#9 Context

#

Teatrul în aer liber, o oază de democrație

de Cristina Modreanu

Urlo, compania Snow / foto: Cristina Modreanu

Sunt puțini, din păcate, criticii de teatru care urmăresc cu atenție susținută fenomenul teatrului de stradă. Nu știu dacă e vorba de comoditate sau de lipsa gustului pentru aventură, dar știu că îi poți număra pe degetele de la o mână pe aceia care au urmărit constant acest gen și au articulat scrieri mai mult decât ocazionale despre el, și asta nu numai la noi. Încep prin a-mi face mea culpa fiindcă nici eu nu mă număr printre aceștia. Dar, chiar dacă nu m-am specializat în a scrie despre teatrul de stradă, am fost destul de curioasă încât să particip la numeroase evenimente de gen, iar când mi se pare că îmi pierd interesul pentru  teatru, în forma lui prea atent ”conservată” în sălile clasice de spectacol, nu uit că o bună terapie e scufundarea într-un eveniment teatral de stradă, unde energiile sunt autentice, surprizele abundă, iar adrenalina e garantată.

Într-un top personal al festivalurilor de teatru de stradă din lume la care am avut norocul să particip se numără TAC – Festival International de Teatro y Arte de Calle din Valladolid, Spania, FETA-Festival din Gdansk, Polonia și Shakespeare in the Park, program de vară al Public Theater din New York. De ce își merită ele numele de cele mai bune evenimente de teatru în aer liber și de ce ar fi un bun model de urmat pentru organizatorii de proiecte similare de oriunde în lume o să încerc să explic în continuare.

TAC – locul unde veteranii se întâlnesc cu emergenții

Compania franceză Royal de Luxe este pentru festivalurile de teatru de stradă ceea ce a devenit Thomas Ostermeier în ultimul deceniu pentru festivalurile de teatru indoor, adică un ”must”. E urmată îndeaproape de conaționala sa Ilotopie, pe care au văzut-o și spectatorii români de câteva ori. Eu le-am descoperit pe ambele în 2004, când am participat pentru prima dată la TAC – Festival Internacional de Teatro y Artes de Calle de Valladolid, o arenă europeană dedicată creatorilor de artă destul de curajoși să-și întâlnească publicul în stradă. Prima ediție la care am participat era abia a 5-a, dar încă de atunci organizatorii se gândiseră la o dimensiune teoretică a manifestării lor, pentru care invitaseră critici din mai multe țări și o moderatoare specializată în teatrul de stradă, criticul francez Floriane Gaber. Pentru că mișcarea de teatru de stradă era încă prea puțin articulată în Spania, era nevoie de un fundament corect, axat pe informații, comentarii, experiențe venite din țări cu mai multă experiență în domeniu (ca Franța sau Polonia), dar și din țări în care fenomenul se afla în stadii incipiente, încă în construcție. Dincolo de discuțiiile teoretice, oferta de spectacol propusă de TAC consta într-un mix de calitate alcătuit din spectacole create de marile companii veterane – alcătuite la finele anilor 60, când un mare număr de artiști din Europa occidentală a decis să părăsească instituțiile și clădirile oficiale ale teatrelor pentru a-și construi propriile scene, mai aproape de public – alături de companii mai noi, specializate fie în circ, fie în spectacole pentru copii, fie în creații derivate din dans sau explorând noile tehnologii. Un număr variat de propuneri erau oferite aceluiași public, alcătuit la vremea aceea în majoritate din localnici și doar într-o mică proporție de turiști. Ca și în cazul teatrului indoor, companiile veterane, considerate ”clasicii” teatrului de stradă, precum Royal de Luxe, Ilotopie sau trupa poloneză Biuro Podrozy aveau cei mai mulți spectatori, în timp ce companiile mai experimentale, care încă își căutau un limbaj personal își împărțeau un public dispus să-și asume riscuri. Atmosfera din oraș era una de sărbătoare, iar luna mai în Valladolid este anotimpul ideal chiar și fără un festival care să anime toate străzile. E genul de loc și de moment în timp care te poate face să te îndrăgostești pentru totdeauna de un oraș. Vorbesc din proprie experiență.

TAC împlinește anul viitor 20 de ani de existență, iar între timp au debutat aici zeci de tineri creatori, iar alte zeci și-au relansat carierele, au interacționat cu artiști din alte domenii, și-au redescoperit pasiunea pentru teatru. La ediția din 2019 printre premianți s-au numărat deja multipremiatul om de teatru libanezo-canadian Wajdi Mouawad, actualmente director al Theatre Nationale de la Colline din Paris și compania Peeping Tom, cea din urmă chiar pentru spectacolul Moeder, inclus anul acesta și în selecția Festivalului Național de Teatru. Intersecțiile între indoor și outdoor nu sunt o surpriză când e vorba despre creatori care nu uită să se mai întrebe din când în când de ce au ales să facă această artă, iar TAC a reușit în două decenii să devină o platformă de interacțiune dinamică între creatorii din varii domenii artistice, care prețuiesc confruntarea cu un public onest și lipsit de prejudecăți. Aici se simte respirația proaspătă pe care o poate aduce coborârea teatrului în stradă.

FETA sau cum să crești un public

Elementul esențial pentru orice festival de teatru de stradă este locul desfășurării acestuia: fie că e vorba despre un parc natural, o arie pietonală dintr-un oraș nou sau străzile unui burg medieval, esențial rămâne ca locul să fie memorabil și ușor accesibil. Nu strică niciodată dacă are și o istorie interesantă.

Unul dintre motivele pentru care Festivalul polonez de teatru de stradă FETA a devenit un succes este locul în care se desfășoară el. Orașul în care a izbucnit cel de al doilea război mondial și unde s-a născut mișcarea anticomunistă Solidarnosci, condusă de Lech Walesa, frumosul port Gdansk este considerat ”Amsterdam-ul Poloniei”. Un loc cosmopolit, primitor cu turiștii tot timpul anului și foarte deschis evenimentelor culturale, asemeni celorlalte două orașe, Sopot și Gdnia, alături de care alcătuiește ceea ce polonezii numesc Trójmiasto – Trei orașe. Gdansk a concurat pentru a deveni Capitală Europeană a Culturii din partea Poloniei în 2016, dar a pierdut în favoarea orașului Wroclaw. Oricum, toți cei implicați în ”cursă” au declarat că au avut enorm de câștigat în urma acestei competiții. Orașele care au concurat și-au consolidat titlul de orașe culturale, continuă toate proiectele începute și au asimilat mecanismele de declanșare a turismului cultural, ceea ce rămâne un bun câștigat pentru viitor (un mic semnal de reamintire pentru orașele care au pierdut competiția pentru 2021 în România și care ar putea proceda la fel).

Firul Ariadnei, compania FETA, foto: Cristina Modreanu, 2011

Am descoperit FETA în 2011, când celebra cea de a 15-a ediție într-un oraș în care se construia mult și se renova la fel de mult – multe lucrări fiind începute ca pregătire pentru eventualitatea câștigării titlului de Capitală Europeană a Culturii. Titlul s-a dus, dar clădirile renovate au rămas, iar vechile piețe ale orașului sunt în continuare o scenă perfectă pentru spectacole de tot felul. FETA explică chiar din subtitlul său că face diferența între ”teatru de stradă” și „teatru outdoor”, fiindcă le include pe amândouă în egală măsură – International Festival of Street and Open Air Theatre. Ce s-a adăugat în timp, diversificând și mai mult oferta festivalieră, au fost performance-urile implicând noile tehnologii, dansul și creațiile special dedicate vârstelor mici. O atenție cu totul specială este acordată aici relației cu publicul, care e văzut ca un partener esențial, fără de care festivalul nu ar avea sens. Grija pentru spectatori se vede imediat ce pătrunzi pentru prima dată în „cartierul general al FETA” – constând în două corturi, unul dedicat informațiilor și vinderii biletelor pentru cele doar câteva spectacole care nu presupun acces liber, celălalt conținând delicioase oferte culinare cu specific local. Corturile sunt instalat într-un parc public, care devine loc de pelerinaj timp de câteva zile, iar în apropierea lor sunt plasate spectacolele dedicate special copiilor, în anul în care am luat eu parte la festival acestea fiind un ”cabaret de buzunar” și un carusel atipic. Micul cort în alb și roșu al trupei franceze Cabaret de poche atrăgea atenția de la mare distanță, la fel și  caruselul ”preparat” al companiei belgiene Quatre Saisons. Cabaret de poche circulă de multă vreme prin festivalurile europene, dar la Gdansk a venit cu o formulă îmbunătățită ce permite accesul a 25 de spectatori, față de 10-15 câți au acces în mod obișnuit. Ideea e simplă și amuzantă: în micul cort spectatorii descoperă un cabaret de buzunar, în care păpuși minuscule cât degetul unei mâini, umbre japoneze și figurine miniaturale își prezintă numerele speciale în fața unor spectatori de aceeași dimensiune, așezați la măsuțe cât palma, pe care se află până și pahare – și ele de proporții reduse. Spectatorii reali devin pentru 25 de minute (durata e și ea redusă proporțional, mai ales că întreaga animație e produsă de un singur păpușar) un fel de prelungire a micului cabaret cu public inclus. Caruselul companiei Quatre Saisons include animale fantastice ce au în plus tot felul de manifestări neașteptate – elefantul îi stropește pe cei de pe margine cu apă din trompă, elicea unei păsări-avion se rotește împinsă de vânt, etc. Nu știu dacă cei mici încearcă senzații diferite de acelea din orice alt carusel, dar pentru cei aflați pe margine, spectacolul se schimbă. Sunt modalități inteligente de a crește un public pentru festival, un public fidel, care are deja la Gdansk un contingent bine stabilit. Acesta era ușor de identificat odată cu lăsarea serii când apăreau de peste tot oameni care își duceau cu ei pături, scaune, șezloange și soseau cu cel puțin jumătate de oră înainte la locul desemnat – fie un parc, fie un teren de joacă, fie o scenă instalată într-o piață – așteptând cuminți începerea spectacolului. Sunt convinsă că la șapte ani după vizita mea, cu FETA acum la cea de a 23-a ediție, numărul spectatorilor a crescut și mai mult, incluzându-i și pe puștii pe care eu i-am văzut zburând fericiți în carusel. 

Așteptându-l pe….Shakespeare în parc

Diferența dintre teatru de stradă și teatru outdoor devine și mai clară în Central Park unde vară de vară se desfășoară programul teatral cu cea mai democratică politică de acces din lumea civilizată. Conceput în urmă cu 60 de ani de Joe Papp, considerat unul dintre cei mai vizionari producători americani de teatru, Shakespeare in the Park este cea mai generoasă ofertă de teatru de mare calitate deschisă absolut tuturor. Teatrul Public din New York, unul dintre primele teatre non-profit din SUA, a fost înființat pe structura programului Shakespeare in the Park, fiind de fapt o prelungire indoor a unei opere ce avea la baza ei ideea progresistă a ”teatrului pentru toți”, ideea la care Joe Papp nu a renunțat niciodată, chiar dacă teatrul newyorkez devenea sub ochii lui una dintre cele mai profitabile afaceri. În memoria lui, Teatrul Public din New York continuă să asigure accesul gratuit la spectacolele jucate în amfiteatrul Delacorte din Central Park în fiecare vară. Între timp, sistemul s-a perfecționat, cum era de așteptat.

Prima dată când am stat la coadă pentru un spectacol al Shakespeare in the Park am fost prima persoană care NU a mai prins bilete! Dacă vrei să descoperi care e gustul pur al eșecului, prin asta trebuie să treci. Desigur, nimeni nu vrea așa ceva și e atât de puțin probabil să fii chiar tu cel căruia i se întâmplă, încât aproape că te simți special într-un fel ciudat. Singurul fel în care îți poți reveni e să încerci din nou a doua zi.

Se întâmplă așa: te trezești cât de dimineață poți, în funcție de cât de departe stai de Central Park minim trei ore în avans față de ora 12 când încep să se ofere gratuit biletele, și o pornești în ritm alert până la parc. E destul de ușor să identifici coada, fiindcă ea se întinde pe zeci de metri, primii la rând fiind cei destul de pasionați de teatru încât să-și fi petrecut noaptea in parc (da, există și astfel de cazuri!). Mai exact, sprijiniți de gardul acestuia, fiindcă noaptea parcurile din New York se închid. Paznicii sunt destul de simpatici încât să-i trezească pe cei care dorm la poarta parcului înainte să deschidă și să îi conducă apoi până la Delacorte ca să fie siguri că ajung unde trebuie. Pe măsură ce soarele se ridică, coada se face tot mai mare, iar cel puțin o treime din cei care se așază la ea plini de speranță nu vor mai prind bilete. Într-o frumoasă zi de vară am fost și eu prima din rând căreia i s-a spus, ”ne pare rău, biletele tocmai s-au terminat, reveniți într-o altă zi”. M-a consolat doar faptul că în urma mea erau cel puțin 100 de persoane, i-am simțit imediat tovarășii mei de suferință. A doua zi m-am trezit cu o oră mai devreme și seara am văzut spectacolul. Sunt oferite gratuit doar bilete pentru spectacolul din seara zilei în care și-ai făcut curaj să stai la coadă.

Nu vă gândiți că e genul de coadă din comunism, despre care am auzit de la părinți, americanii au un fel special de a face un prilej de bunădispoziție din orice: unii vin cu prietenii și joacă cărți, fac campionat de glume sau pur și simplu organizează un picnic. Cei care vin singuri (fiecare persoană primește două bilete, care nu poti fi vândute mai departe), ascultă muzică la căști, citesc sau fac plajă. Mulți sunt cei care profită de moment ca să cunoască alte persoane, să-și facă prieteni, să discute despre spectacolele pe care le-au văzut aici în trecut sau să se informeze despre cel pe care urmează să-l vadă – cronicile sunt adesea citate ca argument, iar un număr impresionant de oameni par să se fi informat serios înainte de a se așeza la coada respectivă.

la danza la memoria, foto: Cristina Modreanu, Gdansk, 2011

Să stau la coadă pentru Shakespeare in the Park a fost una dintre cele mai interesante experiențe legate de teatru: coada asta în sine este un exemplu de democrație, așternut în fața ochilor tăi. Oameni de toate vârstele, de toate culorile, de toate religiile stau așezați în iarba verde, pe bănci sau sprijiniți de gardurile din Central Park așteptându-l pe….Shakespeare. Se naște inevitabil un sentiment de apartenență la o comunitate – cum se întâmplă în general în cazul participării la un eveniment de teatru de stradă. Oamenii vorbesc unii cu alții, se ajută (”nu pot să deschid sticla asta, vă rog…”, ”îmi țineți puțin geanta, până scot ziarul..?”, etc), se amuză sau se enervează unii pe alții. Dacă nu sunt la picnic sau la plajă, mulți citesc (de la Shakespeare, la romane cu vampiri), unii chiar profită de timp ca să împletească ceva cu andrelele (”mamă, o să îmi termini pulovărul ăsta până la iarnă?”). Când cineva aflat în trecere îi întreabă pentru ce stau la coadă, majoritatea răspund mândri ”pentru Shakespeare”, stârnind mirare. ”Sunt impresionat”, declară un tip care face jogging în parc, ”Wow! Chiar așa?” exclamă o mamă care împinge un cărucior și care pare să nu fi mai avut timp de teatru în ultima vreme. E uimitor că încă mai sunt oameni care nu au aflat de program, deși acesta se desfășoară fără întrerupere de aproape 60 de ani, fiind una dintre cele mai fascinante povești din teatrul american (cartea lui Kenneth Turan, Free for all – Joe Papp, the Public and The Greatest Story Ever Told care are acest subiect se citește ca un roman polițist în care Joe Papp înfruntă întreg sistemul capitalist ca să continue să ofere gratuit spectacole cu piesele lui Shakespeare tuturor celor care vor să le vadă. Și reușește – genul meu de erou, recunosc!). Dar mai important rămâne faptul că existența acestui program, care implică în zilele noastre actori americani pe care altfel nu-i vezi decât pe Broadway, unde biletele costă sute de dolari sau în filmele Hollywoodiene, este o ușă fermecată de acces înspre o lume altfel ascunsă între pereți inaccesibili pentru cei mai mulți.

Ceea ce face din el epitomul a ceea ce se poate spune despre teatrul de stradă în general.

Add comment

de același autor... Cristina Modreanu

Instagram

Instagram has returned empty data. Please authorize your Instagram account in the plugin settings .
Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories