Carnavalul – o istorie socială
de Cristina Enescu
”Nimeni nu se poate ascunde în spatele unei măști pentru mult timp. Prefăcătoria face loc curând adevăratului caracter.” (Seneca)
Carnavalul de la Veneția este unul dintre cele mai celebre din lume, originile sale fiind legate atât de istoria și societatea venețiană a mai multor secole, cât și de modul în care identitatea individuală și de grup a evoluat în trecut dar și astăzi.
Carnavalul – o istorie socială
Măștile au fost mult timp chipul public al Serenissimei Republici a Veneției, dar în mod special în secolul XVIII. Intelectualii le prețuiau ca pe o ”disimulare onestă”, straturile sociale diferite puteau interacționa liber, cerșetorii și prostituatele își ascundeau astfel ”meseria” uneori, iar nobilii și fețele bisericești puteau avea escapade interzise la adăpostul anonimatului. Încă de la început, măștile au fost nu doar o modalitate de divertisment public, ci și o foarte puternică convenție socială, un instrument ce favoriza interacțiuni și experiențe altfel prohibite sau dificile. Un episod din ultimii ani ai Republicii e relevant în acest sens: pentru vizita incognito a unor nobili de Habsburg s-a organizat o întâlnire publică cu mai mulți ambasadori străini, cărora li s-a cerut să poarte măști cu această ocazie. Ambasadorul austriac a protestat, dar i s-a răspuns că toți oficialii participanți la întâlnire vor trebui să poarte măști, nerespectarea acestei cerințe fiind ”încălcare de neconceput a protocolului”. ”Dar dacă Habsburgii vor să rămână incognito, iar purtarea anumitor măști i-ar identifica drept înalți demnitari, atunci nu ar fi mai simplu să nu se mascheze deloc?” a întrebat ambasadorul. ”Fără măști, înalții oaspeți nu s-ar putea aștepta la mai multe onoruri decât oricare alt cetățean străin venit în vizită”, i s-a răspuns. Cu alte cuvinte, lipsa măștilor la reuniuni înalte i-ar fi făcut pe oaspeți să cadă în anonimat și să nu fie onorați cum se cuvine.
Originile Carnavalului și tradiția măștilor par să fie mai vechi de 900 de ani. O ipoteză spune că în 1094 apare prima menționare documentară a Carnavalului, alte opinii vorbesc despre nașterea sa în 1168 pentru sărbătorirea unei victorii militare. În 1269, Senatul Serenissimei Republici Venețiene îl stabilea ca sărbătoare publică înaintea Postului Mare. Timp de secole, măștile și costumațiile aferente au fost purtate adesea și în afara Carnavalului, creând o oază de libertate în mijlocul rigidei ierharhii sociale și economice a Serenissimei, deseori sfidând chiar limitele legii și ale moralei publice. În 1797, odată cu începerea dominației austriece, tradiția Carnavalului și a măștilor a fost însă interzisă, iar societatea venețiană –în care secretul era la mare preț, iar revelarea identității era deseori imprudentă, a fost profund modificată.
În 1979, cu concursul unor creatori de măști, al Teatro di Fenice și al Bienalei de la Veneția, tradiția carnavalului a reînviat, luând de la an la an forme tot mai creative ca design al costumelor și evenimente. Deși Veneția și piața internațională sunt invadate de numeroase măști ieftine, made in China, mai există maeștri mascherai care fac măști după tradiția venețiană, reailzate manual din piele, ceramică sau papier mache, cu diferite ornamente.
Tipologii și semnificații ale deghizărilor
Unele măști își au originea în istoria orașului, altele au fost preluate din alte țări sau din teatrul Commediei dell’arte.
Bauta. Numele pare să fie legat de cuvântul german ”behüten” (a proteja), dar poate și de ”omul negru” care îi speria pe copii (bau bau), ambele variante înglobând aura de mister și anonimitate specifică bauta. Masca este completată de mantaua neagră (tabarro) care acoperea tot corpul, pălăria tricorn și mai ales masca albă, acoperind toată fața cu excepția ochilor. Era lipsită de gură, dar avea bărbia triunghiulară și ușor înălțată (ceea ce permitea vorbitul și consumul de alimente, dar totodată distorsiona într-o anumită măsură și vocea, deghizarea fiind astfel și sonoră).
În secolul XVIII era o mască standard în spațiul social, iar purtarea ei era reglementată de autorități – se purta obligatoriu la anumite evenimente politice sau la alegerea dogilor și procuratorilor, unde tuturor li se cerea să rămână anonimi. Doar cetățenii republicii aveau dreptul să folosească bauta, care era astfel un mecanism social similar actualului vot secret din regimurile democratice. Se interzicea purtarea de arme odată cu bauta, încălcările legii fiind aspru pedepsite. Era singura mască a cărei purtare era permisă prin lege de ambele sexe, mai ales pentru curtarea în deplin anonimat.
Volto (chip) sau Larva (termen ce în latina veche desemna masca de teatru, dar totodată și un spectru/ o fantomă) are origini foarte vechi. Arhetip al măștilor venețiene, era și este și astăzi o mască fixă, acoperind toată fața, fără a lăsa libertatea de a mânca sau vorbi pe care o oferă Bauta (a cărei mască este numită de asemenea larva). Astăzi este cea mai populară mască, adesea ornamentată extrem de bogat.
Moretta sau Muta, o mască rotundă sau ovală, acoperită cu catifea neagră, cu găuri rotunde pentru ochi, purtată de femei cu ajutorul unui capăt interior ținut între dinți. Inițial era destinată femeilor care vizitau mânăstirile. Moretta ascundea nu doar chipul ci și vocea, lăsând femeii puterea de a decide cui și când dezvăluie orice despre sine. Oferea protecție față de privirile iscoditoare, dar și oportunitatea de a cerceta potențiala pradă masculină. Protejate de anonimitate, femeile afișau adesea un foarte generos ”décolleté alla veneziana”, cu sânii abia ascunși în spatele unui material fin, iar sfârcurile uneori pictate cu roșu pentru un efect vizual și mai puternic. Jocul puterii prin seducție atingea cote maxime cu această deghizare. Astăzi, poate pentru că trăim timpuri foarte sonore, Moretta/ Muta este o raritate.
Colombina – O semi-mască, ținută pe un băț înaintea feței sau legată cu panglică. A fost popularizată de o actriță omonimă din perioada Commediei dell’arte, care nu a dorit să își ascundă complet chipul foarte frumos sub o mască completă. În mod tradițional, Colombina purta haine zdrențăroase care simbolizau statutul ei de servitoare, însă astăzi ea este purtată cu costume foarte elaborate.
Arlecchino – Iubitul Colombinei, cea mai celebră mască din categoria Zanni (servitorul comic), este un personaj asociat tradiției bâlciurilor și a măscăricilor de curte. Ridurile sale adânci și protuberanța de pe frunte, similară unui corn, aminteau de latura năzbâtios-răutăcioasă a acestui caracter ludic, cu costumație și comportament pestriț. Se spune că însuși Michelangelo l-ar fi creat pe baza anticelor măști de satiri, însoțitorii cu valențe demoniace și pe jumătate țapi ai zeului Dionysos. De asemenea, în Infernul lui Dante apare un demon numit Alichino (poate de la ”hellequin” – ”fantomă”, în franceza veche), care ulterior evoluează într-un personaj comic. Trăsăturile lui Arlecchino au, e drept, o expresie ludică și sardonică deopotrivă.
Gnaga – o semi-mască cu trăsături de pisică (”gnau” înseamnă ”miau” în italiană), cu costumație feminină și comportament lasciv, uneori purtând un coș cu pisici (animale rare pe atunci la Veneția). Simboliza natura androgină și tendințele bisexuale, fiind purtată preponderent de homosexuali. Mieunatul și incitările provocatoare ale Gnaga erau o libertate nemaiîntâlnită a acestei comunități (oficial) neacceptate în Veneția. Pedepsele pentru homosexualitate erau aspre, însă Gnaga a devenit extrem de populară la adăpostul unei prevederi legale care spunea că persoanele mascate nu puteau fi arestate (căci se considera că afișau un rol, nu propria identitate). Așadar, Gnaga oferea simultan anonimitate și protecție legală, dar și evidențierea și promovarea identității sexuale.
Gnaga a devenit foarte populară în rândul comunității de travestiți, iar prostituția masculină a luat amploare. În 1511, prostituatele (11.000, la o populație de 150.000, așadar o adevărată branșă profesională) s-au plâns episcopului vremii pentru scăderea numărului de clienți din cauza acestui fenomen. Pentru a ”proteja moravurile” și a descuraja homosexualitatea, autoritățile au permis prostituatelor să își promoveze serviciile arătându-și pieptul gol de la balcoane. De aici s-au născut toponime precum Podul și Strada Sânilor (Ponte/ Fondamenta delle Tette).
Medico della Peste (Doctorul Ciumei) – Cu ciocul său lung, ochii acoperiți cu sticlă și fața albă, pelerina lungă și mânușile, este o mască legată de funesta istorie a ciumei, care a răvășit Veneția în mai multe rânduri, cel mai grav în secolul XVII. Provine de la obiceiul medicilor de a purta astfel de măști pentru a evita contagierea când tratau pacienții de ciumă (ciocul măștii era, la origine, umplut cu camfor și alte substanțe aromatice, pentru purificarea aerului inspirat). Puterea Serenissimei Republici a fost mult timp îngenunchiată doar de către episoadele de ciumă. Doctorul Ciumei avea, în consecință, și o funcție de exorcizare a groazei pe care această boală o provoca cetățenilor.
Dama, reprezentând femeia epocii Cinquecento, este astăzi cea mai populară tipologie de măști venețiene, deseori având ornamente, bijuterii și coafuri elaborate. Era numită și Libertatea sau Fantezia.
Pantalone (Magnificul), o semi-mască reprezentând un bătrân comerciant fie foarte bogat, fie ruinat, etern fustangiu fără succes, cu nas coroiat și sprâncene proeminente. Văzut ca un păstrător simbolic al tradițiilor venețiene căzând treptat în desuet, numele său amintește de steagul cu leu înaripat al Sf. Marcu, simbolul Republicii Venețiene, pe care comercianții îl duceau cu ei pe pământurile cucerite.
Masca – mai mult decât entertainment
Masca venețiană însemna nu doar frumusețe ci și libertate, o nouă identitate – sau poate chiar adevărata personalitate, eliberată de constrângerile publice, politice, religioase, morale. Pentru ca lucrurile să nu scape de sub controlul autorităților, în timp au fost emise diverse legi ce reglementau purtarea măștilor. La un moment dat, ele au fost interzise în afara perioadei Carnavalului și în biserici, bărbații nu aveau voie să se costumeze ca femei (masca Gnaga fiind o excepție), iar prostituatele și persoanele înarmate nu aveau voie să poarte măști în public. Apoi, femeilor căsătorite li s-a interzis să meargă la teatru dacă nu purtau mască (pentru ”protejarea moralei publice”), măștile au fost interzise pe timpul nopții, bărbațiilor li s-a interzis să intre deghizați în mănăstiri. De asemenea, s-a interzis purtarea măștilor în incinta cazinourilor, pentru a descuraja afacerile ilicite și sustragerea de responsabilitate față de creditori.
Hiper-vizibilă și totodată irecognoscibilă, în același timp anulare a identității dar și accentuare a ei, însoțită de costumații miserioase sau extravagante, atitudini conspirative sau gestică teatrală, masca venețiană oferă ochilor un spectacol copleșitor, dezvăluind și ascunzând deopotrivă. Deghizările funcționau și ca o supapă de presiune socială: toate straturile societății se puteau astfel amesteca, sexele se topeau într-o androginitate onirică, sexualitatea înlocuia morala publică la adăpostul misterului, iar libertatea de exprimare, afacerile și chiar justiția se desfășurau după cu totul alte reguli decât cele acceptate uzual. Spre exemplu, Casanova povestește în memoriile lui despre aventurile cu femei mascate, dar și despre cum el însuși era să fie prins de polițiști tot mascați. Și Goldoni, celebrul dramaturg venețian, folosea măștile nu doar în teatru: după spectacole nu aștepta reacțiile publicului, ci se deghiza și umbla anonim prin oraș, ascultând ce comenta lumea despre operele sale.
Ascunzând nu doar identitatea personală ci, mai ales, statutul social și financiar, măștile democratizau societatea– fără chip recognoscibil, toată lumea putea să se exprime și să aibă o voce în agora publică. Cu alte cuvinte, un rol similar cu ceea ce fac internetul și realitatea virtuală în zilele noastre. ”Morala decadentă” a societății venețiene a crescut, însă, ca urmare a acestor practici. Jocurile de noroc, prostituția și libertinajul au luat avânt, vestimentația femeilor a devenit tot mai îndrăzneață, afacerile ilicite au înflorit, justiția și autoritatea bisericească scăpau adesea printre degete abaterile. În plus, prin depersonalizare și uniformizare, măștile aduceau în societatea venețiană o nemaiîntâlnită libertate a expresiei corporale, vizuale, sonore și de opinie. Maeștrii artizani (mascherai) aveau, așadar, un rol mult mai mare decât cel din sfera artei și a entertainment-ului public: arta lor contribuia la echilibrarea societății, dând tuturor oportunitatea terapeutică de a fi cine nu sunt și de a experimenta societatea în modalități altfel prohibite. Se spune chiar că, dacă nu ar fi existat această tradiție a deghizării, Serenissima Republică a Veneției nu ar fi rezistat peste 1.000 de ani. Așa se explică de ce, în timpul Carnavalului, erau tolerate diferite ”comportamente subversive” (homosexualitatea, amorurile ilicite, evadările membrilor clerului din rigorile mânăstirești, interacțiunile nobililor cu clasele sociale joase, etc).
Nu în ultimul rând, ca și astăzi, astfel de celebrări publice distrăgeau atenția populației de la teme social-politice mai importante. Un document din 1775 vorbea despre faptul că acest Carnaval este la fel de necesar societății precum este tranzitul intestinal pentru sănătatea corpului: ”Fără Carnaval, cetățenii Veneției nu ar avea nimic cu care să se distreze și și-ar îndrepta atenția spre conducătorii lor”, ceea ce, desigur, putea fi periculos.
Astăzi, dincolo de amprentă comercială a Carnavalului, măștile și costumele venețiene continuă să fie mijloacele de exprimare extrem de corporală, într-o societate tot mai virtuală și a-corporală, iar implicațiile socio-politice originare par să fi devenit secundare. Cei care vor să cumpere astăzi ”o mască venețiană tipică” sunt șocați când li se oferă o bauta, de exemplu, întrucât imaginea acum ”clasică” a măștilor venețiene este una extrem de ofertantă ochilor, bogat decorată, mai puțin una cu semnificație social-politică. În secolul identităților virtuale multiple și fluctuante, dar și al exprimării vocale a identităților (mai ales a celor minoritare), Carnavalul și măștile venețiene mențin deschisă eterna dezbatere: cine suntem, și cine vrem să fim?