Costumul în teatru
de Mihai Mălaimare
Teatrul este o artă sincretică, una în care își dau mâna într-un colosal efort de subjugare a atenției și sensibilității publicului numeroase alte arte, muzică, literatură, dansul, pictură, arhitectură. Unele dintre ele se regăsesc în obiectul unei arte de sine stătătoare, extrem de importantă pentru teatru, scenografia (Antonio Caimi – pictor italian și biograf al unor artiști o denumea în 1862 “Arte scenografică”). Aceasta ar fi arta de a crea decoruri și costume care să fie în consens cu viziunea regizorală, să o susțină, să o justifice și să-i dea forță.
Costumul a existat dintotdeauna, se confundă cu teatrul, face parte din chiar esența lui, pentru că dacă pe scenă ceea ce se realizează este viziunea unei alte lumi, una care nu doar povestește dar și încearcă să găsească soluții la dilemele conflictului propus, atunci el este participant activ la această subtilă construcție, alături de actor. Costumul teatral nu este doar o haină care îmbracă un corp apărându-l de frig, căldură sau intemperii, așa cum este costumul cotidian (deși nici aici lucrurile nu sunt chiar atât de simple dacă stăm să ne gândim, de exemplu la ceea ce înseamnă modă), el este un element activ, fundamental în construcția senzațională pe care regizorul și actorul o realizează pe scenă.
Aș adăuga, amintindu-mi de condiția mea fundamentală de actor că, după premieră, când rămân singur, față în față cu Publicul, Costumul este prietenul cel mai sigur, suportul cel mai solid, certitudinea pe care se sprijină toate îndoielile mele de interpret și, nu de puține ori, confidentul mut al încercărilor prin care sunt obligat să trec.
Costumul este strâns legat nu numai de actor, ci și de spectacol și de spectator. Vom urmări pe rând aceste conexiuni cu sentimentul că într-un fel facem și un gest de a repune în drepturi un element de teatralitate tratat adesea cu neglijență, privat de locul ce i se cuvine în pedagogia artei actorului și uneori ocolit chiar de către cei care ar fi de drept părinții săi, scenografii.[1]
Costumul de teatru și Actorul
Orice apariție a actorului pe scenă este însoțită de un costum, iar dacă hainele actorului sunt cele pe care le poartă pe stradă (se mai întâmplă) atunci se petrece ceva cu adevărat straniu, hainele se transformă în costume, capătă o altă identitate, par a avea un altfel de croi, definesc cu totul altceva.
Din punctul de vedere al actorului, costumul apare atunci când face prima probă la croitor în compania scenografului și a regizorului. Întâlnirea aceea este esențială pentru ceea ce se va numi ulterior dualitatea actor – personaj. Materialitatea Costumului, culoarea, greutatea, croiala vor stârni în actor forțe de nebănuit pentru un profan. Costumul își face atunci cunoscută personalitatea și dacă este dragoste la prima vedere, atât el cât și interpretul vor aștepta cu nerăbdare marea întâlnire, momentul în care Costumul –“ la gata” este adus la scenă și se face așa numită paradă a costumelor unui spectacol. Îmbrăcat, Actorul devine Personaj, iar Costumul se instalează în existența proprie ca un gospodar grijuliu care se simte stăpân pe casa lui. Se petrec atunci două lucruri incredibile: vezi actori fericiți care parcă dansează mișcându-se în și cu Costumul lor și vezi actori bosumflați, nemulțumiți, cârtitori, refuzând cu reproșurile lor una dintre clipele de fericire ale scenografului și regizorului deopotrivă.
Pedagogia teatrală, cu foarte puține excepții, nu acordă din păcate un spațiu adecvat definirii relației pe care actorul trebuie să o aibă cu Costumul. “Nu există roluri mari sau roluri mici, există doar actori mari și actori mici” este un dicton de notorietate în lumea teatrului și care include și costumul în această specială ecuație care este spectacolul. Un profesor care se respectă ar trebui să-i ferească pe studenții săi de incapacitatea de a se bucura de prima mare întâlnire cu Costumul pentru că există acolo niște energii absolut necesare evoluției ulterioare a vieții personajului. Sigur, vorbim aici și despre caracterul actorului dar un profesor adevărat știe să modeleze asperitățile care nu au ce căuta în lumea scenei. Modestia poate fi și învățată, iar puterea de a te bucura la întâlnirea cu Costumul este element de ritual. Dacă vrei să te iubească un costum trebuie mai întâi să-l iubești tu pe el și să-l accepți așa cum accepți un copil chiar dacă este mai slab sau mai gras decât te așteptai să fie. Drumul pe care urmează să meargă personajul și Costumul sau este mai scurt sau mai lung, dar este pe marginea prăpastiei (teatrul nu este o drumeție pe asfalt) și încrederea este marea taină a iubirii pe scenă.
Actorul vine la prima întâlnire cu Costumul cu o mare parte din lecție învățată, costumele și decorurile vin de regulă pe la mijlocul muncii și adesea chiar mult mai târziu (de ce oare toți scenografii vopsesc ceva cu un minut înainte de a intră publicul în sală?), personajul este deja constituit, are “vorbele și mișcarea cu el” dar s-a mișcat până acum în niște haine care l-au slujit și ele cum au putut, așa numitul “costum de repetiție” pe care tocmai îl va arunca (câtă tragedie mută în acest gest!) pentru a-și cuceri strălucirea care, evident, îi lipsea la prima repetiție. Costumul se așază peste construcția de până acum realizată de actor sub ochiul atent al regizorului și în senzaționalul proces de developare fotografică apare din neant Personajul. Îl vezi efectiv, există în mod real, este o entitate de sine stătătoare, din clipa aceea începi, că regizor să-ți mai domolești bătăile inimii, iar ca actor să te simți urcat în șa. Privești și nu mai știi cine ce este. Aveai o mână de actori care s-au adunat și au tremurat de nerăbdare să intre în Costumele lor care, la rândul lor i-au așteptat înghesuite decent pe stendere. S-au îmbrăcat și dintr-odată actorii au dispărut pentru a apărea personajele care încep să se învârtă, să umple scenă, să o transforme, să-i dea sens. Ședința se termină și în față ochilor tăi (de regizor) ai în față niște actori care nu mai sunt actori pur și simplu, ci actori – personaje, iar când te uiți spre cuiere nu mai vezi Costume pur și simplu, ci personaje pe cale să uite cine le este actorul. De multe ori m-am surprins ca actor strigând “cum mama dracului ies eu din chestia asta”, “unde sunt eu” și pentru o fracțiune de secundă am fost șamanul rătăcit și înspăimântat.
Dar în teatru dacă această fracțiune de secundă este prea mare șamanul din mine ar putea să nu mai găsească drumul înapoi. Aceasta este una din laturile primejdiei în teatru, dar asta este altă poveste.
Dacă teatrul nu este magie habar n-am ce este!
Costumul este el însuși “actor” căci este încărcat de semnificații și definește emoții prin formă, culoare, raport față de lumină, este deci un perfect dispozitiv retoric. Ca obiect neanimat aparține în același timp spațiului în care este încadrat și din care face parte, este un element al acestuia. Numai că atenție, costumul este o ființă vie!
Costumul de teatru și spectacolul
Am văzut că personajul pare a se întrupa definitiv la întâlnirea cu Costumul care îi dă statutul social și vârstă. În plus, Costumul oferă elemente definitorii privind caracterul personajului și are astfel un rol foarte important în capacitatea spectatorilor de a diferenția personajele, de a le recunoaște, de a le plasa în țesătura complicată a intrigii. Este un fel de reper pentru spectator.
Spectacolul este aidoma unei picturi semnate de un maestru. Sunt acolo lumini, umbre, penumbre, spații întunecate, spații de trecere, spații de exprimare, luminile refac spațiul și îl redefinesc, iar printre toate aceste repere Costumul se plimbă seniorial ducând cu el semnificații profunde, menținând publicul într-o stare de confort activ, singură în stare să-l apropie de catharsis.
Costumul aduce în spectacol elemente informaționale importante în ceea ce privește epoca în care se petrece acțiunea, statutul social al personajului, registrul comic sau dramatic în care se plasează spectacolul. Definește, dă viață, susține decorul pe care îl domină sau îl pune în evidență.
Mai participă la ceva, chiar dacă acest lucru este imposibil de cuantificat căci, măcarteoretic, poate afecta pozitiv gustul artistic al privitorilor. (Teatrul nu este doar un mijloc de distracție, ci și o modalitate sofisticată de educație estetică).
În plus, este un extraordinar mijloc de publicitate (cu cât costumul este mai extravagant cu atât va atrage mai tare publicul la spectacol). Îmi amintesc de cortina făcută de Radu și Miruna Boruzescu la Chirița în regia lui Horea Popescu la Teatrul Național din Bucureșți. Era absolut senzațională, o imensă tapițerie cuprinzând Costumul fabulous al Chiriței, te fascina pur și simplu, nu-ți puteai desprinde ochii de el, iar când se deschidea și o aveai în față pe Draga Olteanu îmbrăcată exact în acea rochie, aveai sentimentul că actrița avea cel puțin 20 de metri înălțime, că erai un pitic într-o lume uriașă. Efect extraordinar, gândit de niște scenografi artiști, un Costum care te urmărea, te subjuga, trăia singur uneori, îi lua pe actori cu el într-un turbion nestăvilit și care, chiar când a îmbătrânit și s-a văzut aruncat undeva in magazia teatrului, avea demnitatea unei existențe model. Straniu, dar eu îndrăznesc să pun pe același plan destinul Costumului Chiriței cu acela al măștilor lui Sava pentru Macbeth. Au trăit furtunos și au îmbătrânit fără să ceară ajutor.
Costumul de teatru și spectatorul
Chiar dacă are în față actori celebri care ar fi putut să-l determine să aleagă să vizioneze tocmai spectacolul în care joacă, Costumele cu care aceștia intră în scenă exercită asupra spectatorului o forță de atracție ieșită din comun. Atât de mare este ea, încât se va îngropa pur și simplu în fotoliu și dacă este o ființă mai specială din punct de vedere emoțional se va trezi mânuind actorii și Costumele lor, luminile și chiar profunzimile false ale decorului pictat în tehnică trompe l’oeil, va acceptă finaluri sau va descoperi singur soluții pentru a le schimba în folosul său. Sunt multe elementele care vor determina o astfel de condiție a spectatorului, dar între toate Costumul pare a avea rolul pe care un drapel fluturând îl are în menținerea surescitării unui uriaș miting. Costumul se identifică în mod clar cu personajul și în cele din urmă cu actorul, spectatorii amintindu-și mereu costumul colosal în care l-au văzut jucând pe actorul preferat.
În măsura în care acceptăm că teatrul nu este realitatea cotidiană, nu este viață ilustrată, ci un alt tip de viață, Costumul este și el expresia unei alterități. El definește vizual o situație paroxistică, una ieșită din comun și ca atare este încărcat de semnificații, poartă semnele inventivității poetice și ale creativității scenografului.
Să ne plimbăm un pic pe larga cărare a teatrului universal în căutarea celui care dintotdeauna a fost Costumul.
Mai toate istoriile vorbesc cu seriozitate despre începuturile teatrului referindu-se la experiența grecilor, adică undeva în preajma secolului V i.e.n. Este probabil că istoria omenirii va trebui împinsă mult înainte, noile descoperiri arheologice afirmând că au existat civilizații mult înaintea celei căreia ii aparținem, că unele au fost extraordinar de evoluate și este de crezut că și ele au cunoscut experiența teatrului. În Egiptul antic, de exemplu, se juca teatru chiar dacă acesta pare să fi fost doar pentru inițiați și numai în cadrul unor ceremonii speciale. Există însă niște papirusuri care par a avea indicații de joc scenic, de montare și chiar o imagine în care apar niște personaje albe cu costume negre despre care se crede a fi personajele dramei și altele de culoare neagră îmbrăcate cu costume albe despre care se crede a fi membrii corului. Cel care semnalează acest lucru este Andre Degaine într-o senzațională Istorie desenată a teatrului universal, și chiar dacă lucrurile nu sunt deloc elucidate, ipoteza mi se pare foarte plauzibilă, teatrul fiind însoțitorul de bază al ființei umane, indiferent când a trăit ea. Majoritatea autorilor fixează în modul cel mai general o preistorie a teatrului marcată de lupta omului pentru existență, pentru locul cel mai râvnit pe scara forței și inteligenței, teatrul revendicând ceremoniile dansante pentru norocul la vânătoare, machiajele savante și stranii, dar mai ales Costumele deghizării vânătorilor preistorici, măștile impresionante care au continuat să existe și în serbările dedicate zeilor. Categoric, Costumul era într-o formă de zile mari, ascundea și revela în același timp, atrăgea energii colosale, proteja și ținea la respect. Peste tot era la fel chiar dacă, europeni fiind, ne extaziem în fața Costumelor și măștilor africane, sau a celor asiatice. Și asta probabil pentru că timpul a fugit mai iute pe bătrânul continent, iar locuitorul lui s-a trezit mult mai devreme singur și depeizat în jungla de beton a marilor orașe. Extraordinara formă, culorile incredibile, savantul amestec al materialităților, dimensiunile uneori depășind imaginația a acestor Costume preistorice ne pot face să tremurăm de nerăbdare în așteptarea deciziei istoricilor de a împinge granițele existenței umane ceva mai încolo, fapt care ne-ar determina, cred, să ne imaginăm și cum era “teatrul acelor vremuri”.
Cum însă 25 de secole înseamnă ceva să pornim la drum cu teatrul Greciei arhaice.
Spectacolele se derulau în amfiteatre în aer liber, numărul locurilor era în general mare, căci teatrul avea în primul rând un rol social, era un mijloc de informare și de educare. Distanța relativ mare între spectator și scenă au determinat prima invenție în ceea ce privește Costumul: existența coturnilor (cam 20 de centimentri înălțime), ceea ce desigur a dus la modificările firești ale dimensiunilor Costumului care, împreună cu masca (și ea supradimensionată) crea un ansamblu probabil teribil de impresionant. Costumul în teatrul antic varia funcție de genul teatral în care era implicat: tragedie sau drama.
În Tragedie: Costumele personajelor erau ample, somptuoase, tunici flotante și coturni. Mânecile costumelor foarte largi pentru a favoriza gestica. Culoarea purpurie era rezervată prințeselor și regilor. Accesoriile mai ales erau extrem de semnificative: sceptrul purtat de regi, armele purtate de eroi și războinici, diademele purtate de regine și prințese. Mantia juca și ea un rol deosebit de important.
În Comedie: Costumele erau mult mai simple, iar încălțările obișnuite. În plus, Costumele urmau un adevărat cod vestimentar: toga pentru liberți, manta pentru cel care călătorea, mătase galbenă pentru curtezane, tunici pentru sclavi și rochii pentru femei (erau jucate de bărbați). Bărbații purtau de obicei un falus, iar “femeile” par pubian (umorul era destul de frust, ca să zic așa). Accesoriile erau de asemenea încărcate de semnificație: peruci roșcate pentru sclavi, albe pentru bătrâni, un nas borcănat pentru un om rău, o cocoașă pentru un filozof. Masca era un accesoriu extrem de important și era realizată din coajă de copac, din mătase presată sau lut ars.
Nefiind un teatru popular, ci unul civic (Roland Barthes), teatrul antic trebuia să răspundă unor comandamente foarte precise, iar Costumul făcea parte dintre ele.
Costumul merge triumfal în tot ceea ce a însemnat “teatrul antic” și se răsfață efectiv în dramele liturgice ale Evului Mediu, în Miracolele secolului al XIV-lea derulate în fața bisericii și apoi mai ales în Misterele secolului al XV lea când teatrul a cucerit marile spații publice și, pentru a fi impresionant, folosea sute de figuranți, care alegorice imense, Costume ieșite din comun și texte cuprinzând mii de versuri. Costumele mai ales trebuiau să fie somptuoase, vizibile pentru mulțimea imensă care le admira și mai ales semnificative pentru personajele pe care le reprezentau. Materialele din care erau făcute erau scumpe, cădeau voluptuos, iar costumele erau considerate obiecte prețioase și erau depozitate cu grijă la sfârșitul spectacolului, urmând a fi refolosite anul viitor (mă gândesc la aproape nefireasca grijă cu care își împachetau unchii mei costumele pe care le foloseau la sărbătorile de iarnă, o grijă emoționantă și misterioasă în același timp).
Secolele XVI și XVII marchează așa numitele “epoci de aur” ale teatrului elisabetan, teatrului italian, spaniol, francez. Este “timpul autorilor” și fiecare națiune s-a străduit să dea istoriei universale a teatrului nume echivalente cu capodopera și geniul. Nu prea multe lucruri de semnalat în privința Costumului. Mai toate aceste experiențe continuă oarecum existența în aer liber (teatrul elisabetan are acoperiș deasupra scenei și a stalurilor, publicul obișnuit stand în picioare în față scenei și fără acoperiș deasupra capului, teatrul spaniol preferă spectacolele în curtea hanurilor), condiția trupelor este aceea de ambulant, cel mai adesea în proximitatea sărăciei, așadar Costumele trebuiau să fie folosite la limita rezistenței și chiar transformate pentru spectacolele următoare. Asta nu însemna că erau sărăcăcioase, cel puțin în ceea ce le privește pe actrițe (în sfârșit apăruseră, a dispărut liniștea din cabinele teatrului și scenografii și regizorii au început să zâmbească tot mai puțin) nici nu se punea problema.
Aceasta este perioada în care Costumul câștigă în demnitate căci, din punct de vedere spectacologic este singur pe scenă, singur cu actorul. Decorurile sunt minimaliste, în general pânze pictate în trompe l’oeil, spațiul scenei nu este aglomerat, așadar Costumul este privit continuu, se pune în fason, trăiește, sărăcăcios dar mândru, un fel de Don Quijote ridicându-se imperial din praf. Sigur, Regele Soare vrea spectacol și îl are, vrea eleganță și nimeni nu îndrăznește să vrea altceva, în drumul spre Versailles are parte de tablouri vivante (un fel de strămoși ai statuilor vivante actuale) de o opulență și eleganță nemaintâlnite, El însuși urcă pe scenă și joacă (se spune că arată splendid) iar Costumele Lui trebuie că răscumpărau cu vârf și îndesat cumpătarea celor ale trupelor ambulante. Să-i dăm Regelui ce-i al lui!
În exact aceeași perioadă se petrece însă ceva colosal în teatrul Italian și apoi în mai toate experiențele teatrale europene. Este vorba despre Commedia dell’Arte. Măști și Costume unice, tipice, aproape mereu aceleași, căci un Arlechino era aproximativ la fel îmbrăcat fie că făcea parte din Geloși fie că juca la Confidenti. Actorul și Costumul său fac un fel de pact, nimic fără performanță și teatrul trăiește o nebunie care nu avea să se mai repete, de care ne este dor tuturor și de la care ne reclamăm cu toții (mai ales când îmbătrânim, nu ne mai țin genunchii, dar ne dăm mari cu amintirile).
Teatrul merge mai departe, apar vizionarii, Gordon Craig, Adolphe Appia, Antoine, Copeau, Cartelul cu Jouvet, Dullin, Baty și Pitoeff reformează tot, Costumul nu are timp să răsufle, publicul vrea mereu noutăți, iar acestea sunt mai degrabă apanajul textului, al felului de a juca și mai puțin al decorului sau Costumului.
Marele Război se termină și artiștii încearcă să propună un fel de medicament social care să poată pansa rănile și să ofere uitarea. Futurismul în Italia și Școala de la Bauhaus în Germania încearcă să aducă pe scenă Omul Nou, un fel de mașină în mijlocul mașinilor (Andre Degaine). Ei, și aici Costumul marchează din nou : balete mecanice, Costume din plastic, apariții care, chiar dacă nu lasă urme adânci, colorează cumva ternul costumelor teatrale și ne arată că gândirea lui Gropius cu privire la ”Teatrul Total” avea să deschidă drumul scenelor de tip transformer care apar precum ciupercile în anii 50 – 60. Rușii nu sunt nici ei mai prejos, Stanislavski și Mayerhold caută și schimbă tot ce pot, Piscator și Brecht în Germania se alătură efortului redescoperirii teatrului. Antoine vrea naturalism, Lugne – Poe cere simbolism, Stanislavski nu simte decât realismul și Mayerhold vrea stilizări. Costumul se plimbă năuc. Mai toată lumea se interesează de arta actorului, Costumul nu are soarta decorului, alungat și schingiuit, dar nici nu se întâlnește cu marea provocare.
În paralel cu teatrul, Circul strălucește în întreaga Europa și evident peste Ocean, Costumele Clovnilor și mai ales ale acrobaților sunt extravagante. De aici și până la Cirque du Soleil cu ale sale Costume nemaivăzute nu este decât un pas. Filmul năvălește și el, aduce nebunia trucajelor și miracolul se aprinde din nou, căci filmul poate orice, poate totul și Costumul parcă respiră ușurat. Spectacolele secolului al XX lea propun imaginea ori asta nu se poate face excluzând Costumul, nuditatea (cel mai extravagant costum) sau delirul imaginativ al scenografilor redau teatrului misterul, competitivitatea, aureolă care le trece fără vamă peste spaima anului 2000 prăvălindu-se într-un secol, al XXI-lea, care aleargă ca nebunul nici el nu mai știe încotro și de ce.
O nouă ideologie artistică se naște în anii ‘70, teatrul de stradă își propune să vindece omenirea de singurătate și se aruncă tânăr și nesăbuit în luptă, are parte de adeziunea necondiționată a oamenilor și este pe cale să-și definească un program estetic propriu care să-l plaseze, dacă nu în afară teatrului așa cum îl știm de mai bine de 25 de secole, măcar într-o poziție privilegiată căci are forță, inventivitate și nu suferă deloc de simțul ridicolului care ar fi mortal. Costumul, oarecum invidios pe grija arătată atâta vreme doar artei actorului i se alătură și paleta devine dintr-un foc incomensurabilă. Costume din vopsea, din cauciuc, din lut, din apă, din fum, costume respirând, aprinzându-se, gonflându-se din nimic, Costume cu lumina în interior, Costume reflectorizante, nimic nu scapă scenografilor, totul poate fi Costum, totul poate uimi, poate lăsa cu gura căscată o mulțime de oameni, Costumul dansează o farandolă drăcească cum numai în gravurile despre Balli di Sfessania ale lui Callot am mai văzut. Statuile vivante – momentul de vârf al teatrului stradal confecționează Costume dintre cele mai trăznite, frizand imitarea până la firul de praf al materialității alese (marmură, fier, piatră, lemn, lut, bronz, etc.), iar mie îmi vine să râd de mărunțeala teatrală a așa numitului curent underground și mă simt ca un actor de Commedia față cu o scenă din teatrul academic jucată de amatori.
Dar, fiecare cu ale lui, există slavă Domnului încă destui spectatori care să ne vadă pe toți, iar la fiecare spectator pe care ei îl numără când intră în sala, eu, cu teatrul stradal adaug cel puțin zece. Ce mă liniștește este că descopăr că și noi și ei ne dorim oarecum același lucru, un public sănătos, educat și îndrăgostit de teatru. Stăm pe meterezele teatrului și ne uităm în jur, apoi ne uităm unii la alții, ne îndesăm în Costumele noastre și ne gândim la ce vorbă mare le-a spus Creangă celebrilor săi confrați de literatură de la Junimea: ”Știu că sunt prost, dar când mă uit in jur parcă prind curaj!”
Sus pe metereze, Actorul și Costumul său, Regizorul, Scenograful își încing armele în vederea unei bătălii, aidoma celor 300 care i-au înfruntat pe perși, o bătălie pe care o vor pierde căci n-ai cum să câștigi înfruntând un secol în care oamenii stau ca nebunii pe Facebook când tu le propui cultură. Este o bătălie care se pierde, dar care trebuie dusă pentru că este singurul titlu de glorie care ne-a mai rămas. Ce face Costumul? Își face un selfie, se dă grande ca o gospodină care-și face reclamă la murături și-și numără like-urile.
Teatrul mai este magie? Ar trebui să fie pentru că altminteri habar n-am ce este!
Masca și Costumele sale
Abia trecuseră zilele cu gloanțe ale anului ’89 și am decis, împreună cu Anca să facem un teatru. Puteam hotărî orice, la urmă urmelor eu nu mai trebuia să dovedesc nimic în teatru (așa credeam atunci), dar am dorit să facem un teatru. Nu știam cu ce ne vom confrunta, credeam că putem face un teatru altfel și încă mai credem asta.
Primul spectacol a fost Clovnii. În fapt, era un spectacol reluat după cel pe care îl făcusem la Teatrul Național și prima problemă a fost tocmai cea a Costumelor. Erau vremuri aiurea și a fost relativ simplu să-mi iau costumele de la Național și să le aduc la Masca. Nu le-aș fi lăsat acolo pentru nimic în lume, chiar dacă aș fi făcut o fabrică de bere în loc de teatru, Costumele mele ar fi rămas cu mine. Și cu mine au rămas și cele de la Clovnii și cele de la Mantaua și cel de la Actorul. Era ca și cum familia se reunise și nimic din încercările prin care aveam să trecem în legătură cu nefericirea de a nu ni se fi alocat o sală la înființare nu au mai contat.
Costumele mele au trăit în Clovnii din nou, au înflorit din nou, au avut practic o nouă viață și aș îndrăzni să afirm că una mult mai puternică, mult mai adevărată. Era un spectacol din care am scos toate cuvintele, am făcut alte scenete în care nu era nevoie de cuvânt și probabil din această cauza Costumele au trăit atât de mult, atât de furmos. “Ai să îmbătrânești și spectacolul acesta se va juca” – spunea Valentin Silvestru la premiera cu Clovnii de la Național și da, am îmbătrânit alături de el. Clovnii a cunoscut ca spectacol câteva variante, inclusiv cu alt fel de costume dar acestea, făcute atunci de către tânărul student la scenografie Nicolae Stanciu au rezistat, au fost cele mai bune, sunt și acum, ne așteaptă parcă să le acordăm încă o șansă pe care mai mult ca sigur că ar merita-o.
Au fost costumele unei teme de cercetare, căci descoperirea propriului clovn a fost una asupra căreia ne-am aplecat o foarte bună bucată de vreme. Dincolo de variantele făcute pentru sală sau stradă, am creat câteva spectacole de clovni pentru străinătate și care au fost jucate în săli de câte 5000 de spectatori în turnee lungi și, aș îndrăzni să spun, chiar semnificative. Costumul meu din spectacolul de la Național m-a urmat și în Actorul ca un Sancho Panza credincios și uneori mă trezesc gândindu-mă la el cu sentimente absolut umane.
Multe dintre costumele noastre au lăsat în sufletele actorilor amintiri splendide, sunt sigur, dar cele care se reclamă din nou de la o temă de teatralitate sunt cele realizate pentru statuile vivante, la toate edițiile Festivalului nostru existând câteva care puteau concura de la egal la egal cu cele realizate în străinătate. Situația acestora este una paradoxală, strălucesc în Festival, continuă să joace câteva luni după aceea și intră în uitare, căci vin altele la rând, în fiecare an, la fiecare ediție noi propunând teme noi. Doar unele dintre ele mai au din când în când câte o șansă, dar numai acelea care au aparținut actorilor angajați. Celelalte, cele care au jucat alături de actorii angajați pe termen scurt și care au plecat la sfârșitul stagiunii estivale, intră în magazie pentru totdeauna cu o tristețe, iarăși, cât se poate de umană.
Trebuie spus ceva în plus despre aceste Costume de statui vivante. Se deosebesc de cele obișnuite, construite la spectacole vorbite prin faptul că sunt unicate, sunt construite pentru configurația unui actor și nu pot fi transformate fără a fi distruse (mă refer mai ales la cele tratate special cu substanțe care schimbă constituția materialului). Relația Costum – actor este aici indestructibilă, este puternică, Costumul este în acest caz o “mască” în care sunt înmagazinate energiile celor care le-au creat deopotrivă cu acelea ale actorului care le-a purtat. Dacă vom face vreodată un muzeu al Teatrului Masca, aceste Costume își au de pe acum locul asigurat.
Am crezut dintotdeauna că scena este un loc magic, un spațiu în care totul este posibil, un loc al întâlnirilor de gradul trei, din acelea care îți pot schimba viața. Am spus-o mereu tuturor și nu am încetat să o fac nici atunci când am zărit în ochii celor care mă ascultau neîncrederea sau și mai rău, indiferența. Semințele trebuie să cadă în brazdă proaspătă, nu pe piatră, pentru ca să-ți poți permite să aștepți rezultate. Cine nu crede nu are parte de revelație (vezi Roza lui Paracelsus – Borges) dar eu am continuat să mărturisesc ceea ce am trăit ca actor, ceea ce am învățat, ceea ce am descoperit și o voi face câtă vreme voi trăi pentru că sunt convins că există și urechi care știu să asculte și minți și suflete care chiar pot înțelege. Și în această lume misterioasă, cu lumini și sunete venite parcă de altundeva, Costumul este un fel de fir al Ariadnei, jalonează speranțele, însoțește victoriile și stabilește capul de pod care înseamnă certitudinea unui destin nimerit. Într-o lume teatrală preocupată, aș zice, excesiv de reforme în domeniul artei actorului sau al artei spectacolului, faptul că noi vorbim despre Costumul în teatru mi se pare un demers cât se poate de interesant, pragmatic și profesionist căci, între două tentative de reteatralizare, teatrul trebuie să meargă înainte, trebuie să stârnească emoție, să pună întrebări, să găsească răspunsuri, să consume mediocrități, să nască genii, să fie, cu alte cuvinte, panaceul greu încercatului suflet omenesc.
P.S.
Într-o seară a anului 1973 se stingeau luminile la ultima reprezentație în care jucam ca student. Cred că era Vilegiaturiștii de Gorki, jucam Dvoietocie. Se lăsase o liniște aproape nefirească, nimeni nu spunea nimic, fiecare dintre noi încerca să se strecoare cât mai nevăzut și neauzit, ca și cum am fi vrut să păstrăm cât mai mult în amintire sunetul extraordinar al aplauzelor de sfârșit. M-am schimbat, am pus costumul pe umeraș și am plecat cu el în magazie ca să-l pun în cuierul obișnuit și atunci am realizat că nu ne vom mai întâlni, că acesta a fost ultimul spectacol, că nu mai sunt student, că viața de actor începe din acest moment și că nu știu ce mă așteaptă, că nu pot nici măcar să ghicesc, că nu am niciun fel de certitudine și mă uităm la “costumul meu” și așteptăm de la el un semn și m-a lovit un bocet de mireasă și am bocit cu sughițuri și mă rugăm să între cineva ca să mă pot opri și nimeni nu intra pentru că toți erau ghemuiți în câte un colț frământându-și tristețile și m-am descărcat de toată emoția cu care am trăit în anii studenției, de toată ambiția nebună cu care mă îmbrăcasem în acei ani, de toate frustrările firești sau prostești.
Când am ajuns la fundul sacului, l-am îmbrățișat pentru ultima oară și am ieșit. Ușa de metal din fundul scenei a scârțâit fără sunet și am ieșit în stradă prin spate, lăsându-mi “costumul” acolo, singur, martor tăcut la tinereții mele. Nu ne-am mai întâlnit și cu siguranță nu ne vom mai revedea vreodată, dar ori de câte ori gândurile mă întorc către clipele acelor ani, alături de dascălii mei, alături de colegii mei, alături de mine stă “costumul” acela de bătrânel simpatic, șugubăț și misterios și, cel puțin în ceea ce mă privește, Dvoietocie nu poate fi îmbrăcat decât așa, cu o pălărie de pai, o haină de catifea, niște pantaloni gri, o cămașă albă și o cravată cu buline, cu pantofi negri cu ghetre, un baston elegant și, evident, cu o mustață pe oală.
În ultima vreme l-am visat
de câteva ori. Stă pe scaun așa cum se vede în fotografia pe care o am undeva
prin cine știe ce sertare, mă privește de sus și spune râzând: vezi că ai ajuns
la vârsta mea?
[1] Pare o afirmație oarecum șocantă dar, da, am văzut scenografi care fac doar decoruri și alții care fac doar costume. Sigur, poate există o anume preferință manifestată față de una sau altă dintre laturile aceleiași arte dar să admiți și chiar să accepți ideea că faci fie una, fie cealaltă este un pic cam aiurea. Costumul este parte din gândirea estetică asupra modului în care există spațiul scenic, este un fel de décor în mișcare… Și totuși, da, există și această hai să-i zicem așa, anomalie.