#1 Atunci și Acum

#

Teatrul în aer liber

de Lucian Giurchescu

(…)Au trecut cîţiva ani de cînd, răspunzînd unei amabile invitaţii a „Contemporanului”, încercam să arăt cam cum văd eu rezolvată problema teatrului în aer liber pentru ca acesta să nu mai fie doar un apendice administrativ, cu funcţii limitate la îndeplinirea planului financiar, ci să poată deveni un act artistic, un act de creaţie. Mă refeream, în sus-citatul articol, la multiplele exemple ale unor încercări teatrale care reuşesc să suscite interesul publicului pentru „scenă” nu numai in lunile friguroase, ci chiar în perioada marilor vacanţe, cînd prejudecata încetăţenită absurd pretinde că plaja sau turismul ar anihila interesul celor mulţi pentru teatru.

Propuneam spectacole speciale, cum ar fi o dramă ţărănească sau un montaj pe teme folclorice, care să se desfăşoare în cadrul natural al Muzeului Satului; piese de mare suflu dramatic, pe teme revoluţionare, care să-şi ia ca loc de joc una din marile pieţe bucureştene, care au cunoscut aievea evenimentele descrise ; aminteam cadrul arhitectonic fix al scenei din Parcul „23 August”, pe care nu l-am folosit niciodată pentru un Romeo şi Julieta sau Lorenzaccio, de exemplu, pentru care parcă a fost construit, ci dimpotrivă, fie am căutat să-l mascăm cu decoruri meschine, fie l-am crezut adecvat doar concertelor de muzică uşoară (!?!); mă gîndeam la un Ovidiu ce ar fi avut drept fundal marea, la cadrul splendidelor parcuri ale Capitalei — închipuiţi-vă Visul unei vopţi de vară jucat pe malul lacului Herăstrău sau pe insuliţa de pe acelaşi lac; la un spectacol cu o piesă sau un ciclu de piese istorice ce s-ar desfăşura la Bran sau în preajma Bisericii Negre din Braşov, şi care ar putea deveni un punct de atracţie turistic, ce ar interesa deopotrivă CSCA şi ONT ; la un festival de vară permanent la mare, care, în timp, ar putea deveni internaţional, ş.a.m.d. Pentru cei care, ca şi atunci, vor ridica ironic din umeri, invocînd apoi greutăţi materiale insurmontabile şi lipsa de rentabilitate a unor asemenea întreprinderi, le-aş aminti două contraargumente care poate că îi vor pune pe gînduri :

a) cu o instalaţie sonoră „onorabilă” (şi, zău, sînt destule instituţii care posedă așa ceva, numai că deseori le folosesc doar pentru a produce zgomot pe străzi sau în întreprinderi) şi cu unele tribune metalice demontabile existente, posibilitatea de a avea o „sală” şi de a înţelege textul se rezolvă ;

b) piesele de teatru (fără doar şi poate, nu toate) montate în cadrul natural se pot relua ulterior pe scenele închise, cu un mic efort de adaptare creatoare. (Aş aminti în acest sens faptul că TNP-ul lui Vilar şi Wilson prezintă aproape toate producţiile sale atît la Avignon, cît şi în sala de la Paris.)

O preocupare, fără doar şi poate deosebit de actuală şi, în acelaşi timp, permanentă, a celor mai mulţi oameni de teatru (fie ei autori, regizori, scenografi, teoreticieni, etc.) este aceea a maximei expresivităţi scenice, ce aduce implicit o maximă eficacitate a actului scenic.

De aici, experimentul (cum în mod greşit obişnuim să numim formele noi, contemporane de tălmăcire scenică a unui text). De aici, spectacole fără cortină, spectacole în „rond”, moda sau necesitatea avanscenei împinse mult în public, jocul în sală etc, pentru a mă limita la enumerarea, întîmplătoare, doar a unor mijloace de „arhitectură a locului de joc”, doar la necesităţile pe care piesele le pretind din punctul de vedere al desfăşurării lor spaţiale.

Dar aceste „forme” nu sînt în mod curent izvorîte dintr-o simplă necesitate sau dorinţă de exhibare regizoral-scenografică, ci ele corespund unei concepţii care consideră teatrul o îmbinare de text şi acţiune (în care textul primează, fără a deveni tiranic, în sensul impunerii unor spectacole reduse la o lectură în mişcare), un act de recreare vie a unor pagini de literatură în sensul şi în spiritul în care ele au fost scrise, în sensul şi în felul în care ele pot deveni cît mai apropiate spectatorului, ca şoc şi încîntare, ca dezvăluire de ciocniri puternice, ca posibilitate de potenţare a metaforei dramatice, ca fapt teatral complet şi complex.

În acest sens, cu toate îndoielile unora (şi aici e vorba de preferinţe personale, pe care nu le discutăm atîta timp cît nu tind să devină dogme, ci exprimă doar un punct de vedere, la care aderi sau nu); în acest sens, zic, s-au făcut mulţi paşi înainte în ce priveşte arta actorului, prin diversificarea modalităţilor de expresie (să ne aducem aminte de perioada neonaturalistă, cînd orice piesă se juca la fel şi numai într-un singur mod) ; în privinţa trecerii artei regizorale de la simplul meşteşug de punător în scenă la cel de creator de imagini în acţiune, în privinţa unei scenografii prezente prin sugestie şi idee, adecvate fiecărui gen în parte şi neexclusiviste (vezi decorurile lui Paul Bortnovschi la Vizita bătrânei doamne şi Cezar şi Cleopatra, ale lui Dan Nemţeanu la Fizicienii şi Şvejk, ale Sandei Muşatescu la Mariana Pineda şi Pălăria florentină, ale lui Popescu-Udrişte la Troilus şi Cresida şi Băiatul din banca a doua etc.) ; în privinţa luminii (majoritatea spectacolelor Teatrului Mic, dar nu puţine altele pe celelalte scene, deşi instalaţiile electrice sînt nu arareori cam primare şi neadecvate), dar cîmpul de investigaţie al metaforei n-a ieşit încă din cadrul scenei „a l’italienne”, decît prin adaosuri ca cele pomenite cu cîteva paragrafe mai sus.

Cauzele sînt multiple, şi nu e cazul să le discutăm, dar cred că şi o oarecare timiditate administrativo-artistică a celor ce creează sau girează fenomenul spectacol a constituit un obstacol.

Ce-i drept, mi s-ar putea replica că şi aşa se „experimentează” prea mult, şi aşa nu toate „noutăţile” sînt justificate (aici trebuie notat însă că nu cunoaştem nici o mişcare artistică, nici o epocă ce a produs numai capodopere şi e bine să nu uităm că numai acumulînd, chiar dacă greşim din cînd în cînd, putem face paşi înainte), s-ar putea replica: şi aşa avem spectacole foarte bune, şi aşa avem o mişcare artistică teatrală înaintată şi cu mari perspective.

De acord! Dar oare industria automobilistică pierde ceva prin existenţa a sute de tipuri de maşini? Categoric, nu! Nici automobilul de mare viteză pentru autostrăzi nu elimină necesitatea maşinii solide, bune pentru orice fel de drum.

Spectacolul de teatru nu există condiţionat de sala de teatru (deşi îşi desfăşoară în asemenea loc majoritatea producţiilor sale, pe întreg globul pămîntesc), el există condiţionat de ideea-text, de ideea-spectacol şi se desfăşoară în cea mai propice formă arhitectonic-scenografică ce nu are legi fixe, nici limite de decalog.

Pledînd pentru spectacolul în aer liber, dar nu pentru cel ce se joacă în săli fără acoperiş, aşa-numite grădini de vară (şi ele necesare şi utile pentru ideea permanenței teatrului pe tot parcursul anului), pledez, de fapt, pentru diversitatea de forme de expresie, care să permită nu experimente silnice, siluite de scena italiană (în unele cazuri), ci desfăşurări ale fanteziei creatoare ce-şi alege locul cel mai potrivit, forma cea mai adecvată, audiența cea mai largă.

N-aş dori ca cineva să aibă impresia că propunînd încă un număr de posibilităţi de expresie teatrală, am nega importanţa celor existente, sau că am măcar un moment impresia unor descoperiri cu totul şi cu totul inedite. Nu! Categoric, nu!

Readucînd în centrul atenţiei (sau măcar la periferia ei) problema diversificării locurilor de joc, a măririi posibilităţilor de exprimare teatrală, orice idee de exclusivism este de la sine respinsă. Mai mult încă, propunerile de faţă nu doresc diversificare de dragul diversificării, ci doar în funcţie de necesităţile tematice şi stilistice ale operelor dramatice sau ale materialelor literar-folclorice cu valenţe teatrale, ele tind doar să amintească de existenţa multiplelor căi neexploatate, de posibilitatea de a „extinde în timp” manifestarea teatrală, de a o scoate din limitele rigide ale unei arte „de sezon”.

Teatrul nu e o distracţie de iarnă, ci o artă pentru cît mai mulţi, indiferent unde şi indiferent în ce anotimp. El are posibilităţi nelimitate de desfăşurare şi ar fi păcat sa nu le folosim pe toate.

Ca orice început, şi un spectacol în aer liber, conceput pe alte coordonate decît cele obişnuite, va întîmpina greutăți, dar oare cîte obstacole de mii de ori mai grele n-au fost învinse în ultimele două decenii?

Deci, puțin curaj.

Mişcarea noastră teatrală nu poate rămîne indiferentă faţă de „sezonul artistic mort”. La primii paşi s-ar putea lucra în pagubă, dar oare orice investiţie nu se acoperă în timp? Şi roadele apar pînă la urmă, cu condiția perseverenței, a seriozităţii, a respingerii concepţiei conjuncturale.

Trebuie să obişnuim publicul. Şi asta cere timp. Trebuie să obişnuim actorii, şi asta cere măiestrie. Trebuie să convingem directorii, şi asta cere inteligenţă. Trebuie să cointeresăm comitetele de artă şi cultură, sfaturile populare, şi asta cere răbdare.

Perspectivele sînt prea interesante pentru a nu fi obligaţi să încercăm, şi imaginați-vă o clipă ce mîndri am fi peste zece ani cînd prin toate colţurile ţării am fi întîmpinaţi de afişe ale ONT-ului care ne-ar pune în vedere că numai cîteva zile mai putem să ne procurăm bilete pentru Festivalul international de teatru de la mare, pentru ciclul de piese istorice ce se joacă la castelul de la Bran, pentru Festivalul teatral de vară al oraşului Bucureşti etc. etc. (las la latitudinea dv. „inventarea” celorlalte manifestaţii estivale).

N-ar fi frumos ? N-ar fi interesant ? Eu bănui că da !

P.S. Pentru cei care ar avea totuşi impresia unor propuneri vagi, mi-aş permite să sugerez pentru început un plan concret.

În primul an, un festival la mare şi unul la Bucureşti de cîte 2—3 săptămîni. În cadrul acestor festivaluri, deocamdată, doar cîte un singur spectacol „special” (o reprezentaţie cu tematică de teatru popular la Muzeul satului, o dramă shakespeareană sau acel Ovidiu, de care vorbeam, pe malul mării). În rest, premiere absolute pe scena de la Mamaia şi pe cele de la Herăstrău şi „23 August”. Cu ce piese, vă veţi întreba? Cu toate acelea pe care teatrele le scot în iunie şi chiar în iulie în săli sufocante ca atmosferă şi care nu pretind mari adaptări. Dacă ne gîndim doar la stagiunea trecută, am avut numai în Bucureşti peste opt asemenea premiere. Socotind reprezentaţiile scoase în aceeaşi perioadă de vară în întreaga ţară, obţinem minimum douăzeci de premiere absolute, arhisuficient pentru douăzeci de seri de teatru.

În acest mod, întîiul an ar marca pe de o parte primele experienţe de teatru în cadru natural, care apoi, discutate şi analizate serios, ne-ar oferi puncte de reper pentru extinderea încercărilor de acest fel, iar şirul de premiere (care nu cer nici o investiţie în plus) ar suscita interesul spectatorilor pentru aceste festivaluri, pentru aceste adevărate sărbători teatrale de vară.

Cu scurgerea anilor, proporţia între spectacolele adaptate necesităţilor estivale şi cele create în mod special s-ar schimba treptat în favoarea ultimelor, coexistenţa celor două forme de reprezentaţii nefiind în contradicţie cu dorinţa unui adevărat teatru de vară, cu condiţia ca piesele reprezentate pe scenele, să le zicem clasice, să fie inedite pentru publicul respectiv şi, în timp, gîndite, precis pentru aceste întîlniri de vară.

La viitoarele festivaluri şi stagiuni teatrale de vară, pe lîngă teatrele propriu-zise, o contribuţie însemnată ar putea-o aduce Institutul de teatru, dcschis oricăror încercări îndrăzneţe şi avînd un număr impresionant de viitori actori şi regizori, ce şi-ar putea astfel face „practica în producţie”, precum şi OSTA, care ar putea finanţa unele spectacole mai complexe (în nici un caz mai costisitoare decît festivalurile de muzică uşoară).

Iată cîteva gînduri închinate legăturii cît mai strînse dintre spectacol şi spectatori, dintre gîndul scenic şi emoţia spectatorului. Avem dreptul ca cele mai bune spectacole româneşti să fie prezentate în faţa unui public larg, internaţional, care să le confere circulaţia valorică mondială pe care unele din realizările noastre o merită.

Şi, cum „moneda bună alungă moneda rea”, vor dispărea poate şi unele exhibiţii ad-hoc, turneele improvizate, şuşanelele.

Publicului trebuie să-i oferim în cele mai bune condiţii creaţiile noastre cele mai înaintate, mai contemporane. Acesta va fi modestul nostru omagiu adus partidului, încredinţarea că ne străduim să răspundem dragostei şi încrederii cu care el ne înconjoară.

Articol apărut în revista Teatru, nr 4, anul XI, aprilie 1966

Add comment

de același autor... Lucian Giurchescu

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories