#10 Interviu

#

Atleții afectivi ai Teatrului MASCA

de Cristinel Dâdăl

Ce înseamnă să fii actor la Masca?

Anamaria Pîslaru – La întrebarea asta mi-e greu să răspund. Noi luăm în serios, etimologic vorbind, înțelesul cuvântului ACTOR. Adică traducem tot ceea ce facem prin foame de acțiune.

Tipul de actor potrivit pentru un teatru de gest, pantomimă și expresie corporală, cum era teatrul nostru acum 30 de ani, era cam așa: actor expresiv, cu disponibilitate fizică semnificativă, rezistent și maleabil în același timp, dornic să experimenteze mijloace noi de expresie și să știe să lucreze în echipă.

Era vremea unui teatru de trupă, fără vedete, care muncea pentru impunerea brandului Masca.

Alina CrăițăA fi actor la Masca presupune, bineînțeles, să ai bagajul oricărui actor, la care să adaugi curiozitatea de a-ți descoperi și dezvolta capacitățile motrice și muzicale. În plus, adaugi forța de a-ți păstra personajul, într-un spațiu de întâlnire cu spectatorul nu tocmai prielnic, de cele mai multe ori, și rezistența la condiții meteorologice diferite.

Valentin Mihalache – În primul rând trebuie să empatizeze cu stilul, și în al doilea rând să reziste. Mi se par cele mai importante calități pe care ar trebui să le întrunească un actor ce vine la acest teatru. Dacă ar trebui să caracterizez într-un cuvânt cred că cel mai potrivit ar fi disponibilitate.

Laura Dumitrașcu Duică – Necesită o pregătire pe care nu o înveți în facultate. Înseamnă să fii deschis, să îți descoperi ție tot ceea ce ai disponibil ca energie.

Care a fost primul spectacol pe care l-ai jucat în stradă și ce ți-a rămas în minte de la prima reprezentație?

 A. P. – Primul spectacol în care am jucat a fost Clovnii, în 1990 pe Calea Victoriei, în locul fostului Teatru Național, unde se află acum Hotelul Ibis, lângă Palatul Telefoanelor.

A. C.Statuile era numele spectacolui. Acum îmi pot aminti cu amuzament panica nestăpânirii suficiente a tehnicii de statuie vivantă.

V. M.La Români. Cred că era prin 2004. Am intrat în câteva repetiții în acest spectacol, în locul unui actor care tocmai plecase. Reprezentația în care am evoluat pentru prima dată la Masca, într-un spectacol de stradă, a avut loc în fântâna de la intrarea parcului Herăstrău. Evident că nu avea apă. Eram îmbrăcat într-o marionetă, cu vizibilitate redusă, când, nu știu cum, în timpul unui dans m-am ciocnit de un coleg. Toate reperele ce țin de spațialitate fuseseră anulate așa că m-am așezat pe margine și… asta a fost.

L.D.D.Statuile, în regia lui Mihai Mălaimare. Eram în turneu la Târgu Jiu, în centru, și era pentru prima dată când jucam într-un spectacol de statui vivante. Publicul era numeros și se crease o legătură de energie foarte puternică. Asta mi-a rămas întipărit n minte, felul în care eu și publicul aparțineam unul celuilalt.

Ce este diferit (sau nu?!) la modul în care îți construiești personajul pentru un spectacol de stradă, față de un spectacol de interior?

 A. P. – Actorii își construiesc rolurile în fel și chip. Și nu pe toate după același model. Nu există o rețetă pentru asta. Avem un ghid, mai avem și câte o călăuză, dar drumul trebuie să-l parcurgem singuri, oricât de anevoios ar fi. Pentru mine nu există o diferență notabilă între abordări. Depinde de cerințele spectacolului. Dacă e un spectacol bazat exclusiv pe tehnică de mișcare, catalige, paradă cu diferite structuri purtate de fiecare în parte, marionete uriașe etc, atunci prevalează pregătirea fizică și personajul vine în etapa definitivării spectacolului.

Dar nu e o regulă. De exemplu, la spectacolele de statui vivante, personajele capătă o importanță foarte mare, cel puțin egală cu modalitatea de mișcare. În rest, pentru mine, rolurile sunt cadouri pe care le primesc și mă bucur de fiecare în parte, în cel mai stanislavskian mod cu putință. Mai pe clasic, așa sunt eu!…

 A. C. – În ceea ce ține de drumul spre personaj, traseul interior al actorului de teatru stradal este același cu cel al actorului de teatru convențional, doar limbajul este altul. Singura diferență este dată de faptul că cel de-al doilea își ține discursul în fața unor invitați sosiți la el acasă, dornici și pregătiți de întâlnire, pe când primul îl întâlnește pe spectator la colțul unei străzi, știe că îl găsește cu sau fără dispoziție și de cele mai multe ori pe fugă.

V.M. – Clar că există diferențe dar mă voi lega de două cuvinte cheie ale întrebării: personaj și spectacol. Și în sală și în spectacolul de stradă, aceste caracteristici cheie ale actului artistic, trebuie să fie incluse. Deci indiferent de locul de desfășurare avem nevoie de emoție. Dacă avem emoție înseamnă că avem creație artistică, deci avem spectacol.

L.D.D. – Nu cred neapărat că este ceva diferit la modul cum construim personajul. Rămâne aceeași nevoie simplă de a contura povestea. Personajul este, într-un fel, real, ca mine, ca tine. Are zile și zile. Așa că îl construiești în ambele situații viu, și devine parte din tine, fie că îl joci în sală, pe stradă sau oriunde.

Ce iei cu tine din sală pentru a duce în stradă? Și invers?

A. P. – Totul. Dorința de a avea publicul aproape, bucuria de a vorbi cu spectatorii, trusa de machiaj și entuziasmul, neștirbit după 30 de ani de masca!

V.M. – Totul. Pe mine!

L.D.D. – Cred că oriunde joci devine important să studiezi spațiul, să îl simți. Eu încerc să cunosc spațiul dar îl las și pe acesta să mă cunoască pe mine și, cumva, te acomodezi. Faptul că nu joc mereu în același spațiu mă pune în gardă. Cred că afară ești mai expus dar, în același timp, și mai aproape de public.

Din sală în stradă duc și personajul. Astfel, în afară de spațiu, îi dau timp, zgomot, trăire.

Privind în urmă după experiența atâtor ani de spectacole de exterior, la formarea ta, ce ți-a lipsit în facultate pentru a te pregăti mai bine pentru stradă?

 A. P. – Din fericire, eu am venit din facultate echipată complet. Cei șase ani cât am jucat la Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila m-au ajutat să lucrez în continuare pentru întreținerea condiției fizice și vocale. Astfel, școala veche a funcționat pentru mine și a constituit baza pentru experimentele pe care mi le-am dorit și le-am primit, venind la Masca.

 A. C. – Am avut norocul de a pica pe mâna unui profesor cu har, dăruire, fermitate, generozitate, care m-a crescut într-un grup de șase oameni, așa cum puțini au norocul. Ne-a spus întâi direct care ne sunt defectele, și după aceea, când am reușit să le vedem noi înșine și am început să ne prăbușim, ne-a reconstruit ajutându-ne să ne descoperim calitățile.

A cerut mult, ca pentru copiii ei, de la profesorii de mișcare scenică, balet, canto, istoria teatrului, și a verificat din umbră ca lucrurile să se facă până la capăt, fără ca vreunul din noi să lipsească pentru alte colaborări sau răceli de primăvară, de la 8:00 la 21:00, de cele mai multe ori. Ne-a oferit șansa să terminăm cu trei spectacole de licență total diferite. Două dintre ele includeau momente de muzică live și dans. Am fi putut să avem poate spații de lucru mai potrivite, susținere financiară pentru costume și recuzită, dacă facultatea ar fi avut fonduri mai mari, dacă….

Mi-ar fi plăcut să avem ore de machiaj, de acrobație, de step, de călărie, de lupte scenice. Cu toate astea, știu că am fost norocoasă și că nu mulți studenți au șansa să trăiască studenția ca pe o perioadă de cantonament, în care ți se oferă tot ce se poate, și îți poți lua timp suficient să te bucuri pe îndelete. Nu pot decât să șoptesc, cu vorbe sau în gând, înainte de începerea spectacolelor, Sărut mâna, mama Dia! Mulțumesc, doamna Dana Vitcu!

V.M. – Multe din elementele ce se regăsesc la Masca nu se învață în școală. Mă refer la mijloacele de expresie: jonglerie, acrobație, instrumente muzicale, catalige etc. Facultatea te pregătește pentru un teatru în care primează cuvântul, eludând alte mijloace care pot contura un actor total.

L.D.D. – Facultatea este importantă dar nu poate cuprinde tot, dacă tu ca actor nu ești deschis să te autoeduci. Consider că cel care vrea să facă teatru trebuie să aibă nebunia de a dori (conștient) să se arunce în gol. Și să își ia din facultate tot ceea ce consideră necesar pentru a păstra această dorință.

Aveți atât experiența stagiunii din București, cât și a turneelor din țară și din străinatate. Ce este diferit afară?

 A. P. – La început era o mare diferență. Publicul nostru nu era obișnuit cu spectacolul de stradă. Era reticent, de-a dreptul speriat. Cel din străinătate părea dornic să se distreze în spațiile publice. Acum, ai noștri  s-au obișnuit și li se pare deja NORMAL să li se ofere spectacole gratuite prin parcuri, iar cei din străinătate vor liniște, pace, nu vor să se simtă agresați în timpul lor liber, ceea ce a dus la restrângerea ariei de street performance la cadrul unor festivaluri care respectă reguli stricte de organizare. Lumea evoluează și spectacolul trebuie să se adapteze vremurilor. Asta e!

 A. C. – Poate pentru că s-au întâlnit de mai multă vreme cu formele de teatru neconvenționale, sau pentru că sunt mai relaxați, sau cine știe din ce motiv, am simțit publicul din străinătate ca fiind mai deschis, mai educat, și bucurându-se de teatru într-un fel mai apropiat de bucuria copiilor.

V.M. – În țară oamenii ne cunosc, ne așteaptă să vadă cu ce îi mai putem surprinde. În străinătate sunt curioși să ne cunoască și sunt plăcut surprinși de abordarea noastră, oferindu-le noi valențe ale ceea ce credeau ei că înseamnă un spectacol.

L.D.D. – Probabil că publicul din străinătate este mai deschis, el fiind obișnuit cu genul acesta de artă.

Dacă mâine ar trebui să alegi definitiv, unde ai continua să joci? De ce?

 A. P. – Nu am nicio problemă în a alege un gen de teatru. Iubesc teatrul de gest, căruia i-am dedicat 30 de ani din viață (până acum) dar asta nu înseamnă că aș respinge ideea de a juca în teatrul tradițional.

 A. C. – Mi-ar plăcea să joc oriunde în  lume, o seară pe săptămână, pentru a continua să descopăr, să mă formez și să mă întorc acasă. Îmi place să lucrez într-o trupă permanentă, pentru că am simțit cât de important e ca oamenii care lucrează să se cunoască și să aibă o direcție comună.

V.M. – Această întrebare e o capcană? Sunt de 15 ani la Masca. Mâine am repetiții așa că nu pot lipsi.

L.D.D. – Deja am ales. Vreau să joc. Cu Masca. Oriunde.

Actorii buni se văd în rolurile mici. Este strada un loc în care prim-planul este garantat?

A. P. – Nu sunt de acord cu afirmația asta. Eu zic că ACTORII SE VĂD ORIUNDE JOACĂ!

La adăpostul sălii de teatru sau în bătaia vântului și a soarelui, în stradă, actorii fac ceea ce cred ei că aduce bucurie publicului și lor înșile. Dacă actorul nu se simte bine jucând, nu e în regulă. E o problemă undeva și trebuie rezolvată. Altfel, spectacolul va suferi!

 A. C. – Este, dacă reușești să fii perfect acoperit de personaj.

V.M. – Nu cred în roluri mici. Cred în roluri bine făcute și în roluri ce nu au fost pe deplin asumate.

L.D.D. – Nu cred că există roluri mici. În stradă, într-adevăr, nu ai cum să nu fii văzut de public. Ești atât de aproape, totul este atât de intim…

Vorbiți-mi despre sinceritate în sală și în stradă…

 A. P. – Sinceritatea este arma secretă a actorilor care joacă mai ales în sistemul de studio, cu publicul foarte aproape, sau în stradă. Comunicarea directă, respirația, transpirația, energia, emoția… le împărțim pe toate cu spectatorii noștri. Asta înseamnă sinceritate, după părerea mea.

A. C. – Există sinceritate de mai multe feluri?

V.M. – Sinceritatea nu ține de spațialitate, ține de caracter, de formarea ta ca om și profesionist.

Valentin Mihalache, Îngerul Căzut, foto: Cristinel Dâdăl, 2015

L.D.D. – Sincer ar trebui să fii și în sală și în stradă. Dar în stradă trebuie să adaugi și încrederea. Este nevoie să crezi că publicul va rămâne, că se va opri din drumul lui ca să te simtă. În stradă este vorba de o sinceritate susținută de încredere și energie.

Cuvântul sau gestul?

 A. P. – În această bătălie, încet încet, nu prea mai sunt combatanți. Teatrul se duce spre dans, dansul aduce teatrul la el, opera se transformă în teatru…

Cele două nu se exclud. Se completează, și dacă ar fi să ne gândim la un ideal, acela ar fi un actor de tip commedia dell’arte și un spectacol de tip Peter Brook (în tinerețe!). Adică actori totali, instruiți fizic, emoțional și vocal la perfecțiune, și spectacole care să glorifice măreția/decaderea ființei umane, printr-un sincretism absolut (muzică, dans, arhitectură, pictură, design vestimentar, hair design, make up etc).

O lume în mișcare, prea rapidă și prea istovitoare, un vacarm interminabil în orașele în care trăim, în comunitățile mici sau mari unde creștem, trăim, muncim și, în cele din urmă… ne oprim. Mișcarea și sunetul sunt inseparabile. Cuvântul, e altă poveste!

A. C. – :)) Gestul poate duce spectatorul în zeci de direcții, dar asta pentru că în mintea actorului există gândul însoțit de cuvinte.

Cuvântul vine însoțit la braț de gest, care îi dă, ca un bărbat puternic, direcția cuvântului.

V.M. – Cuvântul prin gest. O privire caldă mă doboară mai mult decât un te iubesc.

L.D.D. – Gestul. Pentru că vorbești cu tot corpul. Fiecare centimetru de piele poate găsi o metodă să vorbească.

Add comment

de același autor... Cristinel Dâdăl

Instagram

Instagram has returned empty data. Please authorize your Instagram account in the plugin settings .
Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories