Iuliana Vîlsan: ”Un spectacol este construit de toate energiile creatoare din interiorul lui”
Interviu realizat de Cristina Modreanu
Artist vizual și scenograf, Iuliana Vîlsan a semnat de-a lungul timpului scenografia a peste o sută de producții teatrale. Este absolventă a Universității București, Facultatea de Litere, secția Limbi Clasice, cu lucrarea Semnificațiile pragmatice ale tăcerii în teatrul lui Plaut, și a Universității de Artă, secția Pictură, clasa prof. Ștefan Câlția. A debutat în scenografie la Teatrul Național București în 1999, cu decor, și la Teatrul Bulandra, cu costume, ambele producții în regia lui Mihai Măniuțiu.
Cum pornești la lucru când propui scenografia unui nou spectacol? De ce fel de informații ai nevoie în primul rând de la regizorul/echipa cu care lucrezi?
Lucrul este foarte diferit de la un spectacol la altul. Sunt un artist vizual care și-a creat un drum individual în această meserie acceptând, rejectând și dezvoltând într-un mod propriu această meserie cu niște pași care țin de o alchimie diferită față de pașii care în mod teoretic și de multe ori anacronic se învață la școală. Eu am început cu studiul textului facând prima dată o facultate care mi-a modelat în mod profund modul de abordare și de înțelegere a unui text. Tot atunci am început studiul pragmatic al tăcerii și principiile pe care le-am aplicat în formarea mea în această meserie au fost principiile artei etrusce care are la bază înțelegerea respectului asupra materiei pe care o ai în fața. Ce mi se pare esențial este mesajul spectacolului care urmează să apară. Așadar, primul pas este mesajul la care ajung împreună cu regizorul și ceilalți creatori intrați în creuzetul facerii unui produs artistic într-o colaborare organică a acestui laborator de început, de multe ori în limbajul mut al gesturilor mici, al grimaselor, al întrebărilor, căutărilor, tatonărilor, incertitudinilor. Din toată aceasta alchimie mută eu fac un puzzle și așa îmi conturez mesajul. Nu cred în dictatura nimănui și nici pe departe în cea a regizorului, care a apus demult. Cred în performanțele creative ale fiecărei meserii care participă activ la facerea unui spectacol implicate organic. Respectul este o cheie esențială de coabitare pe insula la care ajungi pentru timpul facerii, fie a unui spectacol de teatru sau film sau circ intra sau extra muros.
Ca instrumente de lucru pentru prezentarea primelor propuneri de scenografie a unui spectacol, folosești mood-board-uri, story-board-uri, mock-up-uri, machete sau ce altceva? Cum îi ajuți pe cei cărora le prezinți ideile tale (regizori, directori, echipe) să vadă/simtă atmosfera pe care ți-o imaginezi tu?
Legat de modul în care ideile mele prind contur, asta depinde de foarte multe.. de la partener la partener, de la regizor la regizor, de la coregraf la coregraf, de la context la context, de la instituție la instituție. Lucrez în multe feluri și toți factorii sint definitorii pentru strategia de lucru pe care o aplic. Încerc să lucrez doar în contexte în care confortul comunicării creează un climat de încredere absolută și respect reciproc. În anumite contexte folosesc simulări 3D, în altele doar referințe, în altele totul se creează pas cu pas, în altele vorbesc la telefon 5 minute și ne mai vedem la premieră, fiecare își vede de treabă după ce în trei cuvinte am stabilit drumul. În unele contexte sunt nonstop prezent, în altele din când în când, atât cât simt că ce gândesc eu poate funcționa ca rotițele unui ceas cu restul. Respectul este conceptul de bază cu care îmi construiesc lumile. Ca în arta etruscă: ei nu au aplicat regula de aur ca grecii, un șablon, o formă fixă, o aplicație să le tragă linii drepte și să le deducă perspectiva automat. Au avut respect față de materie, pe care au considerat-o vie și căreia i-au dat viață altfel, i-au respectat ceea ce ea le-a dăruit, nu s-au luptat cu ea: dacă au avut în față fier au lucrat pe verticală, cum mai apoi a preluat Giacometti modul de lucru cu fierul… și cu un material dur precum fierul doar respectându-i fibra au putut crea trestii de o sensibilitate și gracilitate care e dincolo de ce poate exprima la primă mână fierul etc. Dacă au avut în față piatra i-au folosit greutatea, dar și puterea modelării ei voluptoase. Dacă au avut în față lemnul, s-au dus în moliciunea lui până la dantelă, și tot așa.
Aș putea spune că lucrez empatic cu tot ce-i viu sau aparent fără viață. Esențial este mediul, contextul și natura proiectului care urmează a prinde formă și nu în ultimul rând cui mă adresez. Blocajele, inadecvările, accidentele le privesc ca pe noi explorări, precum Alice care cade într-o groapă și de acolo i se deschid lumi noi, le văd ca noi perspective și fiecare poarta închisă deschide alte porți noi dacă ești dispus să le vezi. Îmi place să explorez ca Alice și să am partener iepurele îndrăzneț, excentric și magic. Îmi place arta greacă, dar o prefer infinit pe cea etruscă. Nu întâmplător au definit atât de subtil și radical un spațiu cultural atât de vast. Nimic nu este ce istoria în mod tendențios ne-a arătat a fi. Dincolo de aparențele fluide sau formele strâmbe și neregulate, etruscii au o minte carteziană. De mică am fost atrasă de imperfecțiune în care am văzut perfecțiunea. De fapt, îmi amintescă că în copilărie, când m-am jucat ultima oara cu jucării cu Radu, partenerul meu de joacă când eram foarte mici, mama lui m-a pus să aleg o jucărie. Din cele multe și aparent atrăgătoare, eu am ales un iepure strâmb. Sint doar consecventa.
Atipismul nu este o boală, este doar un punct sau mai multe prin care Dumnezeu Universul, Extratereștrii, oricum am numi o mână de creator, ne arată că știința, logica, funcționează până la un punct, dincolo de care e ilogicul, e accidentul, e punctul perturbator în care stă sămânța viului. Dacă am privi altfel Atipismul, am avea mai mare deschidere către cuvânt, nu am mai vedea în control o virtute absolută, am fi mai empatici și mai simpatici, am avea real respect.
Și cred că în încercarea de răspuns la ce m-ai întrebat, am răspuns la mai multe întrebări pe care mi le pun și prin care, într-o formă sau alta, încerc în tot ce fac să aduc noi perspective de explorare, gândire, provocare. E suficient de cele mai multe ori să schimbi locul într-o camera și să o vezi diferit. Trebuie doar să fi dispus să o faci și dacă o faci vei descoperi că nu există o singură realitate a unui singur punct de vedere care deține adevărul absolut, ci o multitudine. Și din toate aceste puncte, cu respect putem construi o bijuterie prețioasă cu rotițe care se îmbină perfect și fac un mecanism funcțional.
De cele mai multe ori decorurile tale sunt vii, se mișcă, se transformă pe parcursul unui spectacol. Cum procedezi pentru asta: creezi de la bun început un scenariu propriu, din punct de vedere al scenografiei, care să funcționeze împreună cu povestea spectacolului sau lucrezi fiecare scenă în parte, pe măsură ce spectacolul e construit de regizor?
Spectacolul este construit împreună cu regizorul, nu de regizor. Îmi place lucrul împreună. El se naște dintr-un schimb de idei în urma unei propuneri de text. Spectacolul este suma tuturor energiilor creatoare care participă la facerea lui. Decorurile sunt vii când totul vine în întâmpinare. Mereu mi-au plăcut construcțiile organice, organismele vii în latura lor inexplicabilă de funcționare m-au atras mereu. Parte din magia lor încerc sa o exprim și așa apar ce zici tu, decorurile vii, așa ceea ce ofer ajută. Pentru că țin cont de toate punctele pe care le-am atins aici în încercarea de a da un răspuns.
Ador transformările, atmosferele diferite care ajută actorul și din planul doi trei și, mai departe, conțin semne subtile pline de sens care nu încarcă, ci dimpotrivă dau un plus de sens înțelesului, cuvântului rostit de actor. Tăcerile astfel devin strigăte mute deloc întâmplătoare. Detaliile sunt extrem de importante, chiar dacă nu le vede publicul, ci doar actorul sau tehnicul. Totul funcționează ca un organism viu cu toate vitaminele și mineralele asimilate. A fi în stare optimă de funcționare înseamnă să mănânci bine, să bei apă cât e necesar, să respiri aer curat. Toate astea nu se văd, dar se simt în modul în care organismul funcționează. Așa este fiecare secundă a spectacolului cu fiecare trecere prin fața publicului. Scena nu minte. Și dacă te bucuri și dacă te cerți la facerea lui, scena nu iartă, trimite tot către public. Eu sunt impresionată de modul magic în care funcționează acest mecanism. Și n-are cum să mintă, e chiar secretul vieții.
Un spectacol este construit de toate energiile creatoare care sunt în interior. Regizorul poate face doar un casting bun al acestor energii. E o trufie a crede în vremurile noastre că ne mai putem raporta la un ”demiurg”. Dacă fiecare participă cu toată prezența creatoare undeva și mai puțin cu ego-ul, întregul nu poate fi decât bun… și magic. Atât în film cât și în teatru, legile de funcționare sunt cheia. Când crezi că deții adevărul absolut, e bine să iei o pauză. De cele mai multe ori nebunia e că în loc să se întâmple asta, este fix invers. Este delirant să funcționezi după o lege din anii 50, trecută fără revizuire în anii noștri și să crezi că dacă o aplici cuvânt cu cuvânt că așa e trendul, înseamnă că ești de partea unui act creator. Asemenea confuzii nasc monștrii și în ultima vreme am înțeles prin ce metode a fost implementat fascismul și comunismul. Eu zic să luăm o gură de aer și să ne întoarcem la viu… și să depunem efort în a face cu adevărat o lege care să-l și apere pentru că fără asta, Teatrul e mort, filmul e mort, totul e mort… E nevoie de un răgaz, răbdare și preocupare. Până atunci e suficientă empatia, piatra de căpătâi a unei culturi care este baza culturii indoeuropene, cultura estruscă, atât de contemporană în esența ei în astfel de momente.
Ai împrumutat de curând pentru un nou film 100 de obiecte din Muzeul Consumatorului Comunist creat de Ovidiu Mihăiță și Teatrul Auăleu la Timișoara. Cum ai ales aceste obiecte, ai o poveste a fiecăruia, cum se integrează ele în scenariul mai amplu al filmului? Cum integrezi în general poveștile spuse de obiectele pe care alegi să le aduci în scenă în dramaturgia spectacolului?
Lucrez la un film, da. Un film Italian. O poveste reală a trei prieteni care la 23 ani au plecat într-o vacanță în Est în octombrie 1989. Au ajuns prin hazard în România și așa cum spune unul dintre producătorii acestui film după 30 de ani, au plecat copii și după două săptămâni s-au întors adulți. Este vorba despre diferență și modul în care ne raportăm la ea, ce aduce, ce declanșează cum ne face sa creștem sau să îmbătrânim. Este vorba despre percepție și frame-ul unei realități care-ți poate determina percepția. Este în același timp o privire empatică asupra unei realități care pentru celălalt poate fi o problemă reală de supraviețuire. Filmul este despre comunism văzut din perspectiva a trei tineri cărora nu le lipsea nimic esențial, veniți din altă lume și are descoperă drumul către esență cu toată duritatea și hilarul la pachet.
Ovidiu Mihăiță m-a ajutat enorm în această aventură și nu pot spune decât că Muzeul Consumatorului Comunist creat de el la Timișoara, este o inspirație, pentru că fiecare obiect de acolo este ales de el cu empatie. Este un pachet de emoție dincolo de tot ce comunismul a generat. Din perspectiva unui copil realitatea e mereu diferită.