Publicul, componenta esențială a ecuației Teatrului
de Mihai Mălaimare
Încă din prima zi de Institut am aflat de la profesorii mei că judecatorul suprem al muncii mele de actor este PUBLICUL, el şi numai el, că publicul nu poate fi judecat de către mine, că trebuie să mă supun necondiţionat sancţiunii sale. Atunci am luat aceste informaţii drept lege şi nu mi-am mai pus întrebări, mai ales că, după 1973, anul în care am absolvit şi m-am regăsit înrolat în ”oastea” Teatrului Naţional, confruntarea cu publicul acestui teatru extraordinar a fost una benefică mie, una în interiorul căreia am descoperit în el un partener cald, înţelegător cu mine, încurajându-mă, susţinându-mă şi plasându-mă în rândul celor care îi furnizau încredere, rezistenţă, acces la cultură şi la adevăruri pe care nu era în stare nimeni, în afara mea, actorul să le susţină în gura mare. Da, atunci PUBLICUL era ceva care făcea parte din chiar structura teatrului însuşi, era într-adevăr un partener, era o componentă clară a ecuaţiei care defineşte acest fenomen senzaţional care este TEATRUL. Ce-i drept, atunci TEATRUL avea un ţel!
Au trecut ceva ani şi, fără să-mi schimb în totalitate părerea despre PUBLIC şi rolul său în TEATRU, trebuie totuşi să nuanţez, pentru că în această ecuaţie nu numai el, ci şi eu m-am schimbat, lumea de afară este alta, trăim într-un secol diferit fundamental de cel de dinainte şi teatrul însuşi se află într-o schimbare profundă, chiar dacă nu pare că-şi dă pe deplin seama de acest lucru.
Aşadar, pentru mine ca om de teatru, ca om de teatru special, un teatru cu un discurs non verbal și axat mai ales pe spectacole outdoor, PUBLIC nu înseamnă doar oamenii care intră în sălile de spectacol. Aceştia sunt o parte şi nu cea mai semnificativă a ceea ce înseamnă, de fapt, public. Aceştia sunt într-un număr relativ scăzut, cel puţin aşa spun statisticile, iar tendinţele de creştere sunt nesemnificative în acest moment. Estimările vorbesc despre un număr situat între 80.000 – 100.000 de oameni în Bucureşti, care merg suficient de des la teatru pentru a umple sălile din centru (de stat sau private) şi a nu umple de griji pe managerii acestora şi nici pe gânditorii de teatru, autotransformaţi mai degrabă în spectatori de lux decât în observatori atenţi ai evoluţiei unui fenomen. Ce înseamnă asta? Cam 5% din populaţia unei capitale altminteri cu veleităţi europene, lucru absolut îngrijorător, cel puţin îngrijorător dacă nu cumva dramatic, aş spune eu. După 26 de ani de slujbă la Naţional, în numele unui PUBLIC care ştia de ce vine la teatru, care se pregătea pentru întâlnirea cu teatrul, eu am ales o altă cale şi, ca o consecinţă firească, mă adresez de atunci unui ALT PUBLIC, unul care nu merge la teatru din motive diferite, ci nu merge pur și simplu, unul care chiar detestă teatrul şi orice activitate culturală (a declarat-o fără echivoc în sondajele de care vorbeam mai sus) şi în sfârşit, unul care chiar dacă ar vrea nu poate să meargă la teatru. Iar acest public al meu înseamnă restul populaţiei Capitalei, adică aproape 2 milioane de oameni. Acesta este un PUBLIC despre care trebuie vorbit pentru că atunci când ajungi să-l cunoşti îţi dai seama că ai găsit poate fără să vrei răspunsul la obsedanta întrebare “de ce m-am făcut actor”.
Anii de după ’89 au adus schimbări majore în viaţa noastră a tuturor românilor, schimbări care au determinat şi o altă viziune asupra rolului culturii, au definit un alt orizont de aşteptare culturală şi au configurat o altă relaţie a noastră, a fiecăruia în parte cu actul cultural. Şi aş spune cu certitudine că aceste schimbări nu sunt neapărat în bine, ba, din păcate, deloc în bine. Societatea românească a evoluat, este adevărat, dar foarte greu şi nu a evitat mlaştinile marginalizării, ale violenţei de toate felurile, ale pierderii busolei şi ale subculturii, cu efecte devastatoare asupra psihicului oamenilor şi evident asupra a ceea ce aveam mai de preţ până nu de mult, asupra simţului comunitar, cel care era răspunzător cu tradiţiile noastre, cu bunul simţ, cu obstinaţia personală de a trudi prin şcoli pentru a te număra printre elitele culturale, cu respectul faţă de muncă, faţă de valoare şi cu nevoia instinctivă de a te adăpa constant dintr-un izvor cultural sănătos şi adevărat. Raţia de libertate clamată în anii de început s-a consumat aproape instantaneu şi societatea românească a evoluat haotic, sălbatic, cu efecte extrem de periculoase asupra ei însăşi şi asupra fiecăruia dintre noi în parte.
Aceasta este radiografia acestei clipe istorice în care trăim şi ea ne prefigurează o structurare imprevizibilă şi de necrezut acum 30 de ani a ceea ce numim PUBLIC de teatru.
Pe de altă parte trebuie să spun că şi în cazul publicului nostru (al teatrului Masca) schimbările au fost continui şi din nou mă văd obligat să constat că sunt mai degrabă îngrijorătoare.
Dar să o luăm pe rând.
Primii zece ani ai teatrului Masca vorbesc despre un PUBLIC în căutarea căruia ne-am lansat aproape imediat şi pe care l-am descoperit în spaţii dintre cele mai diferite.
Erau şi cei mai frumoşi ani ai istoriei noastre, căci decideam noi când doream să jucăm, ne urcam în maşină, găseam un loc care ne convenea, descărcam şi jucam. Am jucat mai ales în cartiere, în spaţii absolut neconvenţionale, parcuri, scuaruri, colţişoare de iarbă sau de beton între blocuri. Publicul era, evident compus din oamenii care trăiau în acele spaţii sau care aflau de îndată că aveam să jucăm acolo, căci foloseam la acea dată un sistem sonor pus pe maşina cu care umblam prin cartierul respectiv şi anunţam spectacolul, iar lumea venea după noi, era curioasă, era doritoare, ne saluta, simţea că facem un act civic important, ne îmbrăţişa, ne mulţumea, rămânea multe minute să se uite după maşina noastră atunci cînd plecam şi probabil încă mult timp să discute despre ceea ce văzuseră fără să se aştepte, fără să fie preveniţi. Am povestit toate aceste incredibile lucruri în cartea mea Maidane cu teatru, iar amintirea acelor poveşti, a acelor colosale întâmplări dăinuie încă în fiecare dintre actorii şi tehnicienii care au participat, care au trăit acei ani ieşiţi din comun. Acolo s-au pus bazele brandului care acum este MASCA în teatrul românesc dar şi ale PUBLICULUI cu totul special cu care noi ne întâlnim în fiecare stagiune, fie că este în sală sau afară. Decorul obişnuit al spectacolelor noastre îl constituiau blocurile cartierelor mărginaşe, iar scena era aproape invariabil iarba lăsată în paragină a maidanelor murdare şi neîngrijite care se găseau cu miile. Probabil că am fi putut juca într-un cartier câteva sute de spectacole şi tot nu am fi acoperit toate suprafeţele pe care ni le punea la dispoziţie cu atâta “generozitate”. Era un PUBLIC cald, primitor, respectuos, generos, în multe privinţe foarte asemănător cu publicul meu de la Naţional doar că era îmbrăcat prost, în maieuri şi halate de casă, încălţat cu şlapi, ţinând la subsuoară cutia de table, pentru că îl surpinseserăm în toiul unei partide, cu bigudiuri generoase pe cap, foarte mulţi copii, la fel de mulţi bătrâni şi un număr suficient de persoane între două vârste, un public eterogen, căţărat prin copaci, agăţat de balcoane, suit pe maşini şi garaje, aşezat confortabil de-a dreptul pe iarbă sau stând în picioare, înghesuindu-se unii într-alţii pentru a vedea mai bine, refăcând pentru scurtă vreme o comunitate care începuse deja să-şi piardă atributele.
Este foarte posibil ca unii dintre spectatorii noştri de atunci să fi făcut cunoştinţă unii cu alţii cu ocazia spectacolului nostru şi este posibil să fi continuat să se salute şi după aceea. Nu-mi aduc aminte să fi avut conflicte cu cineva, nu am fost opriţi de poliţie sau de gardieni, nici nu prea erau pe vremea aceea, este adevărat, nu ne-am confruntat cu violenţe sau atitudini jignitoare. Aş zice chiar din contră şi au fost câteva situaţii în care a trebuit să intervenim noi, actorii, pentru ca un spectator necivilizat să nu fie linşat. Undeva înspre staţia de metrou Aurel Vlaicu un tânăr a aruncat înspre noi cu un pet şi abia l-am scăpat din mâinile oamenilor, iar prin Berceni, cred, a venit val vârtej un tip dintr-un bloc, deranjat, spunea, din somn de zgomotul făcut de spectacol, i-am dat microfonul să spună tuturor ce-l doare şi a fost scuipat şi înjurat cum nici nu ar fi bănuit în visurile sale cele mai negre. În rest, era un public de o generozitate ieşită din comun, un public care încă mai ştia să se bucure, un public care urmărea cu atenţie teribilă acţiunea din interiorul spectacolului, singura care îi oferea certitudinea că are cu adevărat ocazia, poate râvnită, de a fi spectator de teatru. Era un public care venea din perioada în care respectul faţă de artişti era literă de lege.
Eram relativ tineri şi noi şi teatrul nostru şi nu puteam vorbi încă de fani dar condiţia era îndeplinită, spectacolele noastre răspundeau unei nevoi interioare de altceva, unei dorinţe de schimbare şi atunci când am avut nevoie de sprijinul fanilor ei s-au arătat. Mă refer la momentul octombrie 1992 când am făcut grevă în faţa Guvernului pentru sediu. Atunci a fost prima oară când am văzut aceleaşi figuri la mai multe dintre reprezentaţiile noastre şi câteva seri la rând am fost gratulaţi cu ciorbe calde servite în farfurii elegante, cu linguri de argint şi pe o faţă de masă de olandă întinsă pe un practicabil de lemn, la lumina unor lumânări puse într-un sfeşnic de argint aduse de un domn pe care nu l-am mai văzut de atunci împreună cu fetiţa sa. Aş adăuga la menţiunile despre publicul nostru în acei ani pe spectatorii evenimentelor mari, organizate cu diverse ocazii de către municipalitate, publicul colosal de la Challenge Day, sute de mii de oameni care au stat pe străzile Bucureştiului, au aplaudat şi au dansat cu o bucurie incredibilă în priviri. Ne luptam pentru supremaţie cu Budapesta, capitală orgolioasă şi arogantă, iar scorul obţinut de noi a fost demolator şi la el a participat şi Teatrul Masca. Am urcat pe scena de la Fântâni la prânz şi am ajuns acasă pe la 7 dimineaţa a doua zi cu sufletul plin de o bucurie ieşită din comun. Ce s-a întâmplat cu noi, de ce nu am profitat de minunea aceea atât de evidentă, unde sunt energiile declanşate atunci, cine le-a distrus, cine a profitat de ele batjocorindu-le şi aruncându-le în derizoriu? Eu cred că ştiu răspunsul dar nu este treaba mea să-l comunic. Ştiu doar că ne îmbrăţişam, că plângeam de fericire, că eram parcă mai fericiţi decât la Revoluţie. Este posibil ca atunci să se fi hotărât soarta viitoare a României, nu se putea permite unui popor atât de mândru să-şi scrie muzica după care să joace, nu era admisibil să fie lăsat să zdrobească Budapesta fie şi în joacă, nu putea fi lăsat să stea la masa celor puternici, puternic fiind. Este doar o impresie, nu am pretenţia că am descoperit sau că deţin secretul, fie el şi al lui Polichinelle, dar un PUBLIC atât de exuberant, atât de mîndru si de fericit nu am mai întâlnit de atunci sau nu în număr atât de impresionant.
Ar mai trebui să vorbesc aici despre publicul ocazionat de turnee, fie ele în ţară sau străinătate, în fiecare dintre ipostaze aflat în număr impresionant, generos peste poate, iubitor, aproape mitic. La Centrala atomică de la Cernavodă jucăm Clovnii în faţa unui public format din muncitori, tehnicieni, funcţionari şi ingineri care s-au comportat ca nişte copii. Într-un orăşel din Cehoslovacia jucăm o combinată dintre Clovnii şi Medievale în faţa unui public care habar nu avea că se născuse atunci stilul Masca pentru spectacolele de stradă, la Cairo facem furori cu trei spectacole jucate de câte două ori în faţa unui public care îl avea în frunte de fiecare dată pe ministrul Culturii din Egipt şi mai toată lumea culturală de calitate şi care avea să huiduie minute în şir decizia Festivalului, în fapt a Guvernului lor de a acorda Ungariei toate premiile din acel an, în Franţa jucăm doi ani la rând câte o lună spectacole în faţa unui public compus din copii şi părinţi, cam câte 5000 de fiecare dată şi, în sfârşit, la Expoziţia Mondială de la Hanovra facem deliciul sutelor de mii de vizitatori care se bat să prindă un loc la reprezentaţiile Masca din Pavilionul României.
Copiii care ne-au fost spectatori în acei ani sunt acum oameni maturi, unii au copii la rândul lor, ne mai întâlnim şi vorbim despre acele vremuri. Nu aş putea spune că la rândul lor au devenit spectatori câştigaţi pentru cauza culturii, vremurile care au urmat primilor zece ani au fost cumplite şi şansa reală ca în preocupările oamenilor cultura să câştige teren a scăzut dramatic, aşa cum din păcate o arată cam toate studiile sociologice care, cel puţin în acest domeniu, sunt într-un consens teribil.
Concluziile periplului nostru în primii zece ani ar fi că au fost incredibili, au definit profilul unui teatru cu totul altfel şi au dat dimensiunea unui PUBLIC care a dovedit că ar fi meritat atenţia tuturor celor care s-au perindat pe la frâiele acestei ţări, un public care ar fi putut fi câştigat pentru teatru, pentru cultură, pentru un viitor pe care această ţară l-ar fi meritat. Dar acest public a fost pierdut. Teatrul cu ziduri nu a înţeles nimic, artiştii români m-au înjurat în acei ani că joc “acolo unde scuipă ăia”, adică pe stradă (dar am fost răzbunat zece ani mai târziu când au descoperit şi ei apa caldă a bucuriei de a juca în aer liber, şi Doamne, cât de tare şi de fără jenă s-au grăbit chiar să-şi aroge descoperirea, chiar mă mir că nu s-au dus la OSIM să o omologheze), teatrul românesc nu a înţeles ce potenţial formidabil reprezenta această mulţime aproape ghetoizată în cartierele dormitor, politicienii sunt singurii care ”şi-au făcut treaba” distrugând de-a valma tot ce trebuia salvat, noi am rămas singuri vorbind în pustiu, nu singuri de fapt, ci unui public din ce în ce mai chinuit şi el de furtunile de nisip ale istoriei.
După 2000 lucrurile par a se mişca în domeniul siguranţei populaţiei, parcurile cunosc în sfârşit apariţia gardienilor publici, există o preocupare crescândă faţă de amenajarea spaţiilor verzi ale Capitalei, dispar maidanele dintre blocuri, dar nimeni nu gândeşte în perspectivă, parcurile devin spaţii închise, nu mai putem juca decât dacă obţinem aprobări cu semnături multiple, ceea ce se câştigă într-o parte se pierde în cealaltă, se ajunge la cazul hilar al parcului Moghioroş din Drumul Taberei construit din bani europeni şi în care nu se poate juca pentru că nu se poate intra, acest lucru fiind stipulat în contractul cu finanţatorul, UE.
Urmează alţi zece ani cu termenii oarecum schimbaţi, unii în rău, alţii, din fericire cu potential de optimism, moderat dar optimism. Ne mutăm aproape exclusiv în parcuri, chiar dacă pentru asta trebuie să depunem eforturi majore în sensul obţinerii multiplelor şi absurdelor aprobări, să ne supunem unor regulamente stupide care solicită trupei noastre inutile eforturi. Strada a pierdut din atractivitate, lumea se adună în parcuri din cauză că acestea arată totuşi din ce în ce mai bine şi, extrem de important, asigură un înalt grad de siguranţă pentru toată lumea, în contextul în care infracţionalitatea are un grad crescut de afirmare. Din acest motiv ne-am concentrat şi noi pe parcurile bucureştene, atât în ceea ce priveşte spectacolele obişnuite, din cadrul stagiunii ordinare, cât şi spectacolele din cadrul Festivalului Internaţional de Statui Vivante pe care îl organizăm de opt ani cu un succes în creştere continuă. Jucăm vreo opt ani la Metrou într-un proiect al nostru de care sunt extrem de mândru, ORAŞUL DE SUB ORAŞ şi unde descoperim un public absolut colosal.
Fac o paranteză ca să explic un pic acest al nostru scris mai apăsat. Aşadar teatrul Masca prin Anca Florea are o idee de geniu, să joace la metrou. O traducem în faptă, construim spectacole special pentru acest spaţiu, dezvoltăm un program întreg în care invităm sute de artişti să vină sub stindardul acestei idei, aceştia vin şi adunăm zeci de mii de spectatori. Metrorexul nu face nimic, ne dă doar aprobarea să jucăm şi să ne racordăm la reţeaua lor electrică, nu ne pune la dispoziţie nici măcar o cameră pentru actori, noi ne-am schimbat în toţi aceşti ani într-un hol de closet folosit de angajaţi. După opt ani ne retragem şi brusc sumedenie de artişti şi ONG uri descoperă “splendoarea jocului în subteran” şi NIMENI dar absolut NIMENI nu aminteşte că Masca a iniţiat acest proiect. Nu să ne laude, nu să vorbească mai mult decât să semnaleze că Masca a fost acolo la început. Este doar o chestiune de BUN SIMŢ.
Dar să revenim la tema articolului, PUBLICUL!
Ei bine, publicul acestui deceniu nu mai este acelaşi, a pierdut aerul acela de suavă naivitate, a pierdut zâmbetul larg şi generos, a câştigat însă în pricepere şi s-a divizat clar, la rândul său în două părţi, inegale din fericire, una, încă nesemnificativă numeric, care refuză în mod clar orice contact cu actul de cultură, cealaltă interesată dar, repet, având parcă în priviri o tristeţe de care nu se mai poate debarasa. Copiii rămân aceiaşi, păstrează aceeaşi bucurie la întâlnirea cu actorii şi cred că aici trebuie lucrat cel mai serios, ei fiind sursa unei posibile viitoare regenerări. Pare un public mai aplicat, mai informat, internetul şi libertatea de circulaţie îşi spun cuvântul. Mulţimea de festivaluri apărute în România, existenţa unui proiect outdoor la fiecare festival de teatru asigură acestui segment de PUBLIC hrana necesară, dar aceste evenimente nu pot fi luate în consideraţie, ele sunt punctuale, nu generează urmări predictibile. Aş încadra aici chiar şi festivalurile sau manifestările organizate de ARCUB sau CREART, organisme ale Primăriei Capitalei, dar trebuie totuşi semnalat faptul că manifestările lor, beneficiind de o mediatizare puternică se bucură de prezenţa unui public foarte numeros.
PUBLICUL acestor ani nu se mai bucură atât de copilăreşte la secţiunea de paraspectacol (momentele în care actorii se pregătesc în cortul special amenajat), dar doreşte, parcă încercând să recupereze să se fotografieze cu actorii după reprezentaţie, să discute cu ei, să-şi manifeste recunoştinţa şi aprecierea pentru că descoperă în spectacolele noastre lucruri pe care le-a văzut şi în străinătate, dovada evidentă a libertăţii de circulaţie şi ţine să menţioneze că ale noastre sunt mai bune, mai calde, mai adevărate. Este mândria unor oameni care devin pe zi ce trece tot mai cunoscători.
Am mai întâlnit situaţii de atitudine oarecum agresivă, dar au fost absolut izolate şi fără vreo semnificaţie anume, dar trebuie să semnalez că, spre deosebire de perioada anterioară, publicul nu a mai reacţionat violent la adresa acestor atitudini, pare oarecum blazat, obişnuit cu violenţa de toate felurile pe care o regăseşte peste tot şi mai ales în media, o tolerează dacă nu se produce asupra propriei sale persoane dar devine extrem de violent dacă acest lucru i se întâmplă şi lui. Violenţa se regăseşte peste tot şi, dacă în primii zece ani jucam în stradă singuri, acum nu mai plecăm spre locul în care avem de jucat fără să anunţăm Poliţia sau Jandarmeria. Este un aspect semnificativ, aş zice.
Ca să concluzionez, publicul spectacolelor în aer liber este unul special, foarte puţin constrâns de convenţii precum este cel al spectacolelor de interior, este mai direct, mai impresionabil, adesea mult mai călduros şi mai generos. A evoluat şi el odată cu întreaga societate, ceea ce îl face acum mai indiferent la violenţă, parcă mai însingurat, iar însingurarea (depeizarea cum este numită în studiile de specialitate) este similară somnului raţiunii, născând monştri
Spectacolele outdoor beneficiază şi de prezenţa unor spectatori care merg regulat la teatru şi asta îi face parcă mai înţelegători faţă de fenomenul teatral căruia îi sunt fideli, în orice caz descoperă în spectacolul în aer liber valenţe pe care nu le regăseşte în cele din sală, iar atunci când emoţia acestora atinge totuşi cotele tensiunii la care s-a regăsit în stradă sau în parc ştie să o aprecieze cum se cuvine, căci în fond teatrul nu este neapărat de stradă sau de interior, chiar dacă diferenţele sunt cât se poate de vizibile, ci mai degrabă bun sau prost.
Putem vorbi şi despre un public fidel spectacolelor noastre de stradă, un public care ne urmăreşte, ne caută şi care comentează întâi cu noi apoi prin intermediul mijloacelor de socializare, plăcându-i să se facă remarcat prin opţiunea lui.
În ceea ce ne priveşte trebuie să vorbim şi despre un segment de public pentru spectacolele noastre de interior. Este un public fidelizat sau în curs de fidelizare pentru că este compus din oameni care au văzut sau văd spectacolele noastre de câteva ori, sau care, de îndată ce au văzut la noi pentru prima oară un spectacol se înscriu imediat pentru a-şi cumpăra bilete la celelalte descoperind clar că emoţia resimţită la aceste spectacole nonverbale este cu mult mai puternică decât orice stare creată de vreun spectacol văzut în alte săli, lucru care pe noi nu ne miră pentru că vine în consens cu programul nostru estetic. Noi ştim asta şi o tot spunem cui are timp să asculte şi mai ales să înţeleagă! Publicul nostru de interior tinde să devină unul de club, oamenii ajung să se cunoască între ei, iar atmosfera dinainte şi de după spectacol este absolut încântătoare. Voi sunteţi din altă lume, obişnuiesc să spună adesea şi noi zâmbim căci, la urma urmelor asta am vrut şi cam asta este!
Aşadar, Masca smulge şi fidelizează o parte din publicul celorlalte teatre (sorry!) prin spectacolele sale nonverbale din sală şi domină copios la capitolul public de exterior, ajungând ca, după aproape 30 de ani de existenţă să poată vorbi despre un PUBLIC PROPRIU care are tendinţa de creştere în ambele secţiuni, de sală şi de exterior.
Am început prin a aminti lecţia de devoţiune faţă de public pe care mi-au servit-o profesorii mei la început de carieră şi care astăzi trebuie oarecum amendată în sensul că, în ceea ce mă priveşte cel puţin, după aproape 50 de ani de carieră, relaţia s-a schimbat. Nu eu am nevoie de el ci el, PUBLICUL are acum nevoie de mine. Este posibil ca profesorii mei, oameni în vârstă atunci să nu-mi fi dat decât prima parte a ecuaţiei, aceea de care era nevoie pentru ca să-mi pot construi o carieră, aceea care vorbea despre supunerea mea necondiţionată faţă de măria sa PUBLICUL, ştiind că atunci când voi ajunge la vârsta lor voi descoperi singur ceea ce am descoperit eu acum şi tocmai v-am comunicat şi vouă.
Misiunea unui artist este astăzi din ce în ce mai apostolică şi dacă acest lucru nu ridică probleme grave unui actor cu experienţă, face în schimb destul de complicată viaţa unui actor tânăr, trăitor împătimit pentru teatru. Cum însă tinereţea nu este prea dedicată întrebărilor fundamentale, experienţa actorilor tineri urmează oarecum căile pe care le-am bătut şi noi atunci când credeam că totul este permis şi totul este posibil. Doar că între PUBLICUL pe care l-am avut noi, l-am avut eu şi cel pe care îl au ei acum este o mare diferenţă, aşa cum diferite au fost condiţiile în care am trăit şi am creat eu şi cele care astăzi lor le aduc poate provocarea, în timp ce mie îmi oferă mai degrabă o duioasă dezamăgire.