#9 Interviu

#

Mihaela Păun, inițiator B-FIT in the Street: ”Este o mare nevoie de teatru în mijlocul oamenilor”

Interviu realizat de Ioana Gonțea

Anul acesta festivalul de teatru de stradă B-FIT in the Street a ajuns la a 10-a ediție, aducând timp de patru weekend-uri spectacole internaționale și naționale în spațiul public bucureștean. Despre tradiția pe care a creat-o festivalul, despre provocările lui, despre nevoia de teatru de stradă am stat de vorbă cu inițiatoarea B-FIT in the Street, fostul manager al ARCUB, Mihaela Păun.

Mihaela Păun / foto: Alex Gâlmeanu

Aș vrea să vorbim despre începuturile festivalului B-FIT In the Street. Cum ați ajuns la ideea că e nevoie în București de un astfel de festival?

Nici nu era complicat să ajungi la aceeastă idee în momentul în care ești la conducerea unei instituții care s-a specializat pe evenimentele stradale și în momentul în care te uiți la un oraș destul de gri, destul de trist, el nefiind deloc un oraș urât. Pe măsură ce am început să lucrez proiecte pentru oraș am început să-l iubesc, să-l descopăr, să aflu lucruri interesante despre istoria lui, deși sunt bucureșteancă. Dar ca orice bucureștean eram și eu dintre cei care nu puteau beneficia de o plimbare relaxată pe o pietonală sau pe o promenadă pentru că de fiecare dată te loveai fie de o groapă, fie de un șofer care te stropea sau alte lucruri care te făceau să nu vezi un oraș prietenos cu cetățenii lui. La momentul acela, în anii 2002-2004, îmi spuneam că ar fi nevoie de un asemenea eveniment în oraș care l-ar face mai prietenos, mai colorat, mai viu. Evident că fusesem și eu pe afară și văzusem niște lucruri foarte frumoase ce se întâmplau prin Franța, prin Portugalia. Mi se părea că festivalul e un lucru care-i lipsește orașului și care ar da bine într-un oraș destul de complicat, cum este Bucureștiul. Una e să faci un festival de teatru la Sibiu unde ai două piețe și o promenadă și una este să faci în București unde se pierde. Acestea sunt lucruri cu care am început să ne confruntăm acum. În perioada despre care vorbesc poate că nu se întâmplau pentru că nu erau atât de multe evenimente. Astăzi este o aglomerare de evenimente și toate se concentrează în centrul Bucureștiului. La periferii nu se întâmplă mai nimic. Sunt lucruri pe care le-am constat mai recent, lucrând la dosarul de Capitală Culturală Europeană. Însă la momentul acela am gândit ca toată lumea. Și pentru că nu ai forța necesară nici materială, nici umană, nici logistică, nici financiară de a acoperi tot Bucureștiul ne-am concentrat și noi, ca orice organizator de evenimente, pe centrul orașului. Am avut o primă discuție în 2002 cu primarul de atunci al orașului care a zis: hmm e circ pe stradă, nu văd asta. Am bătut în retragere, dar ideea a rămas acolo. Am stat ce am stat și am revenit cu această idee. Prima ediție a fost în 2007. A fost un pariu câștigat de la început. Se schimbase primarul, am reluat discuția, am fost încurajată și am zis hai să facem. Am adus un consultant de afară, un francez, pentru că nu aveam nici o experiență, chiar dacă echipa mea avea destul de multă experiență pe evenimentele stradale. Nu era experiență pe teatrul de stradă, nu aveam spectacole de teatru de stradă, în afară de spectacolele Teatrului Masca. Nici azi nu sunt foarte mulți, dar atunci nu era deloc. De aceea, am avut nevoie de un artist, pe care l-am descoperit la un spectacol de teatru de stradă pe care l-am avut la Uzina Bucureștiului la o zi a orașului.  A fost o primă mostră de teatru de stradă. Am zis hai să vedem cum ar funcționa. Și a funcționat extraordinar. Am discutat cu acest artist, i-am explicat ce intenționez și a acceptat, a urmat o lungă discuție, ne-a făcut propuneri de  spectacole. Și a venit momentul în care am adus trupe și din Franța și din Spania. Ne-am dus în Piața Constituției, ceea ce a fost un pariu pentru că este o piață care te înghite. Dacă nu vii cu ceva mare, senzațional, nu te vezi. Am avut niște trupe care au fost agățate de macara la 40 de metri înălțime. La doi-trei ani după aceea am început să mă tem de ceea ce făceam pentru că am avut o doză de inconștiență să urc oamenii aceeea la o înălțime, să îmi asum răspunderea. Sigur că ei erau obișnuiți, dar răspunderea e a organizatorului.  Am mai făcut un spectacol de genul acesta cu o rețea umană formată din optzeci de persoane, de aici din România. Oameni care nu mai fuseseră niciodată la înălțime. Erau cumva agățați pe o structură metalică, îmbrăcați în niște combinezoane albe și formau o rețea umană. Toată structura metalică era ridicată sus, sus în Piața Constituției, la o înălțime deasupra Casei Poporului. E adevărat că ne-am luat toate măsurile de precauție, dar niciodată nu știi. Surpriza foarte mare pe care am avut-o a fost că de la prima ediție festivalul a fost bine primit de oameni. E adevărat, cu o doză de reticență. Atunci nu am realizat-o. Am sesizat-o comparativ abia în anii următori de festival când reacțiile pe care oamenii le aveau pe stradă erau cu totul și cu totul diferite. Evident, teatrul de stradă înseamnă interacțiune cu publicul: deschisă, liberă, nemijlocită. Bucureștenii erau foarte reticenți, chiar speriați, fugeau în primă instanță. Ideea de a vedea de la distanță era foarte confortabilă. În momentul în care actorii se apropiau și voiau să-i introducă cumva în show-ul lor, reacția era una de fugă. Ce am văzut ulterior a fost că oamenii au devenit din ce în ce mai prietenoși. Sentimentul pe care l-am avut a fost că festivalul B-FIT in The Street a fost ușor, ușor ”adoptat” de bucureșteni și cumva a devenit parte din comunitate. Și asta nu doar că m-a bucurat, dar a fost o confirmare că era o nevoie și ceea ce am gândit era corect. S-a întâmplat inclusiv anul acesta să fim sunați la secretariat să fim întrebați când vine B-FIT. S-a mai întâmplat să se mai decaleze termenele. Nu a fost mereu în aceeași perioadă: l-am făcut o perioadă în mai, apoi l-am mutat spre iunie, anul trecut a fost chiar spre iunie-august. Anul acesta a fost chiar două luni.

A fost de la început o inițiativă educațională sau a devenit pe parcurs?

Nu, a devenit pe parcurs. La început l-am gândit doar ca pe entertainment, ca pe un mijloc de a înfumuseța orașului, de a-i da puțină culoare. Și festivalul chiar ajuta la asta. Pe parcurs, pe măsură ce am mai văzut, ce am mai reușit să trimit echipa de la ARCUB pe afară, am început să selectăm spectacole, ne-am dat seama singuri. Doar prima dată a fost nevoie de un consultant străin. A fost nevoie însă să luăm o companie de management sau de impresariere din străinătate care să garanteze pentru noi. Ne confruntăm cu situația în care nu avem bugete multianuale, în care nu știm anul acesta dacă anul viitor se face festivalul. Și ca să poți să antamezi niște trupe importante, niște spectacole bune ai nevoie de aceste companii de impresariere. Dacă vorbim de Royal de Luxe care este cea mai renumită companie de teatru de stradă și pe care anul acesta în vară am fost să o văd în Olanda ca să discut pentru București peste doi ani. Dacă ei vor veni, vor veni anul viitor ca să facă prospecție pentru că au acele păpuși uriașe care sunt uneori cât un bloc de patru etaje. Ei vor veni anul viitor ca să antameze discuția pentru 2020. Atunci când discuți la nivelul acesta ai nevoie să fii susținut și cineva să garanteze pentru tine că ești o persoană serioasă. Chiar dacă nu ești în situația de a semna contractul de anul acesta pentru anul viitor pentru că nu știi dacă anul viitor vei primi banii în buget, trebuie cineva să garanteze pentru tine spunând programăm spectacolul acesta în luna iulie la București pentru că avem garanția că programarea nu e în van, chiar dacă nu putem plăti nici un avans. Pe măsură ce lucrurile au devenit mai cunoscute am început să dezvoltăm festivalul și atunci am ajuns și la această latură educativă. Am început să facem atelierele pentru copii, am început să aducem spectacole din ce în ce mai diversificate: și mai mari și mai mici, și pentru copii și pentru oameni mari. A început să apară și ideea de a duce spectacolele în cartiere, ceea ce Teatrul Masca face de foarte multă vreme. De a-i pune pe oameni în situația de a vedea ce se întâmplă și afară. Festivalul a avut o dezvoltare firească. Noi nu ne-am propus să rupem gura târgului din prima, cum se spune. Nici nu era bine pentru că nu aveai unde să mai crești. Important e să te apropii ușor, ușor, să înțelegi fenomenul, să vezi dacă se potrivește, dacă locuitorii orașului pentru care-l faci îl adoptă și după aceea să începi să-l dezvolți, să-l diversifici, să devină parte din dezvoltarea orașului. Și chiar locuitorii orașului să participe puțin la crearea lui. A fost interesant pentru că am început să avem și foarte mulți turiști. Oameni care veneau în oraș probabil cu business pentru că majoritatea turiștilor în București sunt turiști de business și care știau de festival. Veneau la cortul organizatorilor și întrebau de catalog, îl aveți în engleză? Evident că la început am greșit, am avut un catalog de prezentare doar în limba română. După care am zis hai să-l facem și în engleză, că nu mai ține. Plus că erau turiști care veniseră prima dată și-l văzuseră și voiau să aibă informații. Noi făceam de fiecare dată un catalog plus o hartă a festivalului. Uneori combinam festivalul cu cel mai vechi eveniment al nostru, Cișmigiul copiilor. Și de foarte multe ori pentru că se făcea la sfârșit de mai, început de iunie prindeam 1 iunie și aduceam câteva spectacole potrivite pentru copii în Cișmigiul copiilor, iar seara când se termina evenimentul mare plecam cu o paradă din Cișmigiu și practic duceam pe toată lumea cu noi. De fiecare dată trebuia să găsești o formulă când făceai parada pentru ca să ajungi în Piața Constituției trebuia să pleci cu oameni după tine. Nu garanta nimeni că ajungea tot publicul de care aveai nevoie în Piața Constituției.  Și atunci fie am plecat cu parada pe Schitu Măgureanu, am traversat Parcul Izvor și am fugit în Piața Constituției cu puhoiul după noi. Fie că ne-am concentrat pe Parcul Unirii unde am făcut niște spectacole ca să atragem lumea, după care am plecat în paradă pe Bulevardul Unirii până la Piața Constituției și iarași ne-am dus cu lumea după noi. În general locațiile acestea au fost: Piața Constituției, Unirii, Universitate. În ultimii ani ne-am concentrat pe Piața Victoriei, Piața Enescu și am mutat parada pe Calea Victoriei pe sensul de mers. Și paradele astea trebuie făcute pe sensul de mers pentru că blocarea circulației se face gradual și trebuie să mergi în sensul mașinilor pentru că pe măsură ce se blochează o intersecție se deblochează una și tot așa – și nu provoci nemulțumire. Îți spun cinstit, am văzut niște momente fantastice și atâta bucurie pe chipul oamenilor care m-a determinat să merg mai departe, să încerc să conving fiecare primar pe care l-am avut în acești cincisprezece ani de directorat la ARCUB că merită. Nu puteam să-mi șterg din memorie bucuria aceea de pe chipurile copiilor, bătrânilor, părinților, cum merg după tine, după flori, insecte, cai, urși. Acestea sunt niște momente extraordinare când oamenii sunt unii cu alții.

E o nevoie de teatru în stradă.

Absolut. Este o mare nevoie de teatru în mijlocul oamenilor. Până la urmă teatrul acolo s-a născut: în târguri. Și oamenii au nevoie de spectacol.

Mai ales în România unde biletele sunt destul de scumpe raportate de salarii.

Poate că așa se și explică faptul că la marea majoritate a evenimentelor stradale pe care noi le organizăm, instituțiile din subordinea primăriei, avem foarte mult public. Sigur că și aici părerile sunt împărțite: că poate ar trebui luat ceva, un preț minim etc. Mărturisesc că la una dintre edițiile Bucharest Jazz Festival am împărțit niște formulare în piață. Am avut artiști importanți, în ultimii trei ani au venit câștigători de Grammy. Ne gândeam că poate măcar aici să rupem bilete. Și evident că formularele au fost cu răspunsuri negative. Cre că e bine că este cu intrare gratuită pentru că până la urmă rolul și rostul unei instituții de stat este să facă și educație. Îmi aduc aminte de o discuție legată de trei evenimente. Era la începuturile mele și cineva a avut o idee trăsnită să facem trei seri Eminescu, Caragiale, Alecsandri în Centrul Istoric. La momentul acela nu era Centrul Istoric de azi, era murdărel, era locuit în general de oameni cu educație scăzută. Se montase o mică scenă în fața Hanului lui Manuc. Sinceră să fiu am fost șocată să văd copii desculți, cu picioarele în țărână, între coji de semințe cum stăteau foarte atenți și nu se auzea răsuflarea. Ascultau un actor când recita Glossă. Și mi-am zis uite ce înseamnă că dacă nu le dai manele și le dai poezie, dar într-o formă accesibilă ei sunt receptivi. E greșeala celor care organizează evenimente, care dau publicului ceea ce zice publicul la prima vedere că vrea. Atunci unde mai e rolul nostru de educatori? Am adus, de exemplu, și nu mă refer stric la ce teatru de stradă făceam cu B-FIT, am adus Teatrul Globe în 2001. Ei joacă evident și în teatrul lor, așa cum era pe vremea lui Shakespeare, dar joacă și în spații deschise. Au jucat Shakespeare și în Piața Enescu și au fost fenomenali. Cu mjloacele mai degrabă ale teatrului clasic decât ale teatrului de stradă cum e înțeles astăzi: cu mecanisme, cu acrobați, cu costume spectaculoase, cu lumini.

Bucureștiul e un oraș care iubește teatrul de stradă. Bucureștenii chiar sunt atașați. În momentul acesta ar fi o mare greșeală dacă acest festival de teatru de stradă nu ar mai continua. Mie îmi pare rău că nu a mai continuat și seria Globe. Îmi pusesem în cap să aduc pe rând mai toate producțiile importante ale Teatrul Globe. Teatrul de stradă pentru că este mult mai accesibil intră mai mult în conștiința publicului. Și demersul Teatrului Masca e foarte important, dacă s-ar putea dubla, tripla numărul de spectacole ca să ajungi peste tot. Pentru că, repet, noi nu puteam să ajungem și nu ne permiteam logistic să acoperim un oraș ca Bucureștiul. Eu sunt pentru a nu omorî acele lucruri care au funcționat. Ele trebuie comtinuate pentru că după aceea ai sentimentul că anii aceia din spate, zece, opt, nouă, au fost degeaba. Ai omorât o tradiție, o istorie, ai dat la gunoi o grămadă de bani. Sper că acest lucru nu se va întâmpla cu festivalul de teatru de stradă.

Ceea ce mă bucură foarte tare este că în ultimul an de festival, a zecea ediție, am reușit să fac prima producție de teatru de stradă românească. Zic prima producție pentru că genul care se practică afară, cu păpuși uriașe. Era o idee mai veche, cred că mă bântuie de vreo șase ani, cu Harap-Alb. Atât am macerat povestea aceasta încât am început să văd fiecare personaj, care e păpușă, care e om și care e mecanism. Am încercat mai întâi să lucrez cu o echipă din Franța care au cerut imens. Doar pentru cal, care trebuia să fie un mecasnism, ceea ce a și fost, au cerut 250.000 euro, la prețurile lor din Franța. Asta se întâmpla anul trecut pe vremea asta. M-am cam dezumflat și mi s-a părut că visul meu de a avea o primă megaproducție de teatru de stradă  cu o poveste românească, cu muzică românească, cu costume românești nu are nici o șansă. După care, în anul imediat următor am reușit să mă întâlnesc cu o echipă de oameni absolut minunați. E vorba de scenografa Oana Radu cu care mai lucrasem la o zi a Bucureștiului, când a făcut un decor foarte frumos pentru un spectacol cu Angela Gheorghiu și soțul ei Adrian Batista. Și în momentul în care am făcut o primă întâlnire cu ei și le-am povestit cum văd eu lucrurile a fost un dialog care a curs de la sine, ne completam. Singura dilema care rămăsese era cine pune în practică nebunia noastră? Cu Păsărilă, cu Gerilă, cu Fomilă. Cine face calul care trebuie să aibă aripi și să scoată flăcări pe nări? De unde luăm acrobații? Pentru că iarăși au fost de acord cu mine că singurii oameni ar trebui să fie Fata Împăratului Roș și Harap-Alb. Și cea mai mare problemă cine va face treaba francezilor? Unde vom găsi noi în România, pe prețuri românești niște studiouri? I-am găsit foarte repede, niște artiști care lucraseră cu Oana demult, colegi de facultate care se specializaseră în a face mascote uriașe pentru lansări de filme. Oana a desenat niște schițe superbe și ceea ce a pus ea pe hârtie ei au pus în practică. A desenat niște păpuși uriașe la 2-3 metri. Adrian a reușit să găsească echipa de actori. Într-o lună jumătate-două luni cu repetiții am reușit să punem pe picioare acest spectacol. Primele reprezentații au închis festivalul. Și iarăși am avut dreptate. Iarăși am văzut oameni care au vibrat mai bine, mai frumos la o poveste românească. Am auzit replici în public: ce frumos, ia uite mi-am amintit. Toți știam povestea Harap-Alb din copilăria noastră și momentul în care vezi începi să reprezinți altfel lucrurile. Erau atât de încântați oamenii. Mă uitam pe chipurile lor la ce reacții frumoase aveau și am zis: da uite un pariu câștigat. Pariul va fi cu totul câștigat când spectacolul acesta se va duce la alte festivaluri. Sper din suflet ca Sibiul să-l ia anul viitor, și-au și exprimat dorința. Oriunde te poți duce: fie că e festival de teatru de stradă, fie că e o expoziție mondială unde ai nevoie de un produs românesc care trece dincolo de granițele de limbaj. E o poveste cu povestitor, dar undeva pentru afară aș reduce puțin partea descriptivă, evident în engleză. E o poveste foarte simplă, despre bine și rău și cum binele învinge. Numai mijloacele sunt altfel și personajele. Mi s-a părut că a fost o încununare și am această bucurie că l-am născut, l-am dus 10 ani și l-am închis frumos cu o producție de teatru de stradă a festivalului. E așezat.  Cam asta e povestea B-FIT in The Street: pornită la început cu teamă, cu timiditate, când te gândești, e un pariu câștigat sau nu, îți iese nu îți iese, sunt o gramadă de chestiuni logistice pe care trebuie să le armonizezi.

Și dacă ar fi să vorbiți despre dificultățile festivalului în ăștia 10 ani?

Au fost de tot felul. N-am să uit, nu mai știu dacă eram la a II-a sau a III-a ediție când a fost o vară foarte, foarte ploioasă. Curgeau șiroaie printre corturi, până dincolo de gleznă. Iar eu trebuia să iau o decizie pentru că aveam în seara aceea un spectacol care costa destul de mult și care era și foarte spectaculos, era pe înălțime, cu acrobație, era o poezie. Trebuia să iau o decizie cum fac. A doua zi părea că e vremea bună. Trebuia să îi țin pe artiștii care a doua zi plecau, să le prelungesc biletele de avion, să comasez un spectacol de mai devreme. Era o decizie de luat într-o jumătate de oră pentru că trebuiau schimbate biletele, încercam să plătim  cât mai puțin, să nu avem penalități care la un control se întorc tot împotriva noastră, a organizatorilor pentru că nu ai luat măsuri, nu te-ai asigurat etc. Au fost și tot felul de situații simpatice. Alți actori care au venit cu o tonă de fulgi și au fost ținuți în vamă. Nu reușeam să-i scot din vamă. I-au închis acolo pentru că nu înțelegeau ce se ascunde în fulgi. Vreo lună fulgii aceia au stat prin Piața Constituției. Pe spațiile verzi din jurul Palatului Parlamentului, mai bine de o lună la gardul Palatului au fost fulgi, mulți, mulți fulgi. Tot felul de situații cu care te confrunți. A trebuit altădată să tragem niște fire, să agățăm cumva de Procuratură și de Ministerul Economiei niște fire metalice pe care să zboare niște acrobați. Și aici problemele de rigoare. Nimeni nu voia să-și asume răspunderea. Toată lumea pornește de la ideea că se întâmplă ceva. Și tu le spui: dar eu îmi asum, lucrăm cu profesioniști care fac legăturile, cablajele, așa se întâmplă peste tot. Sigur cu frica în sân că nu știi niciodată. Dar uite că m-a ferit Dumnezeu și nu am avut niciodată un accident. Dar treci prin tot felul  de situații tot mai hazlii. În final, plata este pe chipul oamenilor.

După zece ani de B-FIT in the Street, există o cercetare legată de festival și de public?

Strict pe festival nu. Strict pe festival nu am făcut niciodată. Poate că ar trebui să o facă cineva. Nu neapărat instituția organizatoare, ci poate niște instituții specializate pe cercetare. Luând efectiv date și lucrând îndeaproape cu cei care organizează. N-am simțit nevoia pentru că am văzut pe chipurile oamenilor. Asta se simte. Era un profesor, Ion Cojar, care le spunea la clasă elevilor că ”teatrul se judecă cu fundul”. Că nu simți scaunul sub fund. În momentul în care începi să te miști pe scaun nu îți place acel spectacol. Așa și aici. Tu poți să fii subiectiv și să zici ”vai, ce îmi place spectacolul acela”, dar barometrul e pe chipul oamenilor. Uneori nici nu mă uitam la spectacol, mă uitam la fețele oamenilor.

Deci a fost o chestiune de intuiție pentru că nu există cercetări?

Da. Nu existau cercetări. Nu exista din păcate nici tradiție. Tradiția se străduiește Masca să o facă. Și  fiind singuri  e greu să acopere tot orașul. De aceea avem nevoie de astfel de tipuri de festivaluri, chiar dacă nu avem tradiție. Tradiție de unde? În 50 de ani de comunism? Probabil că dacă nu ni se întâmpla acest accident al istoriei am fi avut și noi acest tip de spectacole de ani de zile. Dar acum recuperăm. Mi se pare că indiferent ce schimbări s-ar face în primărie nu cred că este un primar care ar renunța la acest festival. Nu văd de ce ar face-o. Chiar este un produs de succes. Sigur, provocarea fiecărui organizator este să schimbe, să aducă lucruri noi, să descopere locații noi. Să facă ceea ce se întâmplă în toate festivalurile din lume. Ai văzut că există tendința aceasta de a face mici sateliți cu lucruri care sunt adiacente festivalului și spectacolului: o lansare, o discuție, un workshop. Lucruri care să se potrivească festivalului și care-l fac să fie mai prezent în rândul publicului. Să nu trăiască doar prin spectacole, ci și prin activități conexe.

Cum este și organic să se întâmple.

Ceea ce a făcut Teatrul Masca a ”fertilizat” terenul. Și ceea ce poate să facă un festival de genul acesta este să-l facă să rodească. Mereu spun că ar fi fost loc de un parteneriat între instituții. Este un festival care poate deveni el însuși o instituție.

E mai ușor acum să faci festivalul B-FIT in the Street astăzi decât acum 10 ediții?

Fără discuție că da. Am început să ne cunoaștem. Acum ne sună oamenii de afară, nu întreabă când se întâmplă festivalul. Își fac programul după noi. Ne întreabă când e, vor să vină, avem propuneri.

A intrat într-un circuit internațional?

Da, într-un fel. Ai ce să arăți. Anul acesta a fost foarte spectaculos. Am avut câteva spectacole pe apă, în Cișmigiu. Repet, sunt pentru liniștea orașului și pentru o selecție riguroasă. Poate că în ultimul an sunt câteva exagerări. Poate că a devenit mai zgomotos orașul și inițiatorii mai mulți. Pentru noi, organizatorii, e mai greu pentru că reușești să mulțumești destul de greu un public cum e bucureșteanul, pretențios și asaltat de evenimente. E ca o domnișoară asaltată de pretendenți care are de unde să aleagă.

Dificultatea zilelor acestea este dată de concurența mare?

Da, aici este. Pentru că s-au diversificat evenimente. Unele sunt foarte bine realizate. Mai sunt și greșeli clare și de calitate și de cantitate. Pentru un organizator de evenimente e mai greu să se impună tocmai datorită acestei oferte.

Cu toate acestea festivalul s-a întâmplat spre sfârșitul verii când teatrele sunt închise și sunt mai puține evenimente.

Nu aș zice. Nu e Bucureștiul așa plin vara de evenimente stradale. Mă întorc și spun dacă rămânem doar pe zona centrală avem de-a face cu oamenii care-și permit să stea toată vara plecați în vacanțe. Dacă ne ducem în sectoare s-ar putea să ne întâlnim cu oameni care ies odată pe an în centru pentru că ei au școala, grădinița, serviciul acolo. Maxim se deplasează cu metroul. Sunt oameni care ajung foarte rar în centrul orașului. Și da, atunci pentru ei ai putea să te muți și să faci spectacole stradale vara în timpul vacanțelor, pentru că ei sunt acolo. Dar trebuie să te duci la ei. Pentru că ei nu o să vină aici. Ar merita concentrat și făcut ceva strict dedicat acelui loc, acelui sector sau acelui cartier. Mai cred că dacă s-ar întâmpla asta ar crește un public care ar ajuta și B-FIT, care este în centru. Spectatorul când vede un spot la tv sau orice formă de promovare este deja familiarizat pentru că a văzut și la el în cartier și i se pare interesant să meargă să vadă ce se întâmplă în Piața Constituției. E o chestiune de educație. Cred că operatorii culturali ar trebui sprijiniți să lucreze în sectoare pentru că educația o faci la om acasă. Te duci la oamenii care ies foarte rar să vadă spectacole în centru, poate nu au intrat niciodată în Ateneu, în Opera Română. Vedem Barometrul Cultural care spune: este același public captiv. Și așa va rămâne dacă nu ne ducem spre ei. De aceea cred că e o mare greșeală să concurăm noi operatorii culturali independenți și vorbesc aici de concerte, de nume importante care vin pe zeci de mii de euro. Nu e rostul meu ca instituție de cultură să fac asta. Este rostul celor care fac entertainment, care fac din asta o afacere. Profitabilă și de-o parte și de alta, și pentru publicul care plătește un bilet și vede o vedetă și pentru cel care organizează. Dar eu, ca instituție publică, nu pot să intru în concurență cu el pentru că rostul meu nu e acolo. Eu fac educație.

Arhiva Arcub / Harap-Alb, B-FIT

Add comment

de același autor... Ioana Gonțea

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories