#12 Context internațional

#

Radicalismul teatrului de păpuși

Un manifest de Peter Schumann/ Bread and Puppet Theater

Seriozitate

Gândirea e o activitate care presupune stocarea dezorganizată a ideilor în creier și încercarea de a așeza datele stocate într-o relație armonioasă. Rezultatul îi face plăcere creierului și îl face fericit pe gânditor. Dar pentru a inspira un asemenea proces e nevoie de dorința de a comunica fericita concluzie lumii întregi, acolo unde validitatea ei este testată. În cazul oricărei revelații la care s-ar putea ajunge despre adevărata natură a teatrului de păpuși nu sunt sigur că simt nevoia de a comunica ceva, nu știu dacă nu cumva prefer circumstanțele confuze și obscure care definesc situația acestui teatru.

Teatrul de păpuși, utilizarea dansului și a păpușilor, a efigiilor și a marionetelor nu este doar obscur din punct de vedere istoric și incapabil să scape de legăturile sale cu vindecarea shamanistică și alte servicii sociale în mod inerent bizare și greu de definit. Mai este și, prin definiția celei mai convingătoare caracteristici ale sale, o artă anarhică, subversivă și greu de îmblânzit prin natura ei, o artă a cărei istorie e documentată mai mult în situațiile de la poliție decât în cronici teatrale, o artă care prin destin și prin spirit nu aspiră să reprezinte guverne și civilizații, ci preferă propria-i statură secretă și umilă în societate, reprezentând mai mult sau mai puțin demonii acelei societăți și în nici un caz instituțiile acesteia. 

Excluderea păpușarilor din aria seriozității – de exemplu din seriozitatea unei discipline analitice și a categorizării de către filosofia culturală la zi – și statutul lor social marginal au funcționat și ca salvare, ca privilegiu negativ care a permis artei lor să crească. Obișnuita lamentare a păpușarilor moderni care se plâng de statutul lor minor și ridiculizat este lipsită de respect la adresa propriei arte, sau demonstrează o încercare nereușită de a-și prezenta munca drept artă serioasă. (…)

Între timp, interpreții păpușeriei moderne germane au inventat o mare soluție la problema statutului social al păpușeriei, rebotezând-o ”Figurentheater”, astfel încât nimeni să nu-i găsească vinovați de complicitate cu Kasper, Punch sau Petroushka. Din fericire, arta păpușeriei e mult prea veche pentru a fi afectată în mod real de asemenea scenarii prostești, și sunt multiple exemple care o demonstrează. 

Și totuși, în ciuda tendinței generale a efectelor noastre culturale de a se supune puterilor pieței, banului și secării sufletului nostru care vine în urma acestora, în ciuda faptului că teatrul de păpuși există în special sub forma unei arte obediente față de cererile industriei de divertisment, acest teatru mai există și ca formă artistică nouă și radicală: nouă nu în sensul a ceva nemaiauzit, ci în sensul unui adevăr încă nedezvăluit, care era acolo dintotdeauna dar era atât de simplu încât nu putea fi văzut drept ceea ce este. Radical nu doar în sensul lăsării în urmă a conceptelor prestabilite, el a reușit să deschidă inima ceea ce a permis o mai mare incluziune a artei moderne și vechi în antica artă a păpușeriei. 

Limbaj

Radicalitatea teatrului de păpuși include o redefinire a limbajului drept mijloc convenabil de comunicare. Limbajul păpușilor e mai mult decât un instrument de informare rafinată. E un experiment care dezgolește cuvintele și propozițiile de contextele lor la modă și condensează cantități de bârfă obișnuită în termeni singulari. Păpușile au nevoie de tăcere iar tăcerile lor sunt o parte extrovertită a limbajului lor.

În limbajul păpușilor cuvintele cântă și se bâlbâie în gurile cântăreților și ale bâlbâiților care sunt special echipați pentru misiune, al căror vocabular nu este învățat în școală sau extras din folosirea cotidiană a limbajului, ci demonstrează o luptă continuă pentru împăcarea cu numirea lucrurilor pe adevăratul lor nume, într-un mod hazardat și lent. În teatrul de păpuși cuvintele sunt atașate de fețe care nu se mișcă exterior dar sunt cu atât mai capabile să producă înțelesuri.

Actorie

Limbajul este în artele dramatice reflectorul gândului uman și informație minoră prin eforturile imitative ale actorilor. Actoria este o artă despre care actorul știe încă din jocurile copilăriei, când copilul îi imită pe adulți ca modalitate de a intra în lumea lor, la fel cum imită animalele pentru a-și învinge frica de sălbăticie. Din nefericire, actorului îi lipsește sinceritatea copilului în acest joc și trebuie să înlocuiască nevoia urgentă a copilului cu o educare a înșelăciunii, prin gimnastică facială și vocală în scopul unei prefăcătorii cât mai naturaliste, al imitării a ceva ireal și intangibil: fantoma unei realități care nu este acolo dar insistă ca noi să acceptăm existența ei. Întreaga educație a actorului este îndreptată înspre intensificarea acestei falsități care e menită să transporte privitorul peste prăpastia realității absente. Dar nu această prăpastie între ceva inventat și realitatea adevărată este ceea ce neliniștește. Greutatea a ceva nechemat și sinceritatea afectată din imitarea intimității de dormitor și de bucătărie și a inimității durerii – asta este cea mai lipsită de demnitate. Durerea adevărată în viață este ruda serioasă a morții, un terorist, un vizitator cu mari consecințe. Durerea detaliată, imitată, din filme batjocorește resursele vitale care dau naturii noastre puterea de a lupta cu durerea sau chiar de a se supune durerii cu grație.

Intimitatea sinceră, dacă nu altceva, pare să fie mirodenia ce creează dependența cu care industria filmului – cel mai mai viabil exponent al artei actoricești – ține umanitatea modernă în laț. Subiectul și decorațiunile vizuale sunt secundare acestei tehnici: secretomania de peep-show explodată la dimensiunile unei frenezii publice, dar o frenezie fără dinți, din cauza regularității cu care are loc. În cele din urmă, adevărata intimitate ajunge să poarte povara intimității imitate.

Din cauza statutului dominator din conștiința publicului larg, actoria joacă un incontestabil rol politic în manipularea conștiinței publice. A doua natură a privitorului conștient de sine se hrănește în întregime din identificarea privitorului educat cu nimic, ca răspuns la propria sa nimicnicie. Și chiar dacă cineva ar considera asta o trăsătură curajoasă, ceea ce e justificat de obicei ținând cont de circumstanțele noastre nefericite, acel cineva este defetist prin natura sa, nu modest. În general, se ajunge la plângeri și jelanie în fața lumii neiertătoare/rele.

Găsesc că actoria e tristă, o artă tristă, mai ales în filme: cu cât vor să fie mai veseli cu atât sunt mai triști. (…)

Amintiți-vă, nu cu mult timp în urmă Bertolt Brecht s-a uitat la teatrul chinez (și presupun că și la teatrul de păpuși de acolo) și a înțeles că serviciul actorului în artele dramatice poate fi salvat de această dilemă psihilogică dacă actorului i se permite să se bucure de arta lui ca de o artă a imitației, și cu asta să fie eliberat de actoria obsedată de sine și să poată să se concentreze asupra textului. Iar Bertolt Brecht a mers la Hollywood și acolo a luptat cu jumătate de inimă în această privință. Dar Hollywood-ul a înțeles foarte bine slăbiciunea umană pentru creația perfectă, abandonarea noastră și a vieților noastre lipsite de mulțumire, nevoia de a avea o pernă pentru creier care se traduce în scuza sentimentală pentru brutalitatea de orice fel, și ne-a servit de atunci încoace nenumărate brutalități, evitând cu succes mesajul lui Brecht.

Dacă filmele n-ar fi fost atât de mari, iar actoria atât de glorioasă aș fi zis: lasă, se vor omorî cu jucatul oricum. Dar iată-l, simbolul perfect pentru cultura noastră expus în ceea ce ne prezintă cu obsesivă regularitate: o față frumoasă în suferință, la suprafață nimic mai mult decât o poveste demnă de mila noastră, dar în realitate un gigant corporatist, un instrument puternic de natură politică, foarte capabil de a răni, de a servi președinți, pitici și demagogi la întâmplare. (…)

Artă conceptuală

Păpușeria este sculptură conceptuală, ieftină, fidelă originilor sale populare, neinvitată la masa puterii, cu picioarele în noroi, din punct de vedere economic la limita existenței, din punct de vedere tehnic o artă a colajului combinând hârtie, scame și resturi de lemn și transformându-le în corpuri bi și tridimensionale. Elementul conceptual, simpla concentrare asupra conceptului în detrimentul plăcerii comunicative, sacrificarea aparenței decorative sau arătarea unei teme interioare într-un obiect artistic sau formă exterioare pentru o mai bună aderență la această temă interioară, sunt practicate cu o anumită reținere în teatrul de păpuși.

Spre deosebire de majoritatea artei conceptuale moderne, teatrul de păpuși își realizează conceptualizarea într-o atmosferă concentrată pe ce e posibil sau pe ce poate fi înțeles și de folos și nu ca pe un exercițiu ce demonstrează un exemplu extrem de concept. Această excesivă expunere a procesului și evitare a obiectului artistic reduce mare parte a artei conceptuale la o clică alcătuită din creatori, interpreți și investitori.

Practic, mă gîndesc la arta conceptuală sau la preeminența conceptului în artă ca la rezultatul unui proces îndelungat de facere a artei, tipul de artă al vechilor artiști, în sensul unei mai mari concentrări asupra gesturilor esențiale și înțeles al gesturilor, sau ca la îndrăzneala compozițiilor descărnate în locul spectacolului și al opulenței lui. Preotul bisericii ortodoxe ruse este atât de sigur de spectacolul lui și de mișcările precise pe care le are de făcut, care îi sunt date și care sunt total inaccesibile interpretărilor lui, încât își poate permite să bârfească puțin între sarcinile sacre pe care le execută. Șamanul, a cărui mânuire de obiecte e o acumulare de gesturi țintite, pline de sens, ce derivă din încercările sale de a comunica cu divinitatea, își poate întoarce spatele către public/cei prezenți.

Păpușarul, ale cărui spectacole își au originea în altă parte, și anume în pasiunea pentru materialele brute potrivite, ținând cont de vechile lor funcții, origine, cost, frumusețe poate performa cu încredere cu ajutorul acestor materiale. Nici una dintre aceste calități nu este imediat evidentă pentru public. Procesul selecției lor, adevărata lor importanță ca forțe participatoare la produsul final nu e nimic mai mult decât o prezență subtilă și totuși păpușarul datorează spectacolul său acestor ingrediente invizibile.

Ca să încheiem: păpușarul modern se luptă cu aceleași întrebări de bază care îi deranjează și îi provoacă sau nu-i provoacă pe toți artiștii moderni. Toți producătorii de artă, chiar și păpușarii, sunt copiii Modernismului.

Ce a reușit Modernismul? A distrus tabuuri de percepție. A eliberat forțe ale mâinii și ale creierului de care mâna și creierul nu erau conștiente înainte. Tragedia Modernismului este eșecul său politic și social, inabilitatea sa de a aplica mai mult decât descoperirile formale unei situații istorice. Procesul de eliberare a Modernismului a fost redus la artă și producție legată de artă. Idealurile Modernismului nu au pătruns în sfera socială a obiceiului sau a exercițiilor opresive ale autorității organizatoare. Poate că întrebarea este: cât de departe a vrut Modernismul să meargă? Oare și-a proiectat visele dincolo de Revoluția Rusă căreia nu i-a supraviețuit/ Kandinsky și Schoenberg credeau în aspirațiile mai înalte, cvasi-religioase ale Modernismului, dar Germania nazistă și Capitalismul modern au diminuat aceste speranțe și le-au redus la simple practici ezoterice la care ne gândim azi când spunem Artă Modernă.

Oamenii fără adăpost se uită la galeriile elegante și goale, extrem de scumpe din Soho și sfidează progresul în artă.

Oare încă există mai mult ideea de a avea de-a face cu arta decât arta însăși? Sunt artele interesate de mai mult decât ele însele? Poate teatrul de păpuși să fie mai mult decât teatru de păpuși redând scopul și agresivitatea înapoi artelor și găsind o cale de a face vocile zeilor să strige atât de puternic cât ar trebui să o facă? 

Traducere din limba engleză de Cristina Modreanu 

Add comment

de același autor... Cristina Modreanu

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories