Masca, file de poveste
de Marina Roman
Există, între spectacolele de mare performanţă ale acestui teatru care, iată, are deja un sfert de veac, unul, pentru mine, esenţial: Romeo şi Julieta – poem nonverbal, emoţie în stare pură, cu surpriza a 12 minute de magie. Incredibile minute în care actorii, într-o mişcare continuă, lentă, imperceptibilă în raport cu spectaculoasa scenă de duel care se petrece simultan în faţa publicului, compun multiplicat imaginea Strigătului pictat de Edvard Munch. „Strigătul locuitorilor Veronei, strigătul celor doi îndrăgostiţi sortiţi pieirii de către o lume nesimţitoare şi incapabilă să vibreze la frumos, strigătul mut al lui Lorenzo, strigătul unei planete care îşi plimbă durerea prin infinitul Cosmosului ca pe un mesaj codificat se regăsesc în tulburatoarea imagine a pictorului” – spunea regizorul Mihai Mălaimare. Şi mărturisea că nu ştie ca aşa ceva să se fi făcut vreodată în lume, dar este un demers la care „s-au înhămat tineri care acum încearcă să înţeleagă ceva din asprul drum al devenirii ca actor.” Aşa este! La data premierei – 8 martie 2014 – membrii Corului erau studenţii lui de la Universitatea Hyperion, din anul I al Facultăţii de Arte „Geo Saizescu”. Ei nu învăţau doar tehnica statuilor vivante, ci, înainte de toate, se străduiau să înveţe cum să pătrundă în inima personajului, în punctul de unde începe să se construiască drumul cel mai scurt către spectator.
Martor al începutului
Am ales să vorbesc acum despre acest moment antologic, fiindcă am sentimentul că el conţine întreaga istorie a Teatrului Masca…
Am avut şansa să asist la naşterea sa şi i-am fost, mereu, cu dragoste, alături. Şi ca slujbaş la stat, în Ministerul Culturii, când, în primăvara anului 1990, după ce secretarul de stat Coriolan Babeţi respinsese cererea lui Mihai Mălaimare de înfiinţare a unui nou teatru, Bogdan Popovici – directorul Departamentului pentru Tineret, unde fusesem de curând angajată – a obţinut aprobarea, în câteva minute, de la ministrul Andrei Pleşu, doar că… fără sediu. Şi ca musafir în succesivele sedii – primul, cronologic, a fost în Aleea Alexandru, dar primul care s-a apropiat cât de cât de ceea ce-şi doreau întemeietorii a fost cel din Strada Biserica Amzei nr. 5-7, repartizat cu sprijinul lui Radu Boroianu, om de teatru, la acea vreme secretar de stat în Ministerul Culturii –, şi ca spectator la primele primele reprezentaţii: Clovnii (mi-amintesc că l-am văzut în vara lui ’90, la Cafeneaua Muzeului Literaturii, amenajată în curtea fostului sediu al MNLR, cel din Bulevardul Dacia), A murit moartea, măi! (o premieră ce trasa deja primele direcţii ale unui alt fel de a face teatru, emoţionantă, în noul sediu din Strada Biserica Amzei), Medievale, Oina, Mantaua…
Împreună cu Anca Florea, Mihai Mălaimare ridica acest teatru la temelia căruia amândoi, apoi cooptând şi trupa, au pus Iubire. Povestea lor de iubire şi iubirea lor, împătimită, pentru Teatru. Un teatru nou, un Teatru AltFel. Lumea era în plină schimbare, iar pentru ei teatrul vorbit nu-şi mai găsea rostul („rostul” chiar în sens etimologic). Aşa că au căutat să readucă actorul în centrul imaginii teatrale. Au regăsit şi au reevaluat gestul. Au regăsit şi au reevaluat transcendenţa obiectelor. Acestea au fost liniile de forţă ale primului Program estetic al Teatrului Masca.
Trupa se închegase: Mihai Mălaimare – actor, regizor şi teoretician, Anca Florea – regizor, teoretician şi factotum (chiar dacă această funcţie nu se regăseşte pe statele de plată), actorii Anamaria Pîslaru, Sorin Dinculescu, Tudorel Filimon, Dalila Gall, Florentin Duşe şi regretatul George Ţoropoc, iar între colaboratori se numărau Mircea Constantinescu şi draga de Anda Călugăreanu. Dar nici nu s-au aşezat bine în casa din Biserica Amzei, că iar au fost puşi pe drumuri, sediul fiind luat, printr-un joc de astă dată al intereselor, de cei care îl administrau, aşa-numita Universitate Dalles.
Şcoală de teatru, şcoală de oameni
De-a lungul acestor aproape 26 de ani, m-am aflat, faţă de Teatrul Masca, în diferite ipostaze: funcţionar de minister, musafir, spectator, critic de teatru e-xersând (de cele mai multe ori cu succes) obiectivitatea şi, mereu, prieten. Mă bucur că i-am putut fi alături şi în perioada în care a fost găzduit de Liceul „Sfântul Sava”. Am fost martoră la primele încercări de şcoală de teatru Masca. Destinatarii erau „copii-problemă” – aşa cum, fără să ne gândim prea mult, îi numim noi, cei care ne considerăm maturi responsabili. Deschid aici o paranteză pe care însă nu o pot defini temporal – pot spune doar că Târgul Internaţional de Carte purta pe atunci numele de BOOKAREST (prima ediţie a fost în 1992), că era organizat de Fundaţia Artexpo şi se desfăşura la Galeriile ¾ ale Teatrului Naţional… Se întâmpla la una dintre primele ediţii… A avut loc atunci o manifestare care, nu doar prin inedit, a stârnit interesul vizitatorilor: gazdă, regretatul Mihai Oroveanu – spirit enciclopedic, iniţiatorul şi sufletul acestui prim proiect de târg internaţional de carte –, invitat, Mihai Mălaimare, directorul Teatrului Masca, împreună cu elevii-actori cuprinşi într-un proiect destinat copiilor defavorizaţi. Scriu acum, pentru a doua oară, cuvântul „magie”. Pentru că magie este tot ceea ce a urmat: adolescenţii pe care până în acel moment respectabilii vizitatori ai târgului îi ocoleau, ferindu-şi genţile şi pungile cu cărţi, şi-au început numărul de jonglerie. Dificil, mai ales în acele condiţii de stres. Încet-încet, forfota din târg s-a transformat într-o respiraţie comună, atentă la tot ce se întâmpla pe scena improvizată. Dintr-o dată, simţind pulsul sălii, performerii şi-au căpătat statutul de artişti, aplauze puternice au depus mărturie pentru excelenţa lor. Iar întrebările din interviul pe care i l-am luat lui Mălaimare, câteva clipe mai târziu, mi-au fost sugerate şi de lacrimile din ochii unora dintre spectatori: am înţeles – noi, maturii responsabili – că mai important decât statutul de artist era, pentru fiecare dintre aceşti adolescenţi, statutul de „acceptat” şi, de aici mai departe, speranţa că într-o zi, prin teatru, prin muncă acerbă (aşa cum Mihai Mălaimare ştie să muncească şi să-i determine şi pe ceilalţi s-o facă), să ajungă la statutul pe care orice om îl are prin naştere, dar pe care, de multe ori, societatea i-l refuză, acela de „egal între egali”.
Cursuri de teatru, şcoală adevărată, la Masca s-a tot făcut de-atunci încoace. Fie pentru copii şi tineri fascinaţi de scenă, fie pentru viitori profesionişti. Disciplină, atenţie maximă pentru detaliu, rigoare asumate, integrate, pentru ca drumul spre creativitate să fie curat şi liber. Actorii sunt recunoscuţi pentru performanţa lor tehnică. Spun, nu pentru prima oară, că performanţa tehnică este doar vehiculul absolut necesar pentru ca intenţia auctorială să ajungă în condiţii optime la public şi să poată fi asimilată de fiecare spectator în parte, în acord cu propriile capacităţi. Astfel, la sfârşitul oricărui spectacol, fiecare va pleca acasă cu partea ce i se cuvine, cu partea pentru care este pregătit.
Despre teatrul de stradă – de la clovni la commedia dell’arte, de la teatru medieval la marionete mari, culminând cu desăvârşita artă a statuilor vivante marca Masca – se cade a vorbi pe îndelete, pentru că înseamnă ani şi ani de muncă asiduă. La fel şi despre spectacolele de interior, al căror scenariu aduce la rampă nume esenţiale ale literaturii universale: Shakespeare, Gogol, Marquez, Valeri Briusov sau Borjes. O voi face cu bucurie în următoarele numere ale caietelor Masca. Până atunci însă, trebuie spus şi aplaudat faptul că aceiaşi actori stăpânesc atât mijloace de expresie dintre cele mai diverse – jonglerie, instrumente muzicale, mânuirea unor marionete înalte chiar şi de doi metri, dar, mai ales pantomimă şi living statues –, cât şi aspecte tehnice legate de dicţie şi impostaţie.
Acei frumoşi nebuni şi spectacolele lor fabuloase
Pe vremea mea (iaca, nu mă pot abţine), cei care se pregăteau „să rateze toate genurile”, după cum spunea G. Călinescu, viitorii critici adică, învăţau în egală măsură şi teatru, şi film. Deveneau teatrologi-filmologi şi treaba lor ce-şi alegeau a practica pe mai departe. Doar un exemplu: cum poţi analiza, batâr vorbi despre Free Cinema, dacă nu-i ştii pe Tinerii furioşi… şi nu numai? Pentru mine, care eram interesată, recunosc, super-interesată şi de cursul de Istoria artei al doamnei Balcica Măciucă, lucrurile căpătau extensii nebănuite. La IATC (actuala Universitate de Artă Teatrală şi Cinematografică), am învăţat să fiu curioasă. Să experimentez. Să nu resping nimic ab initio. Le mulţumesc dragilor mei profesori Michaela Tonitza-Iordache, George Littera şi Florian Potra pentru că de la ei am învăţat curiozitatea şi curajul. Sunt lucruri care n-au a face cu socialul, nici cu politicul.
Aşa că viaţa mea a fost împărţită între teatru, film şi artele vizuale. Cu bucuria indicibilă că pot printr-una ajunge la sensurile celeilalte arte. Nu am respins nimic din ceea ce mă emoţiona şi nimic din ceea ce era făcut cu bună intenţie. Fără frică.
Drept care, când prietenii mei de la Masca au hotărât că vor să-şi mute sediul într-o „zonă rezidenţială”, am fost lângă ei. În octombrie 1992, când s-au mutat în stradă – pentru că era imposibil să mai reziste în spaţiul restrâns, deşi oferit cu dragoste de conducerea Liceului „Sfântul Sava” –, în scuarul dintre Bulevardele Kiseleff şi Aviatorilor, mi s-a părut de-a dreptul „cool” să fiu văzută lângă ei, protestatarii. Mi-era tare bine să ştiu că sunt „altfel”, că prezenţa mea – alt om foarte drag mie, Ludovic Spiess, îmi încredinţase, în calitate de ministru al Culturii, funcţia de şef al Serviciului de Presă – poate fi interpretată ca un gest de frondă. Ei bine, nicio surpriză. Nimănui nu i-a păsat.
…Doar bucureştenilor „de rând”, care s-au înfruptat cu nesaţ, zile în şir, din spectacolele în aer liber şi răcoros ale Teatrului Masca. În rest, nu s-a rezolvat nimic, dar s-a câştigat… experienţă. Experienţă am câştigat şi eu, iar spectacolele Teatrului Masca au dovedit că graniţa dintre arte este fluidă, aşa că… teatru, film, arte vizuale… şi puterea de a construi de la zero. Doar pe temelia solidă a unui vis.
Este ciudat cum se întâmplă să trăim acum un timp pentru care câteva rânduri din cronica pe care am scris-o la premiera spectacolului Romeo şi Julieta sunt atât de potrivite…
Este, cu adevărat, o lume de lut moale, o lume despiritualizată. Şi, în plus, regizorul aduce argumentul îndepărtării în timp a oamenilor şi întâmplărilor la care suntem martori. Pentru aceasta a renunţat la mişcarea întreruptă folosită în majoritatea spectacolelor de stil: „Tocul este profund, invizibil în exterior, dar extrem de puternic în interior, cu o rezonanţă teribilă, capabil să stoarcă din psihicul actorului stări de o forţă incredibilă. (…) Se îmbină foarte bine cu mişcarea în relanti şi cu întoarcerile în jurul axului, iar atunci când toate aceste tehnici se regăsesc într-o singură secvenţă, tragismul, dramatismul expresiei sunt inegalabile.” Şi, legat de mecanica mişcării, mărturisesc că fiul meu a fost cel care a observat primul deplasarea personajelor (mai ales în Scena Balului) ca pe o tablă de şah: oameni acţionând ca nişte marionete ale căror sfori sunt trase de Răul dominator – „Şi Rău-i sus, iar Binele-n robie”, spune Shakespeare în Sonetul 66.