Dublu salt în necunoscut
de Cristina Modreanu
Când nu există bani pentru decoruri, strada poate fi cel mai spectaculos decor imaginat, unul pe care ți-l și permiți (cu autorizațiile de rigoare). De aici a pornit ideea companiei PopUp Theatrics – creată la New York de regizoarele Ana Mărgineanu și Tamilla Woodard și de dramaturgul Peca Ștefan – de a-și crea spectacolele în aer liber, adaptându-și ideile – poveștile, temele, mesajul – și mijloacele – actorii, relația cu publicul – la noul context, peste măsură de amplu, în care au decis să plonjeze.
Saltul în necunoscut este proba cea mai frecvent practicată de acești ”atleți afectivi” care sunt actorii de teatru de stradă, cum îi numește cineva într-unul dintre articolele din acest număr dedicat lor. S-ar putea spune că saltul în necunoscut e o probă pentru actori în general, indiferent de tipul de teatru pe care îl practică, dar e de două ori mai dificil acest salt pentru acei actori care ies din cadrul protector al sălii de spectacol, acel spațiu în care nesiguranța demersului pe care îl începi de fiecare dată când te apropii de un nou rol este, totuși, apărată de un cadru fix, cu propriile lui reguli, care oferă o plasă de siguranță, oricât de laxă ar fi ea. Pentru actorul de teatru de stradă, pentru actorul care iese în stradă ca și cum ar ieși pe scenă, ducându-și rolul cu el într-un spațiu liber de convenții, planurile riscă să se amestece, iar interacțunea cu publicul se complică exponențial, pe măsură ce libertatea oferită de un decor atât de amplu începe să creeze o presiune tot mai mare și tot mai greu de gestionat.
Cum să ”rămâi în personaj” și în același timp să interacționezi cu cei care trec pe lângă tine și pot deveni – sau nu – spectatori, în funcție de abilitatea ta de a-i coopta și de a-i include? Cum să înlocuiești tot ceea ce știi despre scenă și particularitățile ei, cu descoperirea cartierului în care joci sau a parcului în care inviți oamenii să te vadă?
Dacă regizorul este, cum spunea Peter Brook, un ghid în necunoscut, actorii de teatru de stradă sunt ghizii vieții cotidiene, cei care te ajută să re-descoperi realitatea prin care/pe lângă care treci zilnic fără să o mai vezi. Locul de lângă casa ta pe care nu l-ai observat niciodată, colțul acela din parc unde nu ai ajuns până acum, maidanul plin de praf pe care de obicei îl ocolești, toate se pot transforma datorită lor în spații magice, memorabile, care te vor face să zâmbești data viitoare când treci prin ele.
Dar, pentru a-i face pe alții să redescopere realitatea și să revalorizeze banalul, actorii de teatru de stradă trebuie mai întâi să-și cunoască perfect ”materialul de lucru”, să exploreze în avans spațiile în care își invită spectatorii, să stăpânească mijloacele prin care să se facă vizibili pe ei și elementele principale ale poveștii pe care o spun, să se împrietenească cu elementele naturii astfel încât să le poată folosi, cu tot imprevizibilul lor, în favoarea spectacolului.
Actorii din amfiteatrele Greciei antice calculau când apune soarele pentru ca orizontul înroșit să le fie fundalul perfect pentru apogeul piesei pe care o jucau. Astăzi, fundalul spectacolelor de stradă e de cele mai multe ori orașul, cu toate ale lui, iar spectacolul – în consecință și actorii teatrului de stradă – trebuie să țină cont și de asta.
Pentru trilogia lor Broken City (Orașul spart) jucată în 2014, 2015 și 2016 în Lower East Side, Harlem și Wall Street, membrii companiei PopUp Theatrics și colaboratorii lor au folosit străzi, cafenele, magazine, parcuri, piețe și poduri ca decor pentru poveștile imaginate. ”Am vrut să profităm de dimensiunea 4D a teatrului și am simțit că nicăieri în lume nu putem găsi un decor mai bun decât New York-ul. Am creat o hartă teatrală a fiecărui cartier ales și trilogia a devenit o scrisoare de dragoste pentru oraș.”[1]
Dar ce înseamnă asta pentru actorii implicați, actori care ieșeau din teatrele indoor și se trezeau peste noapte nevoiți să se adapteze rapid la regulile străzii – la fel cum s-a întâmplat în anii 90 cu actorii fondatori ai Teatrului Masca? ”Cea mai mare încercare a fost să aibă abilitatea de a lucra fără condițiile pentru care ești pregătit în teatrul tradițional: repetițiile au loc pe trotuar sau în parc, nu ai nici un moment de liniște și, în loc să lucrezi așteptându-te să nu fii tulburat, lucrezi încercând să nu tulburi tu viața orașului. Te poți aștepta să fii întrerupt în fiecare moment, de către oricine, deci e nevoie să-ți antrenezi capacitatea de a te concentra dacă vrei să duci o scenă la bun sfârșit.”[2]
”Să lucrezi cu imprevizibilul” ar putea fi titlul unei lucrări pe tema specificului muncii actorilor de teatru de stradă: o repetă actorii Teatrului Masca, intervievați în acest număr special, o repetă specialista în teatru de stradă Floriane Gaber, care scrie în numărul de față despre drumul lung al profesionalizării actorilor de teatru de stradă din Franța, un drum reluat după 1990 și de Teatrul Masca, unde, pe lângă spectacole, au fost organizate nenumărate workshop-uri, master class-uri, întâlniri cu specialiști în mască, machiaje, costume, mașini, recuzită necesară teatrului de stradă.
O spun și cei pentru care această experiență la granița dintre teatrul tradițional și teatralitatea vieții cotidiene a devenit o nouă estetică, plasată între ”teatru imersiv” și ”artă site-specific”: ”Am fost nevoiți să-i antrenăm pe actori să lucreze cu ceea ce nu se așteptau să se întâmple: ce facem dacă în mijlocul unei scene un trecător îl întreabă pe actor/actriță unde e o stradă?; sau dacă se închide o stradă pe care trebuia să mergem într-o scenă anume?; dacă un bețiv atacă actorii sau spectatorii? Toate astea (și încă și mai multe) chiar s-au întâmplat! Deci, am petrecut cea mai mare parte din repetiții pentru a insista ca actorii să-și asume poveștile atât de profund, încât nimic din ceea ce li s-ar fi întâmplat să nu-i destabilizeze, ci să devină lucruri bune de incorporat în poveste, în loc de obstacole”[3].
Iar pentru ca asta să se poată cu adevărat întâmpla, datele pe care trebuie să le aibă actorii teatrului de stradă țin nu numai de talent și abilități învățate în școală – niciodată suficiente pentru tot ceea ce îi așteaptă în stradă – ci mai ales de ”deschiderea lor, de curiozitatea și entuziasmul pentru a explora feluri neconvenționale de a fi pe scenă.”[4]
Dincolo de orice, de aceste calități e nevoie pentru a face dublul salt în
necunoscut.
[1] Din răspunsul regizoarei Ana Mărgineanu la întrebările mele despre această experiență, 15 martie 2019, via email
[2] idem 1
[3] idem
[4] idem