în fundul sălii, în cel mai întunecat întuneric și urmăream reacțiile oamenilor în timpul spectacolului și mai ales când ieșeau din sală. Savuram fiecare hohot de râs, fiecare lacrimă ștearsă cu mâneca sau cu dosul palmei și mai ales fețele transfigurate ale spectatorilor de la final. Apoi venea momentul cel mai trist. Momentul în care ne uitam la încasări și trebuia să împart 200 sau 300 de lei la trei actori care chiar își făcuseră treaba pe scenă. Momentul ăla mă făcea să urăsc și mai tare ce urma. Promovarea pentru următorul show.
O altă spectatoare, necunoscută și ea, mi-a scris: „Merg destul de des la teatru, dar piesa asta a fost ca o vacanță. Mi-a plăcut, m-am regasit în text și m-am pierdut în privirea Voinicului. Am fost și eu Sașa de câteva ori în viață. Cu mare drag voi veni să revăd Talk to the Bomb.”
Un băiat care văzuse spectacolul de mai multe ori, de fiecare dată însoțit de altcineva zicea că „Talk to the Bomb este o gură de aer proaspăt la finalul unei săptămâni în care ai înotat în mailuri și task-uri de serviciu. Spectacolul te teleportează în vara de care te-ai bucurat acum câțiva ani, când singurele griji erau bronzul uniform și petrecerile până dimineața”.
Feedback-urile astea au venit în 2015, după ce am inițiat o mică campanie în care îi întrebam pe oameni ce emoții le-a produs spectacolul, pentru ca pornind de la ele să conving alți oameni să vină să-l vadă. Spectacolul se juca deja de doi ani și jumătate și comunitatea Hydra Society, organismul cultural pe care l-am construit începând cu 2006, cam văzuse spectacolul. În plus atât eu – autoarea textului – cât și actorii și regizoarea ne epuizaserăm lista de prieteni mai apropiați sau mai depărtați pe care să-i aducem la teatru. Simțeam toți că orice altă formă de promovare ne face să urâm din tot sufletul acest spectacol, pe care de altfel îl iubeam cu toți, fiecare în felul nostru.
Talk to the Bomb s-a născut în laboratorul teatrului lorgean, dar pentru că era un spectacol cam mare pentru un spațiu atât de mic (32 de metri pătrați) am căutat un loc mai propice. Când am ajuns la sala SubScena de la Godot ni s-a părut o mare realizare. Am descoperit însă că efortul de promovare cade doar pe umerii noștri și că publicul care venea pentru vedetele din independent care jucau în sala de sus nu cobora niciodată la noi în ”grotă”.
Primul meu spectacol s-a jucat în martie 2009, la teatrul lorgean, care abia se deschisese. Zic spectacolul meu, pentru că textul era scris de mine și eu jucam în el împreună cu Lala Misosniki. Împreună cu Lala și Jean Lorin Sterian am fost și producători, și agenție de PR, și tot. PR-ul teatrului lorgean pe vremea aceea funcționa mai degrabă pe psihologie inversă, sloganul acestui teatru de casă fiind: poate vei fi și tu invitat. Jucându-se într-un apartament încăpeau doar 20 de spectatori, care erau invitați random, în baza preferințelor gazdelor. Era cam ca la o petrecere, invitam cam pe cine aveam chef. Nu se plătea bilet, în schimb se aducea un obiect care avea legătură cu tema spectacolului. Datorită acestor ingrediente, relația cu spectatorii era din start una specială. Legătura cu spectatorul se cimenta în timpul spectacolului și la țigara, și la povestea de după. Feedback-ul de la spectatori se primea pe loc și unele spectacole chiar se reformau sau redesenau după el.
Experimentul lorgean, care s-a extins apoi în festivalul de teatru de apartament HomeFest, a schimbat fundamental în capul meu relația cu spectatorul. Spectatorul care se află la mai puțin 5 metri de tine obligă la sinceritate. Și dacă ești în postura de actor și dacă ești în cea de dramaturg. Îi simți nu doar respirația, dar și emoția, în măsura în care ai reușit să o naști în el. Spațiul mic însă invită și spectatorul să se exprime și vorbind cu artiștii altfel decât într-o seacă sesiune de Q&A, să-l facă să spună ce vrea, ce-l atinge și ce nu.
Al doilea spectacol, născut dintr-un alt text scris de mine, a fost Oracol, lansat în 2011 și construit fără mari artificii regizorale sau de scenografie, tot în creuzetul lorgean, într-o relație simbiotică cu actrița Grațiela Bădescu. În cazul Oracolului, atingerea cu publicul a fost poate cea mai autentică, spectatorii contribuind fără să-și dea seama la ce se întâmpla în fața lor și ajutând la un proces de metamorfozare continuă. Nici una dintre reprezentații nu a semănat cu alta și pentru că dinamica era dată de un spectator care era invitat să performeze în bucata de final. La acest spectacol, pe lângă celelalte roluri deja clasice, de dramaturg și producător, mi l-am asumat pe cel de gazdă care primește publicul și îl inițiază în ritualul oracolesc. Înainte de fiecare spectacol eu eram cea care împărțea post it-uri și pixuri spectatorilor, invitându-i pe fiecare să scrie câte un mesaj de dragoste. Și pot spune că acest ritual, inconfortabil pentru unii, i-a făcut pe mulți spectatori să intre altfel în sala de spectacol, cu emoția că o bucățică foarte intimă din ei era acolo pe scenă. Și într-adevăr, exista un moment în care aceste bilețele erau citite de alți oameni din public.
Dintre toate spectacolele marca Hydra Society, Oracol a ajuns cel mai ușor la spectatori și pentru că era despre dragoste, deci ușor de consumat, dar și pentru că l-am jucat în multe locuri, care fiecare a adus un public nou și proaspăt. Mulți din oamenii care au văzut Oracolul, ne-au urmat și în alte aventuri teatrale sau culturale pe care Hydra le-a generat.
O soartă aparte a avut-o spectacolul Huevos Congelados, care a avut premiera în primăvara lui 2016. Piesa aborda un subiect feminin, despre care se vorbește mai mult în intimitate decât în spațiul public – fertilitatea. Având în distribuție și actrițe mai consacrate – ca Adriana Titieni și Maria Radu, spectacolul a adus un public diferit de publicul tradițional al Hydra Society. Huevos a fost de altfel primul spectacol de care m-am desprins și pe care l-am lăsat să aibă o viață a lui. A viețuit pe picioarele lui o stagiune, fiind preluat de Centrul Bălcescu, unde s-a jucat cu sala plină. Și sunt convinsă că ar fi adus public încă câteva stagiuni bune, dacă exista un teatru independent sau de stat care să-l preia și să-l promoveze.
După una dintre primele reprezentații cu Huevos, mai multe prietene mi-au spus că pentru ele a fost extrem de amuzant și de dureros, pentru că fix înainte de a veni la teatru avuseseră o discuție chiar despre fertilizarea in vitro și dorința de a avea copii. Își văzuseră practic viața pusă în scenă, cu tușe un pic mai groase, ca la teatru, tușe care le-au ajutat însă să-și digere realitățile interioare.
Cred că nu mă înșel când spun că publicul se caută tot timpul în povestea de pe scenă. Și, involuntar la început, dar tot mai conștient apoi, asta am încercat să fac prin ceea ce scriu – să diger experiențe și realități contemporane pentru care încă nu avem instrumente de decriptare. Însă genul ăsta de teatru, care nu are nici o miză vizibil socială și nici o priză la publicul obișnuit să caute calitatea în notorietate, e o experiență epuizantă. Pe mine m-a epuizat. Și trăiesc cu o furie mocnită că abia acum când mi-am turat motoarele, am înțeles mai bine publicul și am crescut ca dramaturg nu mai am energie să mă arunc în cușca cu lei. Pur și simplu, nu mai pot să fac asta fără a avea în spate o structură de promovare sau siguranța unui spațiu unde să pot construi și juca spectacole. Mă doare fizic să văd publicul ieșind din sală fericit și actorii plecând acasă cu 50 de lei în buzunar, mai ales pe cei despre care știu că trăiesc doar din asta.
Mi-am petrecut șapte ani din viață numărând scaunele din săli de spectacol sau din apartamente și spații transformate ad hoc în săli de spectacol, rugându-mă să vină spectatorii. În goana după public m-am pierdut pe mine și mi-am pierdut unul din cei mai buni prieteni. Într-o seară, am simțit că pur și simplu nu mai pot să fac teatru independent, pentru că o să ajung să mă urăsc pe mine, ceea ce scriu, actorii și cumva pe toată lumea. Am simțit cum organismul meu teatral se umple de bilă și cum se amărăște.
Și atunci m-am oprit. Sau am luat o pauză. Încă nu știu.
Alex Călin, actor
”O reprezentație caritabilă a fost începutul unui program de accesibilizare a spectacolelor de teatru pentru nevăzători”
Ideea accesibilizării spectacolului de teatru „Fluturii sunt liberi” a apărut în urma dorinței noastre, a echipei artistice a spectacolului și a echipei manageriale a Teatrului Excelsior, de a face un pas înspre ceea ce ar trebui să reprezinte o normalitate: integrarea persoanelor cu nevoi speciale în viața social-culturală a unei capitale europene.
Spectacolul din data de 9 noiembrie a marcat un final și un început: finalul campaniei „Ajută elevii nevăzători să aibă manuale”, fiind o reprezentație caritabilă și începutul unui program de accesibilizare a spectacolelor de teatru pentru nevăzători.
Campania „Ajută elevii nevăzători să aibă manuale” s-a desfășurat de-a lungul a aproape trei luni de zile și a avut ca scop strângerea de fonduri pentru crearea de manuale școlare pentru elevii nevăzători din România. Parteneră în acest demers a fost Fundația Cartea Călătoare, o fundație din Focșani care de peste 20 de ani facilitează accesul la informație, educare și angajare pentru persoanele cu deficiențe de vedere.
Cu banii obținuți din această campanie, ne-am propus să realizăm un total de 11 manuale (matematică, fizică, muzică, geografie, istorie, educație plastică, română, franceză, engleză, biologie, educație tehnologică) și două culegeri de matematică, toate pentru clasa a V-a, în formatele Braille, Daisy Audio și Daisy Text. O dată create, manualele sunt distribuite gratuit tuturor elevilor nevăzători din școlile speciale și celor care învață în învățământul obișnuit. Este important de precizat că în România nu există în prezent manuale Braille pentru științele exacte, ci doar pentru materiile umaniste.
Campania s-a desfășurat pe platforma Indiegogo și a fost lansată odată cu participarea mea la primul triatlon, desfășurat în Bistrița, la Via Maria Theresia, pe 26 august, de ziua mea. Practic, am înotat 1,5 km, am pedalat 23 km și alergat 15 km în speranța că gestul meu va fi răsplătit prin multe donații. Și așa a și fost. Un număr neașteptat de mare de oameni au donat, share-uit linkul sau au vorbit despre campanie altor oameni. Mai multe persoane publice, radiouri, dar și o televiziune s-au alăturat acestui demers, ajutând atât la realizarea manualelor, cât și la conștientizarea cauzei. Tot ce s-a întâmplat pe parcursul a două luni de zile mi-a dat speranța că, dincolo de banii adunați, cauza începea să ajungă la urechile oamenilor și lucrurile începeau să se miște pe mai multe planuri. Astfel că pasul următor a fost să mă întorc de acolo de unde începuse totul. La spectacolul de teatru Fluturii sunt liberi.
Asta pentru că toată ideea campaniei a apărut în perioada repetițiilor la acest spectacol. Pentru a mă documenta pentru rolul Don, un tânăr nevăzător, am vizitat mai multe școli speciale, am învățat alfabetul Braille și am stat de vorbă cu persoane nevăzătoare, cu elevi dar și profesori. Mi s-a părut important să știu cum se poate descurca o persoană nevăzătoare în România de azi, dar am fost interesat să aflu și care sunt diferențele dintre realitatea anilor 70 din America, atunci când a fost scris textul, și realitatea anului 2017 din România cea căreia i se adresează spectacolul nostru.
Am aflat cu această ocazie că există o Românie paralelă cu cea în care trăiesc eu, una în care persoanele nevazătoare își duc existența discret, cu un pozitivism greu de înțeles din afară, fiind nevoiți însă să înfrunte constant multe greutăți și piedici puse în primul rând de sistemul care ar trebui să îi protejeze și sprijine. Lăsând la o parte lipsa de siguranță de pe străzi sau din mijloacele de transport sau neînlesnirea accesului în principalele instituții de stat, ceea ce mi s-a părut de-a dreptul inacceptabil sunt lacunele din sistemul de învățământ. Am aflat, de exemplu, că nu există în școli manuale de științe exacte. Și ca să lămurim situația, nu că ar exista undeva și nu au ajuns încă în școli. Nu. Pur și simplu, statul a omis cu bună știință prezența acestor materialelor didactice atât de necesare în școli. De asemenea, numărul mașinilor Braille este foarte limitat în școli, ca să nu mai vorbim de faptul că acești copii ar avea nevoie să exerseze și acasă. Am auzit voci din rândul persoanelor nevăzătoare, care spun că mulți copii nu mai doresc să învețe Braille pentru că în primul rând știu că se vor întâlni, la un moment dat, cu lipsa manualelor de matematică sau fizică, așadar la ce bun să mai învețe un limbaj care și așa necesită mult exercițiu, dacă la un moment dat vor da peste un drum înfundat și în al doilea rând, pentru că ar fi mult mai ușor să lucreze pe un laptop, pe care se poate instala un software special care citește ecranul și astfel ar putea ajunge la orice fel de informație din lumea asta. Întrebarea este: câți părinți își pot permite să cumpere un laptop și o licență a acelui software care costă între 500 și 1000 de euro? Acesta ar fi un alt bun moment ca statul să intervină, doar că nu o face. Și îți pui întrebarea firească: “de ce?”. Mai ales că sunt copii extrem de capabili care ar putea deveni programatori, de exemplu, sau muzicieni, dacă ar avea profesori și manuale de chitară sau de pian. Dacă statul s-ar implica.
Vestea bună este că, uneori, poți ajuta sau îndruma statul să intervină. Așa s-a întâmplat în cazul reprezentației accesibilizate cu Fluturii sunt liberi. Din fericire, Teatrul Excelsior a fost de acord să colaborăm pentru acest eveniment, ba chiar l-a organizat și mediatizat exemplar. Alături de noi a fost și Fundația Cartea Călătoare care a venit cu seturi de căști speciale cu care este realizată de regulă accesibilizarea filmelor, dar au venit și cu caiete-program în Braille.
Înainte de începerea spectacolului propriu-zis, persoanele nevăzătoare au fost poftite să urce pe scenă și au avut ocazia să descopere spațiul, atingându-l și plimbându-se prin el. După începerea spectacolului, actorul Radu Bem, proaspăt angajat al Teatrului Excelsior, a citit de pe un scenariu paralel, la început descrierea spațiului în care urma să se desfășoare acțiunea, iar apoi acțiunile pe care noi, actorii, le făceam pe scenă. Toate aceste descrieri au fost rostite intercalat între replicile noastre, astfel încât spectatorii nevăzători să își poată face o idee cât mai completă despre ceea ce se întâmplă pe scenă.
La eveniment au fost prezente în jur de 100 de persoane cu deficențe de vedere, în special tineri. Atmosfera a fost una foarte relaxată mai ales în rândul spectatorilor, deoarece acesta a fost un bun prilej de socializare. Cred că acesta este argument forte pentru reorganizarea unor astfel de evenimente, pentru că ele dau ocazia persoanelor nevăzătoare să iasă din ”bulele” lor, în care au fost abandonați până acum de către autorități, să se întâlnească, să comunice între ele și nu numai, altfel spus, un pas important către ceea ce ar putea însemna incluziunea socială.
Pentru mine, acel spectacol a fost extrem de emoționant și cred că la fel și pentru colegii mei și echipa tehnică. Din punctul meu de vedere, spectacolul a căpătat astfel un nou sens și tot ce s-a întâmplat, inclusiv cu campania, m-a responsabilizat suplimentar ca artist și ca om. Consider că a-mi vedea de rolul meu, de “felia” mea nu este suficient și că acest tip de implicare socială ar trebui să fie firească. Încă o dată spun, mie, această experiență mi-a dat un sens, mi-a demonstrat că dacă îți dorești să faci ceva pentru cei de lângă tine, se poate și că este de datoria mea să fiu permanent conștient de felul în care societatea se transformă continuu pentru că doar astfel voi putea fi un artist, un “om al vremii mele”.
Țin să precizez că programul pornit de Teatrul Excelsior este în plină desfășurare, existând lunar o reprezentație accesibilizată a unuia din spectacolele din stagiunea curentă.