Masca şi festivalurile sale : Festivalul Internaţional de Statui Vivante
de Mihai Mălaimare
Festivalurile au devenit o modă şi şi-au cam pierdut semnificaţia pe care o aveau în anii de dinainte de ‘89! Astăzi, fiecare teatru pare a-şi trece în programul repertorial un festival care are mai mult sau mai puţină legătură cu activitatea sa, iar schema după care are loc pare a fi una general valabilă: se stabileşte o temă, sunt chemate nişte companii teatrale cu spectacole care pot fi suportate de bugetul alocat şi care au sau par a avea o legătură oarecare cu tema aleasă, se mai adaugă unul sau câteva spectacole proprii, uneori se întregeşte buchetul cu o lansare de carte, ceva workshop-uri şi, mai nou, aproape obligatoriu ceva care să se joace afară, în aer liber, de preferat în faţa teatrului, înainte sau după ieşirea publicului de la spectacolele din interior. Nu există aproape niciodată o urmare a vreunei ediţii de festival, o concluzie, o posibilă idee de urmărit pe viitor, nu se fac cercetări de niciun fel, nici asupra calităţii publicului sau preferinţelor lui, nici asupra calităţii spectacolelor sau profilurilor companiilor invitate. Nu există un punct de vedere despre formulele teatrale care au slujit tema, despre rolul lor în peisajul teatral românesc sau despre ce se întreprinde de către un grup mai mare sau mai mic de creatori de teatru în zona temei cu pricina. Un festival este doar un eveniment care se desfăşoară pe o durată oarecare de timp şi atât! Sigur, criticii chemaţi vor evidenţia excepţionalul, ceea ce identifică festivalul respectiv în marea de festivaluri, dar hazul este că toţi sunt chemaţi de către toate festivalurile şi fac de fiecare dată acelaşi lucru, rezultând astfel că avem o mare de festivaluri, este adevărat, dar o mare plină de festivaluri care mai de care mai splendide, mai adevărate, mai altfel. Un cercetător din viitor al fenomenului teatral românesc al acestor decenii va rămâne stupefiat şi, dacă nu se va îndoi deloc de ceea ce citeşte va scrie că în spaţiul carpato – danubiano – pontic s-a petrecut o revoluţie festivalieră de nivel intergalactic.
Există şi nişte festivaluri care şi-au câștigat o notorietate solidă, graţie unei selecţii repertoriale serioase şi unei organizări de calitate, suntem însă departe de atracţia pe care lumea teatrală românească de dinainte de ’89 o arăta faţă de Festivalul de la Piatra Neamţ, de exemplu. Nu mă refer aici la Festivalul de la Sibiu care a debutat şi a crescut pe fondul unei finanţări extrem de generoase de-a lungul anilor. Să nu uităm că este organizat într-un oraş mic, cu un centru istoric foarte frumos, şi care constituie din pornire un colosal punct de atracţie pentru turişti, pentru spectatori, pentru oamenii de teatru, în ultimă instanţă. Oriunde te-ai aşeza în centrul oraşului, care este şi vatra veche a aşezării, te întâlneşti cu spectaculosul, lucru care nu poate fi spus despre Parcul Crângaşi bunăoară. Nu spun că nu este un festival important şi special din cauza finanţării absolut colosale şi care permite unui om sau unui grup de specialişti – şi acolo avem şi un om şi un grup de foarte buni specialişti – o foarte bună organizare, o foarte bună vizibilitate şi, evident o calitate cu totul excepţională.
Eu mă refer la florile tomnatice ale multor teatre din România, acele festivaluri care se doresc evenimente ieşite din comun, dar care nu lasă urmări, nu trasează direcţii, nu produc concluzii. Nu înseamnă că nu le recunosc valoarea, la urma urmelor Festivalul Naţional de Teatru nu poate trece în revistă întregul peisaj teatral al unei stagiuni şi, în felul acesta festivalurile acestea se dovedesc chiar utile, mai ales că, în viaţa unei comunităţi care găzduieşte un teatru, prezenţa unor trupe invitate din ţară sau din străinătate înseamnă nu numai posibilitatea de a compara realizările lor cu cele ale propriei trupe de teatru, ci şi a se informa în legătură cu direcţiile în care se mişcă lumea teatrală românească şi străină.
Ca atare, în România există foarte multe festivaluri de teatru, mai multe decât ar fi necesar, după părerea mea, multe dintre ele produc evenimente cu o oarecare importanţă în viaţa comunităţilor respective şi, dacă nu produc urmări semnificative în domeniul aprecierii critice a vieţii teatrale româneşti, fac în orice caz o triere mai aproape de realitatea valorică a evenimentelor teatrale ale unei stagiuni. Dacă cineva ar fi interesat să facă o cercetare serioasă asupra nivelului festivalurilor teatrale anuale româneşti, probabil că ar putea ajunge la nişte concluzii interesante.
În programul estetic pe care l-am creionat împreună cu Anca Florea în 1990 nu era prevăzut niciun fel de festival şi era firesc având în vedere că ne doream ceva altfel fără să ştim exact cam cum arată aşa ceva, ne doream să schimbăm ceva. Ne doream să facem un teatru care să nu mai aibă legătură cu tarele teatrului pe care îl cunoşteam noi, ceva care să împingă oarecum lucrurile înainte, mai ales în domeniul artei actorului (eu eram actor, Anca regizor, amândoi profesori la IATC aşa că viziunea aceasta era oarecum firească). Nu, nu prevăzuserăm vreun festival, dar nici nu consideram că aşa ceva nu ar putea să apară. Pur şi simplu veneam dintr-o lume în care festivalurile erau nişte instituţii în sine, se desfăşurau cu mare regularitate în câteva centre teatrale şi la ele participau cât se poate de des mai toate trupele din ţară. Atât! Ideea că un teatru ar putea să-şi dezvolte propriul festival ne-a venit ceva mai târziu, atunci când adunaserăm deja o oarecare experienţă şi ea se cerea împărtăşită şi altora prin intermediul unei reuniuni care nu putea fi altceva decât un festival.
De-a lungul existenţei Teatrului Masca au fost câteva festivaluri organizate de noi, unele meteorice, altele cu o consistenţă și o durată care propunea deja definirea unei tradiţii: MolierE-n Cartier, Sfârşit de veac în Bucureşti, Festivalul nasurilor roşii, Măşti europene la…Masca, Festivalul Masca, Târgul de jucării vechi, pentru copii, Festivalul Internaţional de Statui Vivante!
MolierE-n cartier a cunoscut o singură ediţie, dar organizarea şi desfăşurarea sa ne-au arătat că suntem capabili de aşa ceva şi că putem coagula în jurul ideilor noastre forţe teatrale din întreaga ţară. În acest festival am avut printre invitaţi Teatrele naţionale din București şi Iaşi, câteva teatre din ţară, Secția de regie Teatru de la UNATC, clasa profesor Valeriu Moisescu cu examenele de regie, am realizat şi o coproducție (George Dandin) cu o trupă de cascadori; festivalul a avut o secţiune de interior în care s-au desfăşurat spectacolele de teatru invitate şi cel al teatrului nostru (Domnul de Pourceaugnac), una în aer liber care avea spectacole de toate genurile şi spaţii special amenajate, în fapt nişte corturi în care, ca într-un adevărat Bâlci Parizian, asta era titlul (idee pe care aveam s-o reluăm mulţi ani după aceea în spectacolul Bâlciul), se petreceau tot felul de lucruri care mai de care mai extravagante şi care au stârnit un interes deosebit şi o a treia secţiune dedicată cercetării teatrale, cu colocvii şi seminarii care se reclamau evident de la creaţia lui Molière. Denumirea pe care am ales-o era extrem de incitantă, dar nu ar fi putut asigura perenitatea festivalului, chiar dacă montări cu piesele lui Molière se petrec în fiecare stagiune. MolierE-n cartier a fost o experienţă, festivalul a durat o lună şi efortul nostru al tuturor a bătut toate recordurile pe care le puteam imagina. A fost un succes real şi a plasat numele Teatrului Masca în conştiinţa posibilului spectator de teatru, locuitorul cartierelor mărginaşe, ale aşa numitor cartiere dormitor. Nu am putut contabiliza, nici nu ne-a interesat şi nici nu am avut vreme să încercăm să aflăm dacă demersurile noastre au determinat mai mulţi oameni să intre în sălile de spectacol. De fapt, nici nu este treaba noastră să facem acest tip de cercetare cu caracter mai degrabă sociologic. Noi credem că da, noi credem că unii copii au putut creşte cu interesul faţă de teatru şi cultură şi datorită nouă, că au devenit oameni care şi-au depăşit condiţia şi ca urmare a întâlnirii cu Masca. Crede şi nu cerceta, spune un dicton biblic, Crede şi cercetează am spune noi şi cu siguranţă vei afla că există întotdeuna o relaţie de cauzalitate, iar de la întâlnirea unui om cu un spectacol jucat de noi există posibilitatea să nu se fi întâmplat nimic spectaculos sau, dimpotrivă, să se fi pus piatra de temelie pentru o nouă abordare în viaţa cuiva, ceea ce deja este extraordinar!
Sfârşit de veac în Bucureşti a fost un festival tot cu o singură ediţie, dar una care a durat trei săptămâni şi a avut de toate, de la spectacole de teatru la Târg de Crăciun şi a impus imaginea teatrului în mentalul colectiv al cartierului Bucureştii Noi unde aveam pe atunci sediul. Numele frumos şi nostalgic (în fapt, era numele celebrului roman al lui Ion Marin Sadoveanu) viza însă un eveniment care se afla la confluenţa a două veacuri aşa că ar fi putut deveni cel mult un festival secular, a doua ediţie urmând să aibă, evident, alţi creatori.
Festivalul nasurilor roşii s-a desfăşurat doi ani la rând; ar fi putut avea tradiţie, dar noi nu ne-am plasat în zona exclusivă a circului decât pentru o perioadă extrem de scurtă, descoperirea propriului clovn fiind o temă predilectă pentru doar câteva stagiuni. Festivalul însă s-a bucurat de un succes de public colosal. Prima ediţie s-a desfăşurat în faţa actualului nostru sediu, în Militari, în acel moment (abia o primiserăm) o clădire în care sălăşluiau armate de şobolani, pe o vreme câinească, înotam în noroi şi noi şi spectatorii, era cumplit de frig şi aveam efectiv cu toţii nasurile roşii, dar era atâta lumină în ochii tuturor, era atâta fericire încât amintirea acelei ediţii şi a acelei perioade încă dăinuie.
Măşti europene la…Masca a fost un festival solid, care s-a desfăşurat pe durata a opt ediţii, cu un titlu senzaţional, beneficiind de invitaţi de marcă, dar şi de… un dezinteres suveran al lumii teatrale româneşti, care, în afară de faptul că l-a invitat pe Josef Szajna – cel care a deschis seria ediţiilor festivalului – imediat ce l-am adus noi în România, de parcă îşi aduseseră aminte că există şi el, nu a călcat pe la noi, deşi festivalul a fost realmente important, a propus workshopuri senzaţionale, precum si un spectacol unicat al unuia dintre cei mai mari creatori teatrali ai secolului XX.
Festivalul a trecut în revistă teatrul făcut de ultimii mohicani, ultimile mari personalităţi aflate în viaţă, cei care au jalonat teatrul european al anilor ‘60-‘80. Josef Szajna, Milan Sladek, Jaques Lecoq, iar alături de ei teatre sau personalităţi care au pus în practică tezele acestora, Theatre de movement – Paris, cu Claire Heggen și Yves Marc, London Mime Theatre cu Nola Rae, Compania Derevo cu Anton Adasinski, Theatre de l’Ange Fou cu Steven Wasson şi Corinne Soum, Pantankin da Venezia cu Michelle Modesto Casarin, Jango Edwards, creatorul Festivalului Nebunilor cu o senzaţională ediţie 1981 la Amsterdam.
După a opta ediţie am hotărât că trebuie să ne oprim. Ultimii mohicani se cam terminaseră, dar l-am părăsit şi din alt motiv. Cei invitaţi de noi, deşi nume de marcă în cercetarea teatrală europeană erau fie la sfârşitul carierei, fie gestionau companii private care se luptau din greu cu tendința teatrală comercială; din acest motiv nu a existat pentru noi niciun fel de urmare, în sensul că nu am putut pune bazele unei eventuale reţele teatrale care să poată apoi gestiona cum se cuvine o relaţie ce ar fi putut continua mult şi bine şi ar fi generat momente de teatru cu totul speciale. Am constatat că riscăm să devenim un fel de agenţie de impresariere şi nu era cazul, noi suntem un teatru adevărat, cu un proiect estetic special şi am decis să ne respectăm rangul. Măşti europene la …Masca a fost însă un festival adevărat.
Festivalul Masca a fost reacţia noastră la realitatea în care eram plasaţi, teatru cu sediul într-un cartier dormitor, foarte departe de centrul cultural şi locuit de oameni care îşi pierduseră deja instinctul de conservare care te obligă să alegi măcar odată pe lună calea către un teatru, un muzeu, o filarmonică. A fost, dacă vreţi, opţiunea mea ca director de teatru în acel moment să frânez un pic cercetarea în domeniul discursului non verbal şi să construiesc o punte către aceşti posibili spectatori cărora trebuia să le stârnim orgoliul comunitar, acela de a avea în chiar inima cartierului un teatru cu o clădire ultra modernă şi cu o trupă talentată şi entuziastă. Festivalul Masca se adresa familiei, copiilor, părinţilor şi bunicilor şi avea anual o sumă întreagă de acţiuni care ar fi trebuit, credeam noi, să determine comunitatea să reacţioneze aşa cum aşteptam. Spectacole în amfiteatrul în aer liber, în spaţiile dintre blocurile cartierului, pe străzile cartierului, înfiinţarea unui parc între blocuri căruia i-am dat numele de Masca, concerte în sală şi în aer liber, întâlniri cu personalităţi uriaşe ale teatrului românesc şi ale muzicii uşoare şi populare româneşti, serii de filme de toate genurile, sărbători româneşti şi străine organizate de noi numai ca să-i aducem în curtea teatrului pe cei care locuiau în blocurile de peste drum, conferinţe pe tot felul de teme, recitaluri, vopsiri de ouă în ajunul Paştelui, Concerte de Căciun, Împodobirea bradului cu colinde cântate împreună cu spectatorii şi copiii lor, Festivalul Masca ne-a preocupat vreme de câţiva ani şi ne-a măcinat puterile fără ca ecuaţia efort Masca – interes faţă de cultură a locuitorilor cartierului să dea semne de îmbunătăţire. Am spus destul şi am mers mai departe.
Târgul de jucării vechi, pentru copii a fost tot un fel de festival, vreme de 12 – 13 ani, în fiecare primăvară și, mai târziu, la fiecare început de an şcolar eram în Herăstrău şi încercam să arătăm lumii că jocul de-a afacerea al copiilor constituie pentru societate unul care trebuie neapărat jucat. Ideea este colosală, ar fi trebuit să fie susţinută de tot felul de ministere care au tangenţă cu educaţia, de ONG-uri care se laudă cu astfel de preocupări, de oameni de afaceri, altminteri vocali şi sfătoşi. Nu a sărit nimeni să ne ajute, era probabil mult mai uşor să faci propagandă la televizor şi mult mai complicat să te implici în organizarea unui eveniment extrem de serios şi important în opinia noastră. Am văzut crescând generaţii de copii, am adunat şi redistribuit către grădiniţele din ţară vagoane de saci cu jucării dăruite de micii afacerişti şi am oprit acţiunea atunci când am realizat că vorbim singuri într-un deșert căruia nu-i mai vedeam marginea.
În destul de rarele noastre (eu cu Anca) discuţii adevărate despre teatru (spun asta pentru că din păcate discutăm enorm zilnic despre actori tineri netalentaţi şi prost crescuţi, despre tehnicieni incompetenţi, despre funcţionari fără niciun fel de respect pentru pâinea pe care o mănâncă într-o instituţie de stat, despre breasla aflată într-o nepermisă degringoladă, despre trădări), analizând ce făcuserăm până atunci la Metrou, unde am impus unul dintre cele mai interesante proiecte culturale, Oraşul de sub oraş, am ajuns la concluzia că ne-ar trebui acolo un spectacol mai uşor de montat (nimeni nu ştie câte piedici am avut în implementarea acestui proiect, mai ales din partea celor care ar fi trebuit să fie mândri că o facem), extrem de percutant ca emoţie teatrală şi, din vorbă în vorbă a apărut ideea de “statuie vivantă”.
Văzuserăm câte ceva în vacanţele noastre prin Europa şi ne-am zis că merita să încercăm. Nu ceea ce văzuserăm, pentru că pe La Rambla erau foarte multe, dar majoritatea absolut deplorabile, însă, am gândit, noi suntem profesionişti, cu siguranţă vom face ceva remarcabil. Zis şi făcut, am mai răsfoit prin amintiri, prin albumele noastre de pictură şi istorie şi am găsit ideea, un spectacol despre cumplita tragedie a unuia dintre cele mai frumoase oraşe ale antichităţii romane, Pompei, acoperit de lava vulcanului Vezuviu în ‘69 îH. Cinci spaţii de joc, cinci poveşti între care am inclus şi momentul primului cutremur care a zguduit urbea şi i-a anunţat sfârşitul. Statuile se numea spectacolul şi a fost un succes incredibil, o emoţie teribilă, a fost un spectacol pe care şi astăzi, dacă l-aş relua ar stârni probabil aceleaşi lacrimi şi acelaşi val de aplauze.
Aşa am ajuns la statuia vivantă şi nu la una oarecare, ci la spectacolul creat în acest stil, invenţia noastră absolută, marca noastră de nivel mondial. Tot pentru Metrou am creat şi Fior D’Amor în Bucuresci, alt spectacol extrem de longeviv şi viu apreciat.
Am mai realizat apoi un fel de eseu teatral, Fuga de Bach… în cartier, care aborda, tot în stilul statuii vivante, ideea vitezei vieţii oamenilor trăitori într-un secol care ne năpădise dintr-odată pe toţi.
Aveam trei spectacole mari, inventaserăm un stil de mişcare, propuneam o nouă formă de artă stradală, descoperiserăm vocaţia dramatică a statuii vivante, o transferaserăm din formă de divertisment ieftin în acela de artă pură. Ne trebuia ceva foarte solid pentru a o putea promova, ne trebuia o trambulină, un spaţiu care să fie numai al ei, ne trebuia un festival, ne trebuia Festivalul Internaţional de Statui Vivante – Masca!
Şi l-am făcut.
Durează de nouă ani şi a evoluat cu fiecare ediţie, deşi şi-a păstrat formatul, unul absolut inedit, unicat în istoria evenimentelor de acest gen şi chiar în aceea a festivalurilor teatrale în general.
Să explic: acest festival există în primul rând prin ceea ce facem noi şi abia apoi prin prezenţa unor invitaţi din străinătate. Asta înseamnă că marea parte a materialului festivalului se construieşte pe scena noastră, iar străinii constituie doar alternativa, ceea ce dorim să oferim publicului nostru pentru comparaţie şi, desigur pentru o cât mai corectă informare. Aşa ceva nu face nimeni, suntem unici în lume.
Vizita pe care am făcut-o la una dintre ediţiile Festivalului Mondial al Statuilor Vivante de la Arnhem mi-a arătat că ideea noastră nu este doar valabilă, ci are şanse mari de dezvoltare în perspectivă. În timp ce festivalurile de gen din Europa şi din lume fac doar o muncă de impresariere, în sensul că invită artişti din ţară şi din străinătate să se întreacă într-o competiţie dotată cu premii concrete – sau cu cel mai important: admiraţia publicului! – noi am considerat că în România este mai importantă educarea publicului nostru şi mai ales a actorilor noştri, şi, din acest motiv am propus o variantă care să cuprindă în principal soluţiile noastre, definite de statui vivante independente şi spectacole realizate în tehnica statuii vivante. Acest lucru avea să dea o notă aparte festivalului nostru, dar avea să şi creeze o mare problemă în impunerea statuii vivante româneşti peste hotare căci, fiind un teatru profesionist, cu un program estetic bine definit şi cu un program care cuprinde nu mai puţin de 300 spectacole pe an, posibilitatea de a exporta la celelalte festivaluri experienţa noastră este practic nulă. Am încercat la una dintre ediţiile Festivalului de la Arnhem, unde fusesem invitat să fac parte din juriu să duc o statuie vivantă (Venus din Statuile, interpretată extraordinar de Alina Crăiţă), dar scoaterea momentului din spectacol şi întâmplarea nefericită de a nu putea folosi sunetul (CD-ul nostru nu se potrivea cu aparatele lor, o ciudăţenie faţă de care nici noi şi nici colegii noştri de acolo nu am avut soluţie) a făcut ca această experienţă să nu fie revelatorie.
Statuile vivante create de artiştii participanţi la aceste festivaluri, (unii dintre ei, nu mulţi, chiar actori profesionişti) se bazează pe câteva principii devenite chiar criterii de jurizare: costumul – care trebuie să poată reproduce materialitatea aleasă a statuii – piatră, lut, fier, marmură, lemn, etc. – atât în desenul pe care îl poartă, cât şi în rigiditatea presupusă de statuie, machiajul care, la rândul său trebuie să fie cât mai fidel materialităţii presupuse a statuii, capacitatea de a crea un personaj şi aceea de a interacţiona cu publicul. Experienţa acumulată de ei de-a lungul anilor a făcut ca să existe o adevărată cercetare în domeniul realizării costumelor, mă refer la tratarea materialelor textile cu vopsele acrilice sau alt tip de soluţii care să asigure rigidizarea acestora şi posibilitatea ulterioară de a picta pe deasupra, lucru vizibil aproape la toate creaţiile lor. Au ajuns chiar şi la costume realizate integral din latex, teribil de impresionante, dar extrem de grele şi practic nefuncţionale. În domeniul machiajului, experienţa lor i-a făcut să caute soluţii în exemplele pe care le oferă natura, lucru pe care l-am apreciat ca fiind deosebit de funcţional şi din această cauză l-am și adoptat. În ceea ce priveşte personajul, aş zice că au foarte puţine creaţii cu adevărat competitive, latura fundamentală a statuilor create de ei fiind aceea a interacţiunii cu publicul. Faptul nu este întâmplător, vine din scopul declarat sau nu al acestor creatori care trăiesc de pe urma muncii lor în domeniul statuii vivante, cu ea îşi câştigă pâinea zilnică, participă la festivaluri şi evenimente organizate de fundaţii, instituţii sau administraţii locale şi centrale şi, în plus, au dreptul “să pună pălăria” adică să primească un bonus financiar din partea publicului, care se adaugă onorariului oferit de organizatori. Sunt rare cazurile, dar sunt, când organizatorii oferă doar spaţiul în care artistul să-şi prezinte creaţia şi atunci singurul câştig este cel de pe urma generozităţii sau interesului publicului. Acest fapt a dus la realizarea unor statui care să stârnească mirarea, admiraţia spectatorilor, au apărut statui vivante extravagante sau frizând domeniul supranaturalului (statui care par că levitează sau se sprijină nefiresc pe un suport care în mod normal nu ar putea susţine o greutate mai mică), statui care par venite din altă lume, care frizează cu adevarat imposibilul. Aceste creaţii au parte de un interes suplimentar din partea celor care trec prin spaţiul respectiv şi, ca urmare şi de un venit sensibil mai mare. Inteligenţa găsirii unei idei este o parte importantă a lucrului acestor artişti şi trebuie să recunosc că uneori rezultatele lor sunt de-a dreptul entuziasmante. În general, statuile lor vivante nu au nevoie de decor, evoluează direct pe asfalt sau iarbă şi, dacă este posibil, folosesc un cub sau un practicabil care le asigură o mai bună vizibilitate pentru eventualitatea (de altminteri reală) că publicul este în număr foarte mare, cum se întâmplă la festivaluri de exemplu. Cu foarte puţine exemple, decorul în sine nu constituie o preocupare şi este cât se poate de firesc acest lucru dacă ne gândim că artiştii se deplasează cu avionul sau trenul, caz în care dimensiunile valizelor sunt bine stabilite prin lege, la fel ca şi costurile legate de suplimentarea greutăţii acceptate. Sigur, am văzut şi statui de mari dimensiuni care aveau un adevărat decor de teatru în componenţă, dar, ciudat lucru, tocmai acest fapt le-a făcut mai puţin atractive pentru public. Nu ştiu să spun de ce, dar aceasta este situaţia. La Arnhem, de exemplu, doi artişti construiseră un fel de piedestal de mari dimensiuni pentru o maşină realizată în mărime naturală, era un fel de dedicaţie făcută celebrului raliu Paris – Dakar, dar spectatorii treceau destul de repede peste creaţia lor, preferând să adaste mai degrabă în faţa celor care, într-un fel sau altul intrau în relaţie cu ei, îi provocau, le stârneau râsul.
Nu există însă workshopuri sau colocvii pe tema statuilor vivante, iar, acolo unde apar totuşi, nu au însemnătate sau nu o cunosc eu. Festivalurile se (pe)trec, nu prea au legătură între ele, cu excepţia acelor relaţii personale care se stabilesc întâmplător între artişti sau organizatori şi care au însemnătatea lor, evident; în orice caz nu produc o cercetare, un punct de vedere, nu întrevăd căi de dezvoltare, nu pun la punct o reţea care să-i ajute pe artişti şi care să impună statuia vivantă ca pe o cale de urmat a teatrului, scoţând-o din nemeritata umbră a nişei în care trăieşte.
Îmi aduc aminte că eram la Londra într-o discuţie cu directorul Teatrului Naţional şi mă lăudam că tocmai scosesem Romeo şi Julieta în stilul statuilor vivante şi omul s-a luat de cap efectiv şi mi-a recomandat cu mare căldură şi prietenie, să nu mai spun aşa ceva pentru că impresarii care ar dori să se ocupe eventual de spectacolele mele astfel realizate ar refuza deoarece în mentalul colectiv, cel puţin al spectatorilor londonezi, ideea de statuie vivantă este legată mai ales de lipsa de calitate a celor care pot fi văzute în Trafalgar Square. Am încercat să-i spun că noi suntem actori profesionişti, că există festivaluri importante în Europa şi în lume în domeniul statuii vivante, dar mi-a fost imposibil să-i schimb părerea. De altfel, calitatea absolut execrabilă, apropiată mai degrabă de cerşetorie decât de artă a multora dintre statuile vivante care pot fi văzute pe străzile importante ale marilor capitale europene a determinat administraţiile locale ale acestor oraşe să ia măsuri drastice de interdicţie sau măcar de supunere la un control sever din punct de vedere calitativ a tuturor acestor producţii şi, în felul acesta se văd din ce în ce mai puţine statui vivante pe La Rambla, în Barcelona, de exemplu.
Noi considerăm însă “statuia vivantă” o formulă teatrală excepţională şi încercăm să descoperim în fiecare an câte ceva nou, încercam să propunem soluţii deosebite atât în domeniul costumelor şi machiajului, dar mai ales în acela al tehnicii de mişcare şi de realizare a spectacolului, statuile noastre beneficiind de adevărate scenarii teatrale şi devenind în fapt adevărate spectacole de teatru. Cutuma internaţională, impusă de festivalurile de statui vivante şi de experienţa artiştilor de gen este de câteva apariţii pe zi, a câte 40 minute fiecare, lucru pe care îl practicăm şi noi, numai că în interiorul acestui interval de timp noi propunem o evoluţie a poveştii statuii vivante de aproximativ 5 minute, cu o pauză de 2 minute de nemişcare, ceea ce duce la o repetare a poveştii de aproximativ 7 ori, soluţie extrem de utilă pentru că în felul acesta pot fi văzute absolut toate statuile vivante şi fiecare spectator îşi poate face o ideea inclusiv asupra întregului spectacol în sine.
Pregătirea ediţiei următoare începe în chiar perioada desfăşurării ediţiei actuale: urmărim artiştii invitaţi, apreciem tipul de şcoală căreia îi aparţin, discutăm despre preocuparea lor faţă de elementele importante ale statuii vivante, costumul, machiajul, personajul, relaţia cu publicul, despre festivalurile la care au mai fost, despre artiştii pe care i-au remarcat acolo si cu care noi nu am intrat încă în legatură. Luna decembrie înseamnă luarea unei decizii cu privire la invitaţii din anul următor, încercând să aducem de fiecare dată alte statui, alţi artişti (una dintre condiţiile de participare este să nu fi participat şi la ediţia anterioară cu aceeaşi statuie). Ne propunem o temă cât mai atrăgătoare cu putinţă – anul 2019 va aduce o “istorie a dansului” de exemplu, ne propunem un stil de mişcare special (nu sunt foarte multe de fapt!) şi o formulă de festival care să ţină cont de ideea noastră de bază, familiarizarea publicului românesc cu această formulă teatrală specială. În acest sens, întregul spaţiu al festivalului este plin de structuri, afişe, bannere care informează publicul românesc cu privire la tehnicile de realizare a statuii vivante, la istoricul acestui element de discurs teatral, la tema pe care o propunem noi în ediţia in curs. Avem pe teren oameni care transmit informaţiile acestea şi direct, prin viu grai; pentru noi este extrem de important ca spectatorii noştri să simtă că sunt oaspeţii unui teatru care îi respectă şi care se preocupă ca prezenţa lor în interiorul festivalului să fie un adevărat eveniment personal. Există un segment important în interiorul festivalului, corturile dedicate workshopurilor care se petrec sub conducerea unor profesionişti din ţară sau din străinătate şi care au ca temă predilectă tehnica de realizare a machiajului, a costumului şi chiar unul dedicat istoriei festivalului nostru, în care sunt prezentate filme ale ediţiilor anterioare, costume purtate de către unii dintre actorii noştri, flyere, afişe, bannere. Aceste corturi se adresează deopotrivă spectatorilor obişnuiţi, cât şi profesioniştilor. Primii privesc cu interes absolut real magia transformării unui chip uman într-o statuie vivantă, ceilalţi ar avea şi chiar au şansa de a asista la workshopuri pe care şcoala nu le poate oferi şi nici nu încearcă să o facă. Machiaj în direct, cărţi, Caietele Masca, albume ale tuturor ediţiilor festivalului, flyere, filme şi oameni special instruiţi care să poată transmite orice informaţii sunt cerute, de către oricine.
Fiecare ediţie scoate de sub tipar un album în care sunt prezente fotografii ale tuturor statuilor prezentate, interviuri cu artişti şi spectatori, teze de teatralitate, etc, album care este lansat în primele momente ale ediţiei următoare. Este o muncă extrem de migăloasă pe care o fac cei de la PR în timpul şi după încheierea festivalului, este parte a proiectului de management, este un punct de vedere al nostru, este încă o formă de exprimare a proiectului estetic pe care l-am creat împreună cu Anca în ‘89 şi de la care nu ne-am abătut niciun moment.
Amplasarea statuilor vivante în spaţiul festivalului ţine cont de calitatea lor, de nivelul creaţiei individuale, dar şi de modul în care statuile ar susţine ideea unui spectacol în sine, dacă în anumite ediţii nu prezentăm chiar un spectacol realizat integral în tehnica statuii vivante. De cele mai multe ori încercăm să combinăm statuile noastre cu cele ale invitaţilor din străinătate, dar criteriul cel mai important este ca publicul să aibă în fiecare moment ceva de privit. Fiecare statuie evoluează de aproximativ 4-5 ori pe zi, timp de 40 de minute cu o pauză de 20 minute, iar orele de începere a prestaţiei fiecarei statui vivante ţin cont de faptul că în pauza unora trebuie să existe altele care joacă, în aşa fel încât, în orice clipă, în spaţiul festivalului să nu existe practic niciun moment neacoperit.
Relaţia dintre realizatorul festivalului, Teatrul Masca şi spaţiul ales pentru desfăşurarea acestuia este un element extrem de important. Unul dintre criterii este, evident prezenţa nemediată a publicului şi în acest sens am optat pentru desfăşurarea festivalului în special în spaţiul unor parcuri cunoscute şi, dintre parcurile Capitalei se califică imediat Herăstrăul (Regele Mihai I), Parcul Al. Ioan Cuza şi Crângaşi în care ne-am aşezat de cele mai multe ori. De-a lungul ediţiilor de până acum am trecut însă și alte parcuri, unele mai mari, altele mai mici, unele mai populate, altele mai puţin, unele cu un nivel apreciabil al orizontului de aşteptare culturală a publicului, altele din contră cu un public parcă părăsit de toţi şi de toate. Vorbim aşadar şi despre Cişmigiu, dar şi despre Humuleşti, ca să iau două spaţii aflate parcă la distanţă intergalactică unul de celălalt. Când vorbim despre spaţiul Festivalului trebuie neapărat să ne referim la Grădina Casei Filipescu- Cesianu de pe Calea Victoriei care găzduieşte Noaptea statuilor vivante, evenimentul de deschidere al festivalului şi, evident să nu uităm spaţiile pe care le parcurgem în zilele dinainte de festival când facem animaţie stradală simultană în peste 30 de locuri zilnic în Bucureşti.
Imediat ce am hotărât să desfăşurăm festivalul pe durata a 5-7 zile, soluţiile de alegere a spaţiilor s-au diversificat, desigur, noi mutând la fiecare două zile festivalul în alt parc, în aşa fel încât statuile să poată fi văzute de cât mai mulţi spectatori, dar și de spectatori aflaţi pe diferite paliere de pregătire profesională şi culturală. În acest sens, alegerea de a juca în Parcul Humuleşti din cartierul Ferentari a fost una poate hazardată, teoretic vorbind, dar care s-a dovedit în practică una senzaţională pentru că primirea făcută nouă şi invitaţilor noştri de către locuitorii acestui cartier a întrecut toate aşteptările, oricât de optimiste ar fi putut fi.
Unul dintre momentele importante ale fiecărei ediţii așa cum am scris deja este “Noaptea statuilor vivante”, un preambul care se desfăşoară în noaptea de dinaintea începerii propriu-zise a festivalului, iar pentru acest eveniment am ales să propunem publicului bucureştean un spaţiu special, Grădina muzeului Casei Filipescu-Cesianu, spaţiu pus la dispoziţia noastră cu o rară generozitate de către directorul acestui aşezământ cultural, domnul Adrian Majuru. Aici beneficiem de un public extrem de rasat, un public care ne caută, care este cât se poate de interesat şi care vine într-un număr mai mult decât impresionant, fiecare astfel de “noapte” adunând în jur de câteva mii de spectatori pe durata celor 3-4 ore. Calitatea excepţională a acestei grădini, condiţiile de iluminare speciale pe care i le asigurăm, misterul delicat al nopţii constituie, alături de calitatea statuilor pe care le alegem (nu toate statuile sunt invitate să participe), ingredientele unui moment teatral formidabil.
Pe de altă parte, amenajarea spaţiului festivalului în parcurile în care evoluăm trebuie să ofere spectatorilor nu numai posibilitatea de a vedea statuile vivante, ci şi pe aceea de a se informa şi, evident de a petrece singuri sau în familie momente pe care cu greu să le poată uita. Din orice parte a parcului ai pătrunde în spaţiul festivalului nostru există afişe, bannere, steaguri care delimitează campusul festivalier, îi dau o conotaţie, îl identifică. La începuturile experienţei noastre acordam o importanţă crescută afişajului stradal prin intermediul bannerelor, dar acum considerăm că acest lucru este caduc, mediatizarea prin internet depăşeşte cu mult ca eficacitate această soluţie şi ne concentrăm masiv pe mediatizarea vizuală în spaţiul efectiv al festivalului, una care trebuie să impună ideea de sărbătoare, de spaţiu specific, de spaţiu primitor.
Festivalul nostru se adresează absolut tuturor vârstelor, se adresează mai ales familiei în totalitatea sa şi, din acest motiv încercăm să oferim soluţii pentru toate gusturile posibile, pentru întreaga paletă de receptivitate presupusă, de la copii şi până la bătrâni. Fiecare statuie beneficiază de un afiş pe care sunt înscrise toate detaliile necesare identificării artistului, temei pe care o susţine, dar este scrisă și povestea, precum și contextul acesteia în câteva cuvinte în aşa fel încât spectatorul să poată asimila ceea ce vede cât mai rapid şi cât mai profund.
Ultimele două ediţii, care au marcat şi o profundă schimbare în organizarea noastră, au impus ca prioritate absolută ideea educării publicului nostru, a informării lui cu teze legate de statuia vivantă, discursul teatral special pe care îl susţine, locul acesteia în ansamblul teatral românesc şi mondial. Am aşezat citate din Caietele Masca şi din lucrările de specialitate pe care le-am găsit sau pe care noi înşine le-am scris pe nişte panouri mari pe care le-am plantat în întreg spaţiul festivalului, astfel incât absolut fiecare spectator să le poată vedea şi citi. Au mărturisit în interviurile pe care ni le-au acordat că au fost ajutaţi să înţeleagă, că au apreciat ceea ce adusesem în plus față de edițiile anterioare.
Există un alt element special şi care nu se întâlneşte la celelalte festivaluri, modul în care realizăm aşa numita tabără a festivalului, spaţiul în care instalăm corturile artiştilor, români şi străini în aşa fel încât să facilităm socializarea dintre artişti, lucru care chiar se întâmplă şi care, în plus, se transformă într-un punct de atracţie important pentru spectatorii înşişi, interesaţi de faţa nevăzută a festivalului, momentele de odihnă şi refacere a machiajului de către artişti. De-a lungul ediţiilor festivalului nostru, modul de realizare a acestui spaţiu a evoluat constant şi dacă există un moment de o emoţie de-a dreptul copleşitoare, acela este la sfârşitul ediţiei, când, după ce îşi strâng lucrurile îşi iau rămas bun de la colegii români, de la organizatori şi de la spectatorii, nu puţini, care apreciază şi ei aceste clipe şi rămân cu noi până în ultimele clipe.
Un capitol special şi care ne diferenţiază în ansamblul festivalurilor de gen este mediatizarea. Sigur, avem afişe, flyere, bannere, cumpărăm spaţii de reclamă în revistele de specialitate, în cele dedicate special evenimentelor culturale şi mondene ale Capitalei, în spaţiul festivalului montăm sute de afişe şi bannere, distribuim la fiecare ediţie cel putin 40.000 de fluturaşi, avem clipuri publicitare la televiziuni şi radiouri care ne sunt parteneri media, dar cel mai important punct îl constituie graficul de mediatizare directă pe care îl propunem publicului bucureştean. Concret este vorba despre mediatizarea simultană, prin intermediul unora dintre statuile noastre vivante mai vechi, timp de 4-5 zile înainte de gongul de începere a ediţiei, în cel putin 20 – 30 de spaţii zilnic din centrul Bucureştilor şi care adună mii de oameni care află despre festivalul nostru şi care admiră poate pentru prima oară o statuie vivantă. Ediţiile noastre din ultimii ani au contabilizat între 20.000 şi 30.000 de spectatori, dar parcă nici unii nu sunt atât de interesanţi precum cei care asistă la evoluţia actorilor noştri în momentele de mediatizare pe care le desfăşuram în zilele de dinaintea ediţiei. Sunt importante, pentru buna desfăşurare a festivalului şi pentru modul în care este el receptat de către spectatori şi participanţi şi lucrurile legate de cazare, mişcarea maşinilor în perioada festivalului, grija faţă de invitaţi şi faţă de actorii şi tehnicienii noştri, iar experienţa şi profesionalismul angajaţilor şi voluntarilor noştri au făcut ca festivalul nostru să fie extrem de apreciat la nivel internaţional, nu numai pentru că este în acest moment efectiv cel mai mare festival de gen din lume dar, sunt convins şi cel mai bine organizat.
Câteva cuvinte depre voluntarii festivalului. Colaborăm cu o organizaţie care a devenit practic parte integrantă a festivalului nostru, sunt aceiaşi, ne cunoaştem deja, lucrurile merg excelent. Yan van der Hejiden, iniţiatorul Festivalului Mondial de statui vivante de la Arnhem spunea într-un interviu acordat grupului care a editat an de an albumul fiecarei ediţii: ”Masca poate organiza un astfel de festival, este clar, aducând la un loc şi oameni care fac muncă voluntară. Mereu apreciez voluntarii care lucrează pentru festivaluri. Asta arată că sunteţi bine ancoraţi în societatea bucureşteană.”
Festivalul a evoluat de la o ediţie la alta, atât în concepţie, cât şi în capacitatea organizatorică. Primele ediţii au însemnat pentru noi nu doar ocazia impunerii noutăţii absolute cu care veneam, spectacolul realizat în tehnica statuii vivante, ci şi implementarea unor tehnici de organizare care să ofere confortul necesar publicului, invitaţilor noştri şi nouă înşine. Unele ediţii au avut un format care oferea publicului statuile individuale pe care actorii noştri le interpretau, dar şi spectacolele create special pentru festival. Efort copleşitor, la care am renunţat ulterior deoarece statuile noastre erau mai puţin văzute pentru că actorii trebuiau să se pregătească de spectacol. În plus, în timpul spectacolului, publicul se aduna în spaţiul acestuia şi statuile străinilor, cele care îşi continuau evoluţia, rămâneau fără susţinere.
Au fost însă câteva spectacole care merită a fi enumerate: Statuile, Fior D’Amor în Bucuresci, Umbre pe Calea Victoriei, Parcul, Arca lui Lenin, A fost odată ca niciodată, Vânt de primăvară prin piersici, Pierrot lunatecul, au fost şi unele de mai mică întindere sau care nu erau decât nişte eseuri teatrale, Fuga de Bach… în cartier, Lumea lui Shakespeare, Ex libris, Pavilionul de ceai, Muzeul viu etc.
Câteva cuvinte despre una dintre cele mai apreciate realizări ale noastre în domeniul statuii vivante şi a spectacolului astfel realizat, abordarea textului caragialian: O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă. Am demonstrat cu aceste realizări că statuia vivantă este element activ şi viu al discursului teatral universal, că are toate capacităţile de exprimare şi că poate aborda orice fel de text, dar mai ales pe cel de extremă valoare din dramaturgia naţională şi universală. O scrisoare pierdută a şi fost selecţionat pentru a fi prezentat în Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti, după ce a avut un parcurs naţional (Festivalurile de la Iaşi, Craiova, Timişoara) unde a stârnit ovaţii. O noapte furtunoasă a mai cunoscut o formă de spectacol în ediţia 2017 când am invitat un grup de actori din China (Teatrul Masca este membru fondator al SRILT – Liga Teatrelor de pe Drumul Mătăsii), iar prestaţia lor a fost una excepţională şi s-a bucurat de un succes colosal.
În general alegem pentru fiecare ediţie şi creem în numele unei teme pe care însă nu o putem impune invitaţilor din străinătate. Pe noi însă ne ajută să ne concentrăm atenţia, să ne implicăm în descoperirea unor tehnici de mişcare, machiaj şi creaţie a costumelor, în aşa fel încât să obţinem maximum de eficienţă. Tehnicile de mişcare au fost folosite diferit în fiecare ediţie. Dacă la început ne-a fost mai uşor să abordăm mişcarea întreruptă, ulterior am încercat şi ralanti-ul, mult mai complicat sau combinaţii între aceste două tehnici, soluţie spectaculoasă chiar dacă foarte costisitoare din punctul de vedere al efortului pe care îl presupune.
Costumele noastre, ca şi tehnicile de machiaj au evoluat şi ele, unele dintre ele sunt absolut competitive, iar în anumite cazuri suntem chiar pionieri, la statuile realizate pe tema Meseriile uitate ale Parisului, scenografa cu care am lucrat, Adina Mastalier, utilizând o substanţă care transformă pânza în plastic dur, în anumite cazuri conferindu-i culori şi o textură aparte care aminteşte de materialitatea porţelanului. Am putea face un album foarte solid numai cu imagini ale costumelor şi machiajelor celor mai reuşite realizate de noi de-a lungul anilor, cert este că unele dintre soluţiile noastre au fost deja adoptate de colegii noştri din străinătate, fapt care ne asigură că lucrăm eficient şi profesionist.
Noi suntem convinşi că statuia vivantă este nu numai o formă de discurs teatral excepţională, cu o forţă ieşită din comun, dar poate fi utilizată chiar ca tehnică în educarea viitorului actor, având practic toate elementele unei metode de implementare a drumului de la idee la personaj. Ne adresăm cu certitudine actorilor profesionişti, mulţi dintre ei urmează cursurile noastre sau au ales să beneficieze timp de un an de tot antrenamentul specific al actorului de tip Masca, între care tehnica “statuii vivante” deţine un loc important.
Festivalul Internaţional de Statui Vivante – Masca este în acest moment cel mai mare festival de gen din lume, este foarte bine organizat şi foarte apreciat de invitaţii noştri, artiştii care crează statui vivante în Europa şi în lume. Festivalul a crescut, are rang, are un format extrem de interesant pe care nu şi-l poate propune nimeni în lume, se adresează absolut tuturor categoriilor de spectatori. A crescut în valoare artistică de la an la an, şi-a extins aria de adresabilitate, a descoperit spaţii noi, cu un public pe care nu pare să-l frecventeze alte teatre, iar “statuia vivantă” a devenit un brand în România, numele Teatrului Masca asociindu-se cu uşurinţă acesteia. Cu siguranță vor urma și alte ediţii reușite ale acestui festival care are deja o tradiţie şi care este recunoscut şi aşteptat de artiştii din străinătate. Probabil vom reuşi chiar să reinventăm festivalul, să-i găsim soluţii de dezvoltare şi de creştere cantitativă şi calitativă.
Interesul publicului este uriaş, statuia vivantă este apreciată unanim, iar noi considerăm în continuare că nu este doar o formă teatrală de nişă, ci una dintre formele cu viitor în teatrul universal. O lume care se grăbeşte chiar fără să-şi dea seama (dacă ţinem cont de Rezonanţa Schumann), o lume acaparată de site-urile de socializare într-atât încât este pe cale să-şi piardă tradiţiile sau, ca să nu fim chiar atât de pesimişti, să-şi descopere probabil alte modalităţi de înţelegere şi apreciere a lumii exterioare va inventa, cu siguranţă şi un alt mod de a face teatru. Statuia vivantă corespunde perfect profilului acestui om altfel al grăbitului secol al XXI-lea.