Costumul – element pre-teatral de comunicare nonverbală
de Cristinel Dâdăl
Spre deosebire de haine și de actul de a te îmbrăca, despre costum putem vorbi din clipa în care ceea ce acoperă corpul depășește utilitatea și are cel puțin o valoare simbolică. Trebuie totuși menționat că la societățile arhaice această relație între funcția practică și cea simbolică nu este atât de ușor de explicat. A pune pe tine pielea unui lup ucis poate părea pentru omul modern un gest simbolic deși, pentru mentalul acelor oameni, putea reprezenta un gest cât se poate de practic. Prin acoperirea cu blana respectivă luptătorul își asuma în chip real spiritul și atributele animalului ucis. Deci, se diferenția și își asuma un avantaj în fața celorlalți membri ai comunității.
Poate că primul costum al omului, în proto istorie, a fost mormântul. Este, de altfel, prima formă de acoperământ a trupului omenesc, cu încărcătură simbolică. Este primul mesaj pe care corpul îl transmite în istorie, prin ceea ce îl acoperă. Primele morminte intenționate sunt atestate în perioada 70.000 – 50.000, în musterian, însă informațiile despre asumarea mormântului, ca element al ritului funerar, se duc până la 100.000 î.d.Hr. Pe un palier simbolic, mormântul certifica credința în continuarea vieții după moarte și asigura un spațiu de depozitare a osemintelor, dar și a lucrurilor necesare continuării activității de dincolo. În alte spații, mormântul era pântecul din care defunctul, așezat în poziție foetală, va renaște. Un astfel de spațiu îl reprezintă comunitatea indienilor Kogi, trib de limbă cibcea din Sierra Nevada de Santa Marta. Observarea ritualului funerar la această comunitate contemporană cu noi numai sub aspect temporal, ne oferă o fereastră deschisă spre înțelegerea felului în care această comunitate își îngroapă morții de zeci de mii de ani. Șamanul desemnează groapa care va primi trupul tinerei, o identifică prin gesturi ritualice cu mâinile, apoi rostește: Aici este Satul Morții; aici este casa ceremonială a Morții; aici este uterul. Voi deschide casa. Casa este închisă, eu o voi deschide. Moarta este înfășurată în pânză albă și tatăl coase giulgiul. E așezată pe un pat de pietricele verzi, scoici și cochilia unui gasteropod. Scoicile îi reprezintă pe membrii vii ai familiei, a căror amintire o va lua cu ea. Cochilia reprezintă pe soțul rămas, pentru că printre primele lucruri pe care femeia le va face când se va trezi pe lumea cealaltă va fi să ceară un soț și dacă nu îl va găsi, un membru tânăr al tribului va muri. Apoi șamanul încearcă să ridice trupul mort de 9 ori, abia ultima oară reușind să o facă și apoi să îl așeze în groapă. Iată cum mormântul este uterul din care, în urma unei noi gestații de 9 cicluri, mortul va renaște.
Tot sub aspect practic-simbolic – păstrând ideea că ceea ce este simbolic pentru omul contemporan putea să fie cât se poate de practic omului arhaic, la anumite culturi sepultura nu era altceva decât o cămașă de forță, o opreliște în calea revenirii în comunitate sub forma de mort viu.
În afară de mormânt, obiceiul de a vopsi cadavrele cu ocru roșu este universal răspândit; de la Ciu-Ku-Tien până pe coastele orientale ale Europei, în Africa până la Capul Bunei Speranțe, Australia, Tasmania, America până în Țara de Foc.
Dacă până nu demult se data perioada în care strămoșii noștri au început să își acopere corpul (fie că vorbim de plante, fibre, piei de animale sau materiale prelucrate anume în acest scop) la 70.000 – 100.000, ultimele cercetări propun o variantă de aproape 2 ori mai îndepărtată. Prin cercetările genetice asupra ADN – ului puricilor și asupra momentului în care există pentru prima dată o diferențiere între puricele de cap și puricele de haină (mutație care nu se putea produce decât în momentul în care a existat noul mediu de viață la care puricele a trebuit să se adapteze) s-a tras concluzia ca putem vorbi de 170.000 î.d.Hr. Ceea ce presupune de fapt o și mai lungă perioadă în spate în care hainele să fi fost folosite, până ce mutația s-a produs.
Dincolo însă de certificarea unei perioade în care omul a început să își acopere trupul din necesități practice, ne interesează modul în care oamenii își acopereau trupul, sau îl împodobeau, sau îl completau cu diferite elemente, pentru a se costuma.
Încă din paleolitic găsim oameni înfățișați în picturile de pe pereții peșterilor, surprinși în ceea ce par a fi dansuri, acoperiți cu piei de animale, în alte exemple purtând coarne de cerb sau coadă de cal. Acest tip de costumație este des întâlnit și ține de cultele de tip Stăpânul Animalelor, culte care se manifestau printre altele în ritualuri pre-vânătoare, sau în ritualuri de inițiere a băiețior tineri și primirea lor în grupul bărbaților care participă la vânătoare. Acestea sunt elemente de costum, care îl diferențiază pe purtător de ceilalți membri ai comunității. De altfel, costumul a reprezentat încă de la început o identificare a statutului special. Astfel, o vestimentație anume au purtat întotdeauna preotul/șamanul, vraciul, conducătorul alfa al grupului de vânători, grupul bătrânilor cu atribuții speciale dintr-o comunitate, marele preot, regele și exemplele pot continua despre funcții speciale în comunitate/societate diferențiate de membri ordinari prin veșminte și ornamente. Ce altceva sunt însemnele regalității – sceptrul, inelul, paloșul, coroana ș.a. – spre exemplu, dacă nu elemente ale unui costum care definesc în mod inatacabil o categorie, în cazul nostru a regalității.
La mesopotamieni, de sărbătoarea anului nou, când se reactualiza ritualic scenariul din Enuma Eliș, regele era despuiat de către marele preot de însemnele regești și astfel devenea, temporar, un simplu om. În cadrul procesiunii, participanții la aceasta mimau bătălia primordială în care armata zeilor s-a îndreptat împotriva lui Tiamat, iar regele, primind alt rând de haine, îl personifica pe Assur, zeu care îi luase locul lui Marduk. Iată cum prin despuiere, pe de o parte, și purtarea unui alt rând de haine decât cel obișnuit, pe de altă parte, o persoană reprezintă simbolic în fața comunității personaje diferite. Regenerarea periodică a cosmosului din haosul primordial era actualizată ritualic prin excese de tip saturnalia, prin răsturnarea ordinii sociale, prin stingerea focurilor și întoarcerea morților, reprezentați la rândul lor de oameni care umblau pe străzi în alt tip de costume: haine vechi, ponosite, cernute cu cenușă, și măști. De altfel, sărbătorile manifestate prin lupte între două cete de figuranți costumați diferit sunt atestate și în alte zone, cum ar fi în Egipt, Ugarit sau la hitiți.
Dacă regele mesopotamian împărtășea modalitatea divină fără a fi el însuși un zeu, fiecare faraon egiptean devenea la învestire un nou membru al panteonului, și vestimentația sa trebuia să reflecte acest lucru. La egipteni, verbul khay – a străluci, era folosit atât pentru a zugrăvi emergența soarelui în momentul creației, sau în fiecare dimineață, cât și prezența faraonului la ceremonia încoronării, la festivități sau în cadrul consiliului privat. Astfel că auriul, redat în haine, în culoare și fibră, în bijuterii și machiaj, reprezenta atributul obligatoriu dar și exclusiv al curții regale.
În cultura pre elenică, dar și în spațiul hitit sau cananeean, haina lungă era prin excelență atributul zeilor și al regilor, deopotrivă. Un alt element al personajului era reprezentat de coarnele de taur, animal cu o bogată prezență simbolistică în spațiile amintite dar și altele adiacente. De altfel, în toate aceste zone unde taurul era o prezență mitologică constantă, exista și credința că ceea ce se afla sau era așezat între coarnele de taur devenea consacrat, sfințit.
În anumite momente, costumul nu apărea ca un element care preschimba persoana sau o nominaliza ca aparținând unei anume categorii, ci ca un element care ascundea identitatea reală, care anonimiza, sau mai degrabă reducea purtătorul la ipostasul unui arhetip, membru anonim al unei mase cu o simbolistică de grup. În timpul unora dintre procesiunile ce țin de misterele de la Eleusis, cei care traversau podul peste râul Kefisios erau flancați de oameni costumați și mascați care le aruncau primilor insulte cu funcție apotropică.
În cadrul dyonisiilor câmpenești – pentru că sărbătorile dionisiace erau de patru tipuri, după perioada de ținere și episodul mitic la care făceau racord, se plimba în cetate un falus uriaș (faloforia), aveau loc concursuri și întreceri de tot felul dar și defilări de măști și personaje deghizate în animale. În cadrul altei sărbători, din același ciclu dionisiac, se actualiza intrarea lui Dyonisos în cetate. Astfel, era purtată o corabie așezată pe patru roți de car, iar în corabie se aflau personaje reprezentând pe Dyionisos, ținând o viță de vie, dar și 2 satiri goi cântând din flaut.
Dacă vorbim de misterele ce țin de cultul dionisiac, menadele erau îmbrăcate, în timpul ritualurilor, în piei de căpriori, încununate de iederă, încinse cu șerpi, purtând și alăptând la sâni unele pui de căprioare, altele căței de lup. În cadrul aceluiași cult, neofiții erau diferențiați de adepții inițiați prin faptul că primii apăreau frecați cu făină și cu argilă, iar cei de pe urmă erau încununați cu mărar și rămurele de plop alb. Novicii își freacă fața cu făină, cenușă sau o pudră din argilă pentru a fi la înfățișare ca fantomele, și asta pentru că ei suferă o moarte ritualică.
În forma religioasă a daoismului, țelul ultim al adepților era dobândirea imortalității fizice. Ideograma pentru cuvântul nemuritor (Xian), figurând un om și un munte, sugerează un eremit. Dar formele cele mai vechi reprezentau un om care dansa, fluturându-și mânecile ca o pasăre. Și asta pentru că adeptul pe cale de a dobândi nemurirea avea trupul acoperit de pene și aripi îi porneau din umeri. Prin urmare, întreaga dogmă cuprinsă în înlănțuirea conceptuală nemurire – libertate – lipsă de greutate – lipsă de atracție – punct de stație deasupra lumii era redată prin înfățișarea călugărului considerat a fi pe ultimele trepte.
În Roma, toga romană putea fi purtată doar de către oamenii liberi. În fruntea ierarhiei sacerdotale a Romei se aflau Rex și cei cincisprezece flamines. Fiecare dintre aceștia erau diferențiați în ce privește înfățișarea, după zeul căruia erau dedicați. Spre exemplu, Flamines Dialis, ai lui Jupiter, purtau atunci când oficiau, un costum ritual și nu aveau voie să poarte niciun nod în îmbrăcăminte sau asupra sa, acesta fiind considerat a le știrbi din curăție. Marele preot al acestora oficia și sacrificiul din cadrul Lupercalia, sărbătoarea confreriei lupercilor (frații lupilor). După sacrificarea unui țap în peștera Lupanar, membrii cultului tăiau pelea animalului în fâșii folosindu-se de fabrua (o unealtă destinată specific acestei activități, care dă și numele lunii Februarie, lună în care avea loc sărbătoarea) și rămânând goi, își acopereau doar coapsele cu aceste bucăți din pielea de țap. Apoi alergau în jurul Palatinului, astfel costumați, lovind cu acele fâșii femeile care se ofereau de bună voie în calea lor, pentru a dobândi fertilitate.
În zona celtică, taurul este înlocuit ca animal totemic legendar de către cerb, strămoșul mitic al celților și germanilor. În acest areal întâlnim atestat frecvent ritualul travestirii în cerb (cervulo facere) cu care se va osteni îndelung Biserica Creștină, mult mai târziu.
În cultul lui Dyonisos așa cum se manifesta acesta la traci, ceremoniile aveau loc în timpul nopții, în munți, la lumina făcliilor. O muzică sălbatică (zgomote de bătăi în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndemna pe credincioși să scoată țipete de voioșie într-un dans circular, furios și învârtejit. Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestori dansuri dezordonate și epuizante. Costumul lor era straniu. Ele purtau acele bessares, lungi veșminte fluturânde făcute din piei de vulpe. Deasupra acestora aveau piei de căprioare și, pe cap, coarne.
La populațiile din Filipine, un element uzual al vestimentației era pudong-pudong, un turban din abaca înfășurat de câteva ori în jurul capului. Un pudong roșu era numit magalong și era semnul celor bravi care uciseseră deja un dușman. Cei care erau general acceptați ca eroi, purtau unul de culoare albă și puteau lăsa unul dintre capete să atârne liber.
În China, până la instaurarea Republicii, doar Împăratul avea voie să poarte galben, acesta fiind în mentalul colectiv culoarea cea mai echilibrată, ce reprezinta yin și yang în perfectă armonie.
De-a lungul timpului, nu numai hainele de un anumit fel erau purtătoare de simbol, ci și lipsa totală a acestora. În multe culturi, anumite categorii sociale nu erau îndreptățite să poarte haine. În Egipt, de exemplu, sclavii nu aveau niciun acoperământ. Așa că trupul omenesc în nuditate reprezintă, el însuși, un costum cu o anumită semnificație, în funcție de perioadă și de societate. În India, anul 77 î.d.Hr., în sânul jainismului are loc o schismă, astfel că adepții se împart în Svetāmbara – cei îmbrăcați în alb – și Digambara, cei înveșmântați cu aer. Nudul lor făcea apel la vacuitatea universală, concept din sistemul lor de învățături. Astfel că un călugăr Digambara nu are voie să aibă asupra sa decât o măturică de pene, un recipient pentru apă și Scriptura.
Trebuie precizat că și la societăți la care nuditatea era generalizată, corpul în sine devenea un costum prin vopsire. Membri comunităților Nuer, din sudul Sudanului sau Fuegia din America de Sud, nu își acopereau corpul cu nimic decât în condiții extreme de frig, însă înainte de orice vânătoare, participanții își acopereau corpul cu diferite desene. Sunt cercetători care au concluzionat că humanoizii își decorau corpul cu mult înainte de a îl acoperi cu haine.
În peștera Dzudzuana, Georgia, s-au descoperit fibre colorate de acum peste 30.000 de ani. Ca o curiozitate despre preferințele strămoșilor noștri din această zonă, culorile erau roz, negru și turcoaz. Aceasta desemnează faptul că, încă din vechime, hainele nu erau numai folositoare, ci serveau și unui scop decorativ. Ceea ce este de înțeles e că dintotdeauna, indivizi sau societăți au folosit hainele și podoabele – precum și semnificanta lipsă a acestora – ca pe o formă de comunicare non-verbală care să indice ocupația, rangul, sexul sau disponibilitatea sexuală, clasa sau afilierea la un grup. Costumul este un limbaj iconografic de semne și simboluri care comunică sensuri despre individ și grup. Costumația nu este altceva decît una dintre primele manifestări ale libertății de exprimare. Ceea ce reprezintă costumul începând cu primele manifestari teatrale reprezintă, însă, o istorie dedicată ce trebuie abordată separat.