#10 Context internațional

#

Actorii și teatrul de stradă în Mexic

de Víctor Iván López Espíritu Santo.

Începuturile

Teatrul este în esență mit și ritual legat la început de religie. În Mesoamerica pre-columbiană, ritualurile ar fi putut să devină și să creeze un teatru american în mod corespunzător, dar nu a fost timp pentru ca asta să se întâmple în mod autonom, de la sine. În schimb, a avut loc cucerirea de către Spania, urmată de încercarea de a șterge tot patrimoniul cultural indigen prin impunerea culturii spaniole și a bisericii catolice pe noul teritoriu.

“Mestizaje” sau amestecatura are loc în momentul în care cultura indigenă rezistă prin obiceiurile transmise de la o generație la alta la încercările de cucerire și, ca rezultat, fuzionează cu cultura spaniolă, unul dintre lucrurile rezultate astfel fiind teatrul.

Pentru a ne face o imagine a rezistenței culturii indigene, trebuie spus că se știe că la nunți care au avut loc în Teotihuacan (orașul vechi și cultura cu același nume) un ritual important era cel în care soacra o hrănea cu patru tamales pe viitoarea soție, subliniind importanța femeii în susținerea familiei, precum și valoarea alimentelor în evenimentele sociale ale Mexicului. Ofranda sau pomenile cu tamales, ciocolată și sânge uman au constituit baza unei relații amicale cu zeii. O asemănare a acestui ritual se găsește în ofrandele făcute în Ziua Morților.

Deși din cultura Maya a fost conservată lucrarea teatrală anonimă Rabinal Achi[1], în care sunt relatate capturarea, interogarea și moartea unui războinic pentru comiterea unor acte condamnabile în care protagoniștii sunt Omul din Quiché și cel din Rabinal, relația culturală dintre mayași și azteci nu se corelează în timp, lăsând un decalaj între faptele mayașilor și cele ale predecesorilor lor.

Odată cu sosirea primilor cuceritori în noua lume, teatrul a fost una dintre formele cele mai folosite de către spanioli pentru a-i evangheliza pe nativi, deoarece acesta permitea o înțelegere mai simplă și mai rapidă a învățăturilor catolice. Acest tip de reprezentări au dat naștere la ceea ce este acum cunoscut sub numele de “pastorela”. Din epoca colonială, teatrul s-a bazat exclusiv pe modele europene. La sfârșitul secolului al XVII-lea, în Mexic au apărut mai mulți oameni care au preluat plăcerea teatrului, între care au fost notorii călugărița Juana Ines de la Cruz și Juan Ruiz de Alarcón. La câțiva ani după independența a Mexicului în 1821, s-a reluat o producție dramatică demnă de amintire. Autorii importanți ai acestei perioade sunt Manuel Eduardo de Gorostiza și Fernando Calderón.

În următorii ani au fost transferate pe scenele mexicane personaje mexicane, deopotrivă cele colocviale și cele tipice Mexicului de la finalul secolului al XIX-lea. Mai târziu, au apărut autori ca José Joaquín Gamboa care în anii 1920 a scris teatru pe teme sociale, care se referea la inegalități, opresiuni între clase și dreptul primei nopți ca unul dintre multele abuzuri și forme de exploatare pe care proprietarii de terenuri mari le exercitau asupra țăranilor.

Primul dramaturg mexican este, fără îndoială, Rodolfo Usigli, autorul unei mari producții bogate în nuanțe. Printre lucrările sale se numără piesele: Gesticulatorul, Coroana de foc, Coroana Umbrei, Coroana Luminii, Mediul Ton și Los Viejos (Bătrânii).

Sosirea în Mexic a regizorului japonez Seki Sano, student al lui Stanislavski, la sfârșitul anilor 1930, a fost o influență de primă mână pentru realismul psihologic ca tehnică de regie și de actorie. A fost unanim recunoscută montarea sa cu Un tramvai numit dorință, de Tennessee Williams, care a influențat la sfârșitul anilor 1950, o mișcare puternică pentru formarea unei generații de dramaturgii, regizori, și actori cu o cunoaștere solidă și o stăpânire a tehnicii teatrale: Emilio Carballido, Luisa Josefina Hernández, Hector Mendoza și Sergio Magaña. Creațiile lui Seki Sano au inaugurat un nou ciclu în teatrul mexican și toată opera sa este astăzi un model de creație, datorită perfecțiunii sale tehnice, libertății structurale, diversității tematice și observării profunde a societății. Sub tutela maestrului Seki Sano s-au format mulți actori care s-au despărțit de vechea școală teatrală, generând astfel o profundă conștientizare în formarea actorului de la mijlocul secolului trecut.

Această generație de creatori a avut nevoie să genereze regizori capabili să înțeleagă și să asimileze universul propus în noile lucrări. Astfel apar regizori inovatori, care sunt preocupați de experimentarea și gestionarea unor noi resurse pitorești, printre care se numără Héctor Mendoza, Luis de Tavira, Julio Castillo, Ludwick Margules, José Luis Ibáñez și Juan José Gurrola.

De asemenea, remarcabili pe scena teatrului mexican sunt Luis G. Basurto, Héctor Azar, Hugo Argüelles și Vicente Leñero, a cărui lucrare Los Mañiles se bazează pe tehnicile teatrului documentar, susținute de evenimente senzaționale luate din ziare sau din istoria țării, care sunt recreeate în mod real pe scenă.

Despre pregătirea teatrală în Mexic

Cea mai importantă experiență de pregătire a teatrului profesionist din Mexic datează din 1946, prin înființarea Școlii de Artă Teatrală a Institutul Național de Arte Frumoase (INBA). INBA a numit reprezentanți în capitalele statelor federale, iar în unele dintre ele au fost deschise școli afiliate. Proiectul curriculum-ului său, care a propus formarea unui actor “versatil” cu dedicare permanentă, combina experiența școlilor europene, luând ca model școala de teatru din Polonia cu conținutul și influența sa rusă, Metodă care a stat la baza fondării principalelor școli mexicane: Colegiul de Literatură Dramatică și Teatrul UNAM fondat în 1959 și Școala de Artă Teatrală a INBA.

Teatrul din Coapa, fondat de Héctor Azar în 1955, și proiectul Poesía en Voz Alta, promovat în 1956 de Juan José Arreola și Octavio Paz (Premiul Nobel pentru Literatură în 1990) au fost primii promotori ai unui spațiu pentru educația teatrală în țar. Acestea au căutat să devină un focar de cercetare a artei teatrale în Mexic. Astăzi există Centrul de Teatru al Universității (CUT), o școală sau centru de actorie și o enciclopedie a învățământului de teatru și teatrologie mondial, la care au participat diferite țări precum China, India, Polonia, Columbia și Cuba, prin intermediul UNESCO.

După ce a ocupat clădirea din strada Sullivan, în cartierul Cuauh-técoc al Mexico City și apoi pe cea din San Lucas 16, în cartierul Coyoacán, CUT a devenit oficial școală de actorie, iar în anii 1980 a ajuns să beneficieze de facilitățile Ciudad Universitaria cu Héctor Mendoza ca prim director al școlii. Héctor Mendoza a reînnoit vocabularul teatral în Mexic, a restructurat CUT, transformându-l într-un spațiu de excelență în formarea actorilor. A lucrat intens pe baza tehnicilor lui Stanislavski și a explorat mai târziu misterele teatrului ritual al lui Grotowski. Se poate spune că maestrul Héctor Mendoza este văzut în Mexic ca profesorul Ion Cojar în România.

De la înființare, Centrul Teatrului Universitar (CUT) a fost condus de actori și regizori importanți precum Héctor Azar, Ludwik Margules, José Caballero, Raúl Quintanilla, Raúl Zermeño și Antonio Crestani, toți oameni de teatru care au lăsat în urmă rădăcinile bunei formări a actorilor din Mexic, aceasta fiind școala pe care a absolvit-o majoritatea actorilor de teatru și film mexicani cu renume la momentul actual.

“În acești cincizeci de ani am trăit diferite etape, prima nu atât de academică, ci mai degrabă cu studii complementare în pregătirea actorilor, dar din anii șaptezeci există schimbări și profilul nostru a devenit mai academic și experimental, cu un interes în special în profesionalizarea tinerilor actori”, a declarat Mario Espinosa, directorul actual al Centrului, la împlinirea a jumătate de secol de la înființarea acestuia.

În primii săi ani la CUT s-au format mai mult actori “tradiționali”, prin experiența unor profesori cum ar fi Luis de Tavira și José Caballero, dar stilul și tehnicile au fost constant actualizate prin raportare la teatrul mondial. CUT a fost întotdeauna o școală foarte aproape de procesele creative și întotdeauna prin profesorii săi a  urmat o tradiție de artiști activi. În momentul actual căutările se îndreaptă înspre un teatru multidisciplinar, pentru că acum teatrul folosește orice tip de resurse de exprimare.

Din perspectiva mea, școlile de teatru din Mexic au o tradiție foarte bună, însă eu am preferat să ies din țara mea ca să mă formez într-o țară diferită, respectiv România. Ce pot să spun în urma acestei experiențe este că școlile nu diferă foarte mult, pentru că scopul este același. Cred că, Mexic find o țară apropiată de America, avem un curent foarte puternic și în teatrul muzical, în care studenții se pregătesc foarte mult ca să devină actori multidisciplinari și să poată participa la diferite forme de spectacole, cum ar fi muzical, teatru-dans, sau teatru de stradă. Din acest punct de vedere, România trebuie să iasă din cutia numită ”micul adevăr”, ca să riște experimentarea altor forme teatrale, intrate acum deja în limbajul universal al teatrului.

Despre teatrul de stradă din Mexic

În unele fraze care circulă anonim despre teatrul de stradă acesta este identificat cu anarhia. S-ar putea spune că în Grecia Antică, când călătorii se duceau în orașe și povesteau (sau acționau în multe cazuri) poveștile lor, au început primele vizite ale teatrului de stradă. În Evul Mediu, au fost create reprezentări ale misterelor, cu apariții repetate ale îngerilor și demonilor. Apoi, în secolul al XX-lea, teatrul de stradă s-a născut ca replică subversivă la spațiile obișnuite pentru expunerea culturii: o provocare a regulilor și o modalitate de a detona reflecțiile în public.

Astăzi, teatrul de stradă încă este o rebeliune împotriva a ceea ce există. Dacă teatrul în sine se confruntă cu obstacole aproape insurmontabile, cum ar fi lipsa de finanțare, în stradă, care de obicei este liberă, teatrul de stradă se confruntă cu dispariția calității muncii sale.

În teatrul de stradă spectacolul se desfășoară într-un spațiu deschis în care publicul are contact direct cu actorii și scenariul; ceea ce-l face să funcționeze este faptul că permite spectatorului să se bucure nu numai de munca actorilor, dar și de mediul și sunetele naturale ale orașului. A avea o sincronie și o întâlnire ocazională cu teatrul este unul dintre efectele care pot genera mai multe schimbări sau reflecții în noi, spectatorii, mai ales atunci când, aproape implicit, actorii pe care îi vedem personificând personajele sunt iubitori autentici a ceea ce fac – altfel, nu s-ar fi aflat ei oare într-un loc mai profitabil din punct de vedere financiar?

În Mexic, tradiția teatrului de stradă există de mai mult de două secole, find o formă ușor de întâlnit în afara bisericii, ca modalitate de a evangheliza poporul, exercitată în primul rând de preoții sau călugării catolici. Este o formă teatrală care s-a dezvoltat devenind o formulă uzuală în cultura mexicană, fiind în secolul 20 la baza teatrului popular, din care s-au născut vedetele și comedienii cu cea mai mare relevanță în secolul trecut, printre care Mario Moreno Cantinflas, Tin Tan, Joaquin Pardave. Aceștia, printre alții, vor forma mai târziu teatrul de revistă și vor juca în filmele comice al Mexicului din prima jumătate a secolul trecut. Mai târziu, teatrul de stradă a devenit o formă experimentală a teatrului avându-și locul alături de teatrul tradițional.

Azi există în Mexic mai multe companii de teatru de stradă care se luptă să supraviețuiască într-un sistem unde nu prea au loc. Prezint mai jos câteva grupuri de teatru de stradă din Mexico City. Puteți să-i urmăriți pe acești nomazi care au o abordare spontană a culturii.

Colectivo de Teatro Callejero Xutil del Faro Oriente (Colectivul de Teatru Callejero Xutil del Faro Oriente).

Este un pionier emblematic al teatrului de stradă din Mexic. Colectivul s-a născut cu 30 de ani în urmă, având o activitate itinerantă. A fost susținut în parte de vocația sa autentică, deoarece a fost întemeiat de o familie de actori și artiști de stradă care sunt inima colectivului. În 1991, au creat asociația AMAC Maria Sabina A.C. (asociația de muzicieni și artiști de stradă), care inițial a avut ca scop să joace în stațiile de  metrou ale orașului Mexic. Colectivul există și astăzi și este poate una dintre companiile de teatru de stradă cu cea mai multă vocație și afecțiune din partea publicului.

La Quinta Teatro (Teatrul al Cincilea).

Acest grup de teatru de stradă ”specializat în cerul deschis”, așa cum își spun, strălucește, printre altele, prin faptul că încorporează utilizarea păpușilor, a măștilor și a muzicii, prin reinterpretarea elementelor împrumutate din tradițiile latino-americane și printr-o cercetare constantă asupra utilizării culorii. Una dintre premisele sale este de a surprinde trecătorul și de a transforma realitatea cotidiană într-o altă lume posibilă, prin intermediul ficțiunii. “Investigăm limba străzii, astfel încât, fără a aștepta, ea să fie încântată să vorbească cu propriile fantezii” – este deviza companiei.

“Carro” de Comedii al UNAM

Acesta este probabil cel mai cunoscut proiect al teatrului de stradă mexican. Face parte din Teatro UNAM și de-a lungul timpului a fost și este încă practicat în școli, piețe, grădini, atriumuri și în orice spațiu public, pe o scenă montată. Actorii călătoresc într-o remorcă frumoasă prin toată țara.

Teatrul și punctul A.C.

Ei sunt o asociație, dar fac și piese de teatru pe stradă. Este o trupă de teatru care promovează această artă și prin ateliere pentru a dezvolta conștiința socială, lucrând cu copiii, cu oamenii cu dizabilități și având inclusiv proiecte de teatru în penitenciar, ei caută să integreze teatrul ca un scop social și cultural în viața de zi cu zi.

***

Teatrul de stradă permite oricărei persoane din public să reacționeze, de la râs, plâns și empatizare, până la participare directă. Prin această demonstrație, realizăm conștientizarea problemelor, dar teatrul de stradă ne arată, de asemenea, că este posibil să fim noi înșine parte din soluțiile acestor probleme, de aceea este necesar ca el să existe și să fie urmărit în continuare în toată lumea.


[1] Rabinal Achi este o piesă de teatru scrisă în limba K’iche și jucată anuală în Rabinal, Baja Verapez și Guatemala. Numele ei original era Xajoj Tun, care însemna Dansul trompetei. Aceasta este una dintre puținele spectacole păstrate din timpurile de dinainte de colonizare. El se joacă în fiecare an pe 25 ianuarie și implică întreaga comunitate.

Add comment

de același autor... Víctor Iván López Espíritu Santo

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories