Teatrul de Stradă, școală pentru actorul total
de Marina Roman
Să fii un as al saltului mortal! Să mergi pe picioroange! Să stai nemișcat sau să te miști cu lentoare, insesizabil, sau sacadat, după ce ai învățat tehnica specifică statuilor vivante! Să cânți și să dansezi și să stăpânești câteva instrumente muzicale! Să ai vocea atât de bine impostată, încât să ajungă, fără lavalieră (așa cum se întâmpla la începutul anilor 90), până la cel mai îndepărtat spectator, biruind vântul și zgomotele ambientale! Să fii la tine acasă în commedia dell’arte și să modelezi propria-ți mască! Să fii actor de pantomimă, sensibil dar puternic, tandru dar incisiv, exact dar spectaculos! Să fii actorul total! Așa i-am cunoscut eu pe cei mai buni actori ai „Teatrului de Stradă” – făcând la superlativ toate aceste lucruri – pe actorii Teatrului Masca!
Suntem împreună de aproape 30 de ani: ei, în calitate de perfomeri, eu, în calitate spectator fidel. I-am cunoscut, am început să-i iubesc, apoi să-i studiez și să-i înțeleg.
E’ arrivato Zampanò!
Este o secvență care nu încetează să mă tulbure. Fellini rămâne unul dintre regizorii mei preferați. Temele filmelor lui au inspirat, în ultimele decenii, laureați ai marilor festivaluri internaționale. Postmodernii fac recurs la poetica lui, iar noi, cei nostalgici, nu avem decât să-i revedem filmele și să lăsăm ca subtila lor țesătură să ne actualizeze noi sensuri. 1954, La Strada, filmul care avea să fie unul dintre închizătorii plutonului neorealist, îi aduc pe Anthony Quinn și Giulietta Masina în postura de actori ambulanți: repetă, se pregătesc pentru reprezentațiile din stradă. Primul rol pe care puternicul Zampano (Anthony Quinn) i-l încredințează Gelsominei (Giulietta Masina) este cel de a-i anunța, printr-o singură replică, prezența în urbe: „E’ arrivato Zampanò!”. Dar cât zbucium, câtă umilință, câtă inocență și câtă voință, câte lacrimi și, în final, câtă implicare în experiența aceastei prime lecții de actorie, extrem de dură… Dincolo de orice motivație inițială, persistentă poate, important este faptul că, odată intrat în spectacol, trebuie să fii foarte bun.
Cum se ajunge la superlativul absolut?!
Pentru că în acest sens nu pot dezvolta o teorie, mă mulțumesc (recunoscător) cu o metodă intuitivă de cercetare a fenomenului. În lunga mea activitate de spectator avizat (critic de teatru mi se pare – de ce acum? – un termen neprietenos), am văzut multe spectacole outdoor, românești și străine, și multe, foarte multe trupe. Și m-am întrebat, de-alungul timpului, de ce cred că trupa de la Masca le surclasează, deși despre unele dintre ele, cu unul, un anumit tip de spectacol, puteam spune că se plasează pe aceeași treaptă valorică; tocmai pentru că acele trupe, foarte bune, reușeau performanță numai într-un anumit gen spectacular – la fel ca un gimnast care nu poate lua nota 10 pentru toate aparatele din concurs (sic!). Ei bine, Teatrul Masca e de 10 la toate categoriile.
Exerciții individuale, ateliere, lecții de dicție, lecții de improvizație, lecții de muzică, lecții de mișcare și acrobație, repetiții peste repetiții… Mihai Mălaimare și Anca Florea au construit un teatru – și trupă, și edificiu – ale cărui module se îmbină perfect, se armonizează și funcționează exemplar. Pentru că se muncește zi lumină și nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Nu-i o viață comodă, dar actorul care a trecut prin școala de la Teatrul Masca are toate atuurile pentru a fi considerat actor total. Am asistat la repetițiile lui Mihai Mălaimare și am fost impresionată de felul în care el face ca totul să pară firesc, de felul în care le dezvăluie actorilor tema spectacolului și evoluția personajelor, astfel ca totul să fie înțeles și acceptat, iar de aici încolo să poată lucra talentul și inteligența scenică a fiecăruia în parte.
I-am urmărit pe actorii Teatrului Masca în festivalurile dedicate statuilor vivante, i-am văzut cum interacționează cu publicul, am fost uimită de cum știu să reacționeze în rarele situații de criză provocate de oameni aflați întâmplător la spectacole outdoor. În Teatrul de Stradă, relația actor-spectator este cu totul alta, mult mai complicată, decât relația dintre actorul aflat pe scenă și spectatorul din sală. Dacă spectatorul care „merge la teatru” știe că intrând în sală (chiar și la un spectacol interactiv) devine martorul unei convenții cu un anumit cod și care impune anumite reguli – deci coeficientul de comportament imprevizibil tinde asimptotic spre zero –, spectatorul prezent, poate întâmplător, la o reprezentație de stradă nu conștientizează (de cele mai multe ori) obligațiile ce-i incumbă în calitatea sa de cealaltă „parte” a spectacolului. Din această pricină, la care se adaugă lipsa delimitării formale a spațiului de joc, riscurile la care este expus performerul, riscuri care pot merge până la contactul direct și ne-voit cu spectatorul.
Așadar, pentru actorul care jocă în Teatrul de Stradă mai apare, obligatoriu, încă o temă de antrenament, care vizează de data asta relația cu spectatorul – mai ales cu spectatorul „întâmplător” – căruia trebuie să fie pregătit să-i comute „reacția la persoană” în „reacție la convenție”.
Outdoor, ecuație cu termeni modificați
Și nu doar actorii, nu doar regizorul creează într-o paradigmă ce face excepție de la spectacolele cu care suntem obișnuiți, ci și scenograful. Pentru că a juca afară, pe stradă sau în parc, impune atât decorului (cât va fi el), cât și costumelor, condiții stricte de fiabilitate și anduranță, în primul rând, dar și un alt tip de concepție vizuală – într-un anume fel, augmentată –decât pentru spectacolele indoor. Sanda Mitache este și ea un exemplu de nota 10, pentru că ea reușeste să treacă… organic, aș zice, de la rafinamentul, delicatețea, uneori, sau, alteori, forța costumelor și machiajului destinate spectacolelor indoor la comandamentele Teatrului de Stradă.
Este interesant cum întregul discurs estetic, conceput pentru scenă, pornind din virtuțile scenice – Teatrul Masca are o excelentă stagiune indoor, cu teatru verbal și teatru non verbal, dar păstrându-și alura de „teatru altfel” –, în condiții outdoor se dezvoltă și se multiplică diferit în funcție nu doar de spațiul special al străzii sau al parcului sau al metroului bucureștean etc, ci în funcție și de publicul eterogen, mereu surprinzător, al reprezentațiilor. Muncă, inspirație, muncă, ambiție și creativitate, muncă, talent, muncă, profesionalism, muncă, dăruire, muncă… Iubire!
Am rămas datoare cu o mică explicație. Am scris inițialele sintagmei „teatru de stradă” cu majuscule. Știți de ce? Pentru mine, acesta este un nume de teatru, un teatru cu specificul lui, un teatru care merită dragostea și respectul spectatorilor, dar și al confraților. Așa cum scriem Teatrul Național, Teatrul (X…), adică urmat de nume cu majusculă inițială, Teatrul Masca, așa cred că este corect să scriem: Teatrul de Stradă. Teatrul Masca-Teatrul de Stradă!