#9 Strada ca o scenă

#

Turul lumii în 80 de străzi

de Floriane Gaber

Putem considera că artele străzii, așa cum le cunoaștem astăzi, s-au născut din companiile pioniere de la sfîrșitul anilor 1960. Reunite la Festivalul de la Nancy (Franța), ele au trezit idei multor artiști francezi, dar practicile acestea au continuat să se dezvolte și să se răspîndească în numeroase alte țări ale lumii.

În anii 1960, Statele Unite se disting prin propunerile lor artistice în spațiul public : implicarea socială a grupului Diggers provenind din San Francisco Mime Troupe, teatrul experimental Living Theatre, marionetele uriașe ale trupei Bread and Puppet denunțînd războiul din Vietnam, teatrul militant Teatro Campesino, fără să mai amintim de happening-urile lui Allan Kaprow… După ce au traversat Atlanticul, aceste mari nume vor iriga creativitatea europeană și vor întîlni practici teatrale deja existente: teatrul “clandestin” STU în Ungaria, Rote Bühne (Scena Roșie) angajată politic în Germania, teatrul invizibil și teatrul imagine inspirat de Augusto Boal… Strada era atunci un spațiu de cucerit, în numele libertății popoarelor și a claselor sociale; un loc unde democrația permite dialogul, controversa, implicarea. Astăzi, la 50 de ani după mai 68, și într-o epocă de suspiciune generală datorată în mare parte stării planetei devenită haotică prin terorismele de tot felul, festivalurile de stradă au un impact diferit, în funcție de contextele variate în care se desfășoară.

No limit pentru Burning Man

În ceea ce privește Statele-Unite, cunoaștem astăzi mai ales avalanșa de deghizări în perioada Halloween, marile parăzi pe bulevardele new-yorkeze cu ocazia sărbătorilor de la sfîrșitul anului, și în timpul verii în deșertul Nevada, festivalul Burning Man, loc al tuturor exceselor și al extravaganțelor. Atracție pentru utopii, evenimentul (astăzi, cu intrare cu plată) se desfășoară ca o sărbătoare non stop unde apar mașini ciudate, printre care s-a numărat vara trecutăși Roțile culorilor: LED generation a companiei Off (Franța). Aici, această “tehnoprocesiune” a căpătat sens și a antrenat în urma sa sute de participanți, mai mult sau mai puțin în transă grație muzicii difuzate și a substanțelor consumate.

“No limit” (fără limite), pare să fie formula sacră sau mantra acestui Burning Man, fapt rar în Statele-Unite, unde, în ciuda extremei pudibonderii, ți se închiriază și cel mai mărunt parking sau bulevard dacă vrei să organizezi un spectacol.

Cu sau fără casă de bilete Ɂ

La cîteva mii de kilometri de Statele Unite, în mijlocul Oceanului Indian, în insula Réunion și în Madagascar se organizează festivaluri “înfrățite”, din motive evidente de împărțire a cheltuielilor. Într-adevăr, să faci să vină aici niște spectacole de stradă este o adevărată expediție. Orășelul Leu tempo (Saint Leu) de la Réunion prezintă întotdeauna o imagine agreabilă și politicoasă, organizînd majoritatea evenimentelor în curți de școli, într-un parc sau într-o carieră unde sunt montate gradene… În aceste condiții, este mult mai ușor să organizezi o casă de bilete, dar contactul cu strada și amestecul (social) al spectatorilor lipsește în numeroase spectacole concepute pentru a funcționa în interactivitate cu publicul. Să joci în spațiul public și să joci în aer liber nu este același lucru aici și creativitatea nu se desfășoară la fel.

Spațiul public este realmente investit la Saint Leu doar cu ocazia defilării nocturne, cînd se amestecă profesioniști și amatori. Dar și aici, toată lumea se distrează în mod ordonat, fără să se reverse pe șosea pentru a lăsa suficient loc coregrafiilor care se înlănțuie în vreme ce maestrul de ceremonii trebuie să ridice vocea pentru a înflăcăra mulțimea cam prea placidă. Având ca model imaginea multor altor festivaluri, acest festival este cel ce organizează sărbătoarea pentru public; nu este o sărbătoare organizată “de public”, așa cum o dorea cu insistență Jean-Jacques Rousseau.

La cîteva mile distanță, pe insula Madagascar, cu ocazia festivalului Zegny Zo la Diego Suarez, artiști și spectatori se amestecă și se răspîndesc cu voioșie pe străzi și în piețele micului oraș care trăiește realmente în ritmul acestor cîteva zile de bucurie populară. Una din marile forțe ale acestei manifestări este aceea de a asocia invitaților din France d’Outre-Mer[1] artiști locali și naționali, contemporani sau tradiționali, și de a organiza ateliere la care toată lumea poate să participe pentru a deveni sensibili la o formă sau alta de artă.  Este deci întreaga populație, fără nicio diferență, care se amuză în spațiul public, în centrul orașului Diego și în cartierele foarte populare unde artiștii fac incursiuni în mod regulat, de fiecare dată întîmpinați cu bucurie de locuitori. Aici nu mai e vorba de vîndut bilete. Fiecare are dreptul la momentul său de vis și comunitatea, ca formă colectivă, capătă întregul său sens.

Koweit / credit: DR

Patru culori în Kuweit

Un festival de stradă trebuie să chestioneze noțiunea însăși de spațiu public în contextul care îi este propriu. În Kuweit, problematica este destul de simplă: nativi, expatriați (arabi sau alte naționalități) și străini (angajați de ceilalți) nu se întîlnesc. Bariera de clasă, de funcție, de mijloace de transport (mașinile climatizate ale celor din prima categorie apar ca un zid de apărare) nu permit schimburile în viața cotidiană. Hadath Alarth Festival, care din păcate nu a cunoscut decît cîteva ediții, era în întregime conceput în așa fel încît spectatori de toate condițiile să se amestece de-a lungul parcursului propus. Într-adevăr, evenimentul se desfășura în jurul muzeului național, începînd într-o piațetă alăturată, continuînd în grădina interioară și încheindu-se în fața mării.

Pe măsură ce spectatorii ajungeau, li se distribuiau niște cartoane colorate care indicau cu ce grup trebuia să urmeze procesiunea. Nu mică a fost surpriza oficialilor și a celor înstăriți să constate că studenți, mame de familie, slujbași (!) primiseră cartoane de aceeași culoare cu ei și că, în consecință, vor vedea spectacolul împreună! În primele scene, și unii și alții rămîneau puțin aparte, ca și cum ar fi fost separați de o barieră invizibilă. În grădină, publicul, trebuind să se mai strîngă pentru a lăsa să intre toată lumea, această barieră se ștergea puțin. Și în final, toți se îndreptau în același pas către concert, unde asistau fără să mai fie atenți la vecin, sau mai degrabă, acceptîndu-l ca pe un simplu spectator, nici mai mult, nici mai puțin. Magie a spectacolului, inteligență a organizatorilor: amîndouă, fără îndoială.

Putem considera aceste cîteva ore petrecute împreună ca o mică victorie, un moment de excepție într-o societate extrem de divizată pe categorii. Dar acești mici “pași în margine”, sunt cei care, puși cap la cap, pot face să se schimbe lucrurile, chiar și dacă la o scară redusă, poate și pentru că rentierul sau ambasadorul i-au putut privi în mod diferit pe femeia lor de sericiu sau pe șoferul lor, ca pe niște ființe umane, sensibile la fel ca ei, la frumusețe și vis.

Moschee, muezin și trapez

Marrakech, bine cunoscut pentru piața sa Jeema el Fna, povestitorii săi ambulanți, acrobații și îmblînzitorii de șerpi, a fost deasemenea vreme de zece ani teatrul unui festival în piețe publice, Awaln’art (care-și continuă astăzi activitățile sub formă de rezidențe și programări punctuale). Acest eveniment se desfășura deasemenea în localitățile rurale ce înconjoară orașul. Aici, practicile religioase, foarte puternice, controlează moravurile. Bărbații și femeile nu se ating în public, acestea din urmă rămîn acasă, după tradiție, în vreme ce bărbații sunt mult mai vizibili pe străzi, la piață… și la spectacol. Cercurile – halqua – care înconjoară prestațiile în piața de la Jeema el Fna sunt compuse în mod exclusiv din bărbați.  Această invizibilitate feminină în spațiul public este dublată deasemenea de un soi de lipsă de considerație și de machism, mergînd pînă la violențe morale.

Proiectul Awaln’art constă tocmai în a atrage atenția  asupra acestui dezechilibru și a arăta prin exemplu că alte atitudini sunt posibile și că pot fi valorizate. A prezenta în piața unui sat un duo mixt de dansatori, de acrobați sau de trapeziști, unde, în mod evident, corpurile se ating, se înlănțuie și mimează o relație care nu este de violență, ci de tandrețe, de atenție, de respect, permite avansarea mentalităților, fără un militantism agresiv, fără o denunțare indignată. Metafora artistcă  permite să treacă un mesaj, chiar dacă anumite situații se pot dovedi  “delicate” : astfel, la sfîrșitul unei după amiezi, într-o piață în fața moscheii dintr-un sat unde festivalul fusese găzduit de mai mulți ani, un spectacol de trapez a fost gata să fie întrerupt  pentru că muezinul trebuia să lanseze rugăciunea, cu cinci minute înainte de sfîrșitul numărului de trapez… Circ contra religie : primul a cîștigat. Muezinul a luat microfonul și a fost acompaniat de ultimele acorduri de muzică ale spectacolului. Spațiul public a dovedit că e destul de larg pentru toată lumea.

O altă virtute a artelor de stradă, în aceste contexte de patriarhat tradițional, este aceea de a restitui sau de a face loc femeilor în spațiul public. Astfel, s-a întîmplat adesea ca spații speciale să fie prevăzute pentru ca mamele și fetele din sat să poată asista la spectacol fără să fie trimise în ultimele rînduri, în cazul în care nu sunt complet absente. După un prim moment de uimire, bărbații din adunare s-au obișnuit repede, iar astăzi, când este propus un eveniment artistic nimănui nu-i mai dă prin gînd să se certe pe aceste locuri, care par o obligație în societățile occidentale, dar care, într-un mare număr de țări, încă trebuie să fie cîștigate, în fiecare zi.

Iran / credit: DR

“Miracolul” iranian

Dacă există un loc în lumea asta unde libertatea femeii și spațiul public nu rimează încă bine, este Iranul. Am putea spune același lucru și despre ceea ce observatorii drepturilor omului numesc “libertatea de expresie”. Și totuși, aici, companiile de teatru de stradă recunoscute de Stat sunt puzderie și sunt organizate zece festivaluri. Bineînțeles, Ministerul Culturii și al cultelor veghează atent și verifică fiecare piesă înainte ca ea să fie jucată, dar nimeni nu  se înșală și artiștii au mai multe subterfugii pentru a conturna capcanele “cenzurii” sau cel puțin ale controlului exersat asupra artei lor.

Extrem de inventive, spectacolele aparțin atît formelor tradiționale cît și zonei de propuneri angajate, experimentale chiar. Poveștile persane sunt folosite pentru a vorbi în mod alert despre societatea actuală: opresarea unei fermiere de către seniorul  local, Cartea regilor, abil jucată cu aluzii la actualitate, drame ale căsătoriilor consanghine în Golf, evocarea sub formă de poveste a unui pescuitor de perle miraculoase care salvează copii bolnavi… Problemele sociale pot fi abordate deasemenea fățiș, sau cel puțin sub o formă narativă (“a fost odată”) cu evocări directe: garouri și seringi găsite într-un parc municipal servind de recuzită unui actor pentru a denunța problemele legate de droguri, chiar pe trotuar, în fața unei mulțimi incredule apoi lăsate cu gura căscată. Alți artiști aleg o formă mai metaforică, mai experimentală, cu căzi pline cu apă colorată în roșu sîngeriu, ouă pe care o cizmă militară le strivește, o evocare a războiului (Irak – Iran) sub un eșafodaj înconjurat de celofan…

Marivan, în Kurdistanul iranian, primește în fiecare septembrie un festival de teatru de stradă reputat. Și aici principala masă de spectatori e compusă din bărbați, femeile fiind plasate în ultimele rînduri. Dar suflă un veritabil vînt de libertate de inovație în propunerile acestor companii venite din cele patru colțuri ale țării, unde actori și actrițe își împart scena cu egală vigoare și egal talent.

La Est : șoarecele și pisica

Dacă este o țară unde “libertatea” în spațiul public este un termen de folosit cu prudență, aceasta este Bielorusia. Adunările de mulțimi sunt rău văzute și autorizațiile dificil de obținut. Totuși, Minsk a lansat acum cîțiva ani un Forum de teatru de stradă care știe să se joace cu autoritățile ca șoarecele cu pisica. Profitînd de manifestările comemorative ale victoriei din 9 mai 1945, organizatorii festivalului au cerut autorizația de a organiza manifestări… culturale. Astfel, defilărilor de tancuri și militari din partea de sud a orașului le-au răspuns parăzile colorate ale artiștilor și spectacolele de stradă din orașul de sus. Contrastul era izbitor, la fel ca atitudinea publicului.

E foarte rar, într-adevăr, în această țară ca sute de persoane să poată să se regăsească în același loc și să interacționeze cu artiștii, uitînd aproape că înaltul turn al Președenției nu e departe și că autoritatea este brutală. Dar ce fericire să îi vezi pe acești tineri, acești adulți, jucându-se ca niște copii, cu aripi de înger sau cu picioroangele  colorate care îi provocau.

Același succes la Vitebsk, alt oraș bielorus, unde ingeniozitatea organizatorilor a permis artiștilor să investească în oraș, fie că e vorba de actori, poeți sau plasticieni. Integrat în programul de la Slavianski Bazar, mare festival de muzică reunind spectacole din toate țările fostei Uniuni Sovietice, festivalul de teatru de stradă a adăugat un grăunte de nebunie și de inventivitate concertelor bine organizate și altor reprezentații de dansuri folclorice care traversau centrul orașului. Și aici, mulțimea se minuna de frumusețea machiajelor, a costumelor, de interacțiunea ludică propusă de unele spectacole și toți intrau în joc cu un entuziasm agreabil de văzut, entuziasm pe care primii spectatori ai spectacolelor de stradă îl aveau probabil în anii 1970, cînd primii saltimbanci au ieșit pe trotuarele din Paris.

Minsk / credit: DR

Unde ne aflăm în Franța Ɂ

În ceea ce privește libertatea de expresie, oficial, Franța se poartă bine. Ceea ce nu e de loc cazul cu libertatea de circulație. Atentatele sîngeroase care au lovit țara au determinat Statul să ia măsuri de urgență… care sunt în mod paradoxal înscrise astăzi în lege. Franța este astfel în stare de urgență permanentă, ceea ce atrage după sine multe consecințe pentru spectacolele și festivalurile de stradă. Mai întîi financiare, căci măsurile de securitate (bariere, patrule de polițiști, sau de militari, personal pentru controlul bagajelor…) atîrnă greu în bugete, ceea ce diminuează, de fapt, partea artistică.

Din punct de vedere artistic deasemenea, căci marile forme deambulatorii nu mai dispun de spațiu pentru a se exprima în orașele unde circulația este interzisă, barată de blocuri de beton sau de camioane municipale, pentru a preveni atacurile cu camioane kamikaz.

Dar consecințele cele mai grave sunt fără îndoială psihologice: pentru a intra în zilele noastre într-un oraș unde are loc un festival precum cel de la Aurillac toată lumea trebuie să fie controlată, să deschidă poșetele, servietele, cu riscul de a sta la coadă timp de multe minute la ore de mare afluență, adică în momentul cînd spectacolele sunt în toi. Aurillac, “Mecca” spectacolului de stradă, și-a pierdut recent directorul. Jean-Marie Songy a demisionat după 25 de ani la conducerea acestei nave amiral, nemaiputînd să oprească acest val de măsuri de securitate care riscă să desfigureze manifestarea.

Singurul printre sutele de festivaluri de stradă din Franța, Aurillac a dorit întotdeauna să lase tuturor celor ce o cereau libertatea să se exprime în spațiul public. Dacă companiile invitate (adică remunerate și cazate) sunt în medie în jur de 15, în program figurează și alte cîteva sute (pînă la 600), trupe zise “în trecere”. Adesea spectactorul e luat cu amețeală de această pletoră de propuneri, dar aceasta este caracteristica festivalului de la Aurillac, o “manifestație vie, calmă, blîndă și festivă”, cum o descria Jean-Marie Songy: “Marea mea plăcere este de a fi menținut ideea că putem să-i primim pe toți cei care cer să vină. Este o problemă de rezistență estetică și etică, și asta se aplică artiștilor ca și migranților. Țin din toată inima să apăr toate acestea pe teren, să primesc pe fiecare în mod natural, fără mari declarații ideologice. Noi muncim în stradă. Cum să nu ne ocupăm de itineranți, de nomazi Ɂ”

Ce este spațiul public Ɂ

A lucra în stradă astăzi, în calitate de creator sau de organizator de festival, ține în același timp de artistic și de politic. Nu este banal să propui o formă sau alta într-un anume loc, dar respectul mentalităților și al regulilor de savoir vivre nu trebuie să îngrădească inventivitatea și luarea de poziție.

A situa un act artistic într-un spațiu public, fie el de divertisment, decorativ, angajat sau provocator, semnifică în mod cert să tulburi cotidianul, să-l pui în perspectivă, să-i faci pe trecători să se oprească, să profite pur și simplu de moment sau să mediteze la el după, să privească altfel ce îi înconjoară, sau pe concetățenii lor.

Evenimentul “festival” este un concentrat al acestor momente de stat pe loc, al acestor clipe furate banalului cotidian. Fie că sunt în parcuri sau într-un oraș reconstituit pe pînze pictate și montat pe eșafodaje, înconjurate de bariere de securitate pentru detectarea metalelor, ca la Perm (în Rusia) pentru Nopțile albe. Fie că sunt pe un bulevard ocupat de grilaje și militari la fiecare doi metri, ca la Santiago de Chili pentru parăzile “festive” oferite de un mare magazin. Fie că sunt în curți de școală, care permit controlul la intrare și instalarea unei case de bilete, atunci când în mod tradițional spectacolele de stradă sunt gratuite. Fie că sunt subvenționate și deci supravegheate (la diferite nivele) de Stat… festivalurile de stradă sunt spații unde responsabilitatea fiecăruia este în joc : cea a artiștilor, cea a organizatorilor, cea a spectatorilor. Responsabili de atenția lor față de celălalt, de ceilalți; de modul în care deciziile publice sunt luate la toate nivelurile de putere. Spațiul public este prin asta profund politic, în sensul de “polis”, cetatea greacă, ca loc de adunare a diversității.

Pămîntul întreg este acoperit de festivaluri de stradă, fie că ele regrupează spectacole sau opere de artă vizuale (murale, street art…). Marea lor majoritate trebuie să facă față la cereri de autorizație, la demersuri administrative, la controale tehnice…”A coborî în stradă”, în cadrul unei manifestări artistice, ca și pentru o manifestație de protest, cere o organizare, conștiința mizelor care merge dincolo de expresia spontană, și permite celor ce știu s-o mînuiască să aibă un impact sporit asupra societății și a cetățenilor care o compun.

A alege strada nu e niciodată ceva banal, și confruntați cu restricțiile de libertate de tot felul, artiștii și organizatorii dau dovadă, dintotdeauna, de o inventivitate care nu e de invidiat, față de condițiile, cîteodată mai protejate, ale spațiilor închise, al căror confort ar permite o mai mare finețe de expresie. Dar la urma urmei, sunt oare mizele chiar atît de diferite? Și strada nu împlică oare numai “moduri de fabricare” specifice, adaptate contextului, obligînd la reacția rapidă la neprevăzut, păstrînd în acelaș timp punctul final pe care creatorul l-a fixat de la început? Ar fi momentul ca unii și alții să-și vorbească și să descopere fiecare universurile și publicurile lor, în același timp atît de diferite și atât de asemănătoare.

Traducere din limba franceză de Mirella Patureau

Company Off ColorWheels / credit: MatthieuFAYS / 2018

[1]France d’Outre-Mer (Franța de Peste Mări), cuprinde departamente și teritorii ale Republicii Franceze îndepărtate de Franța metropolitană, europeană. (De exemplu: La Réunion, Guadeloupe, Guyane, Martinique, Mayotte, Nouvelle Calédonie, La Polynésie française…)

Add comment

de același autor... Floriane Gaber

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories