#12 Intersecții

#

Realitatea cedează trecerea teatrului mobil 

de Oana Cristea Grigorescu

Identitatea spectatorilor la apel

Mi-am auzit numele strigat spre Piața Mică de la fereastra Casei Artelor unde se juca Ghidul copilăriei retrocedate[1]. Cu altă ocazie, am prezentat buletinul, mi s-a făcut o poză la intrare și am primit o legitimație de martor la ieșirea de la Cei ce nu uită[2]. Tot atunci am călătorit cu camionul, umăr la umăr cu actorii îmbrăcați în zeghe, spre maidanul imaginar al execuțiilor politice din România obsedantului deceniu. Am Călătorit[3] și pe platforma autobuzului londonez pentru a asista la sinuciderea lui Urmuz în scuarul Parcului Kiseleff și la o parodic-vizionară demonstrație antiguvernamentală în Piața Victoriei, mult înaintea mișcărilor civice #rezist. La urcarea în tramvaiul 26 ni s-a citit numele de pe lista invitaților la călătoria de nuntă a poetului Cristian Popescu[4]. Pe ruta Sibiu-Rășinari am coborât să bem un pahar de vin cu sătenii adunați în bătătura satului la parastasul poetic al lui Cioran[5]. Personajul, reîntors cu tramvaiul în satul natal, ne-a ispitit să participăm la o terapeutică suspendare a sincopelor memoriei prin răsturnarea cronologiei exilului. Alte spectacole joacă anularea simbolică a distanțelor fizice și temporale dintre text și act scenic prin programarea reprezentației la ora astronomică reală a piesei. Am contemplat, astfel, traficul străzii prin paravanele transparente ale teatrului în aer liber suprapus peste imaginea scenelor nocturne din tragediile Hamlet, Regele Lear și Macbeth în În inima nopții la Oradea[6]. La Sibiu, curtea medievală a Casei Altemberger (Muzeul de Istorie) a devenit rama scenelor de teatru în teatru jucate de trupele de actori din piesele shakespeareane reunite în Visul unei nopți de Shakespeare[7].

FITO – Inima nopții

Cu fiecare ocazie am cedat benevol ceva din identitatea mea civilă în interacțiune cu spectacolul jucat în spații non-teatrale și mi s-a relevat, în schimb, o nouă dimensiune a spațiului civil investit poetic prin teatru. La întâlnire cu ficțiunile scenei, spectatorii și-au proiectat emoțiile personale și amintirile legate de acele locuri publice, acum cucerite efemer de teatru. Sunt regizori pentru care părăsirea zonei de securitate a scenei nu e un experiment în sine, ci e provocată de subiectul care îi conduce la alegerea locului de joc și la forma scenariului în care sunt incluși și spectatorii. Despre această negociere continuă între spațiul artistic și cel public între actori și audiență e vorba în fiecare spectacol evadat din careul securizat al scenei de teatru în creația regizorului Gavriil Pinte. Toate spectacolele sale de acest tip au o dimensiune comunitară, alta decât cea a teatrului documentar, politic sau angajat, extind câmpul metaforei teatrale în realitatea imediată a străzii, a cotidianului urban.

Poezia este religia teatrului meu”

Scenele evocate aici fac parte, toate, din spectacologia regizorului Gavriil Pinte, iar declarația sa, extrasă dintr-un interviu[8], condensează într-o propoziție poetica teatrului pe care îl face: explorarea dimensiunii metafizice a lumii, camuflate de realitatea comună. Artist singular în teatrul românesc, din 2004, de la primul Tramvai numit Popescu, cel bucureștean, Gavriil Pinte a extins cu consecvență prin intervențiile sale teatral-poetice limitele teatralității și a ajuns la categorii sociale ne-participante la consumul cultural. Scenariile pe care le semnează cel mai adesea sunt croite după nevoile călătoriilor sale teatrale ce folosesc repere din realitatea concretă a spectatorului pentru a justifica realitatea ficțională a scenei. „Realul joacă, participă la situațiile de joc, la scenografie și la coloana sonoră a spectacolului.” Interferența cu realitatea determină forma finală a scenariului și permite ieșirea din convenție, exersează noi forme teatrale la întâlnirea cu intervențiile de tip site-specific sau happening. „De obicei nu plec de la o piesă deja scrisă, construiesc un scenariu ținând cont de spațiu/spații, de mijloacele de transport, trasee… Sunt cazuri și cazuri, dar de fiecare dată funcționează o interdependență între spațiu/traseu și piesă/text, se condiționează reciproc” mărturisește regizorul în interviul de documentare a acestui articol. Declarația lui poate fi citită și ca un prim alineat al manifestului personal al teatrului mobil. În cazul spectacolelor lui Gavril Pinte ezit să apelez la eticheta teatrului de stradă sau a teatrului în aer liber. Cred că expresia teatru mobil e mai apropiată de intercondiționarea dintre textul de spectacol, spațiile de joc și implicarea dinamică a audienței. 

Prin ferestre privesc publicul și spectatorii involuntari, dar din direcții opuse

În oricare din spectacolele sale mobile interferează două tipuri de spectatori, opuse din perspectiva rolului și locului ocupat: publicul plătitor de bilet și cel involuntar care se intersectează cu spectacolul călător. Ambele categorii se află într-un limb situat în marginea realității civile în care se produc distorsiuni poetice ale timpului și ale spațiului. Totodată, publicul și actorii dezvoltă pe parcursul călătoriei o relație ambivalentă. Publicul e solicitat să răspundă provocării actorilor după reguli negociabile la fiecare reprezentație, cu grade de improvizație variabile în funcție de reactivitatea audienței și de traficul orașului. De exemplu, în Călătoria spectatorilor li se cere să citească cu glas tare scrisori pentru a umple timpii de așteptare în trafic (variabili de la o reprezentație la alta) între două secvențe din scenariu. În afara interactivității directe, fiecare grup de spectatori devine actant pentru celălalt grup, ca parte dinamică a peisajului observat de la distanță. Pentru trecătorii întâmplători, spectatorii reali din tramvai (autobuz, camion etc.) sunt integrați în ficțiune și tratați ca parte a imaginii spectacolului călător. Pentru spectatorii în mișcare, exteriorul urban investit cu valențe teatral-poetice devine credibil prin prezența și reacția spontană a privitorilor de pe traseu. Momentul trecerii spectacolului prin oraș e, astfel, plasat în falia dintre prezentul audienței civile și regresia în timpul spectacolului. La fel ca în viață, privitori diferiți percep în mod diferit aceeași întâmplare, dar în cazul acesta trăiesc împreună dizlocarea spațiului și a timpului petrecut în comun. 

Ispita Cioran

Un traseu de cursă lungă

În spectacologia regizorului Gavriil Pinte spectacolul-călătorie e recurent. Din 2004 a realizat aproape în fiecare stagiune un astfel de spectacol mobil, produs cu precădere de două teatre care i-au susținut demersul experimental, interesate de formula teatrului itinerant sau de ieșirea în spații neconvențioanle: Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu și Teatrul Regina Maria din Oradea. În 2015 Teatrul Nottara București a produs Călătoria pe texte de Constantin Abăluță, un scenariu care poartă amprenta pasiunii regizorului pentru avangarda literară. Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova a confirmat valoarea trilogiei În inima nopții găzduind premiera oficială a ultimelor două episoade în cadrul Festivalul Shakespeare: Episodul Lear la ediția 2016, Episodul Macbeth la ediția 2018. Selecția acestor producții în festivalurile internaționale românești, FITS și Shakespeare, a validat formula teatrului mobil și e un semn de încurajare a apetitului altor producători pentru acest tip de abordare artistică. 

Rămâne emblematică pentru succesul spectacolului mobil longevitatea primei producții, Un tramvai numit Popescu. Spectacolul original produs de Departamentul  de Teatru al Radiodifuziunii Române și ARCUB s-a jucat la București în tramvaiul 26, cu plecare de la Piața Sfântu Gheorghe. Cartierul bucureștean parcurs de tramvai a funcționat ca fundal scenografic și amplificator al atmosferei poeziilor lui Cristian Popescu. Versiunea sibiană produsă de TNRS în 2007 se joacă de atunci fără întrerupere în tramvaiul Sibiu-Rășinari și este un succes incontestabil în programul FITS pentru care se suplimentează reprezentații și se fac liste de așteptare cu publicul doritor să urce în tramvai. La Sibiu, deși traseul tramvaiului e liniar, exterior orașului, liziera pădurii e inclusă în reprezentație, iar finalul spectacolului are loc în poarta cimitirului aflat la capătul liniei de unde actorii își iau rămas bun de la nuntașii-spectatori rămași să continue călătoria simbolică a vieții. Ispita Cioran, al doilea succes longeviv, e gândit special pentru traseul Sibiu-Rășinari. Scenariul include o scenă jucată în pădure la care călătorii asistă din tramvai și o oprire în satul Rășinari, pe urmele memoriei pierdute a personajului Cioran. Scena din sat, cu arderea cuburilor de hârtie și pomenirea paradisului pierdut al satului natal împrumută elemente din happeningIspita Cioran rămâne, într-un fel, prototipul genului prin armonizarea tuturor palierelor spectaculare: scenariul e scris și dimensionat după traseul tramvaiului, opririle dau curs unor secvențe performative complet asumate actoricește, intervențiile scenografice în spațiul natural susțin demersul de tip site specific în registrul vizual. Sunetul natural al pădurii, al satului, al tramvaiului în mișcare constituie coloana sonoră și sugerează regresia temporală în biografia personajului Cioran. Și, la fel de important ca în versiunea originală a Tramvaiului numit Popescu, locul geografic al desfășurării călătoriei teatrale este organic conectat la subiect. Pentru cine a asistat la spectacol, reîntâlnirea ulterioară cu satul Rășinari și pădurea Dumbrava reînvie secvențe din drumul parcurs prin biografia poetică după viața și opera lui Emil Cioran, ca reper emotiv al locului.

Când timpul astronomic măsoară timpul scenei

O altă categorie de spectacole în spații deschise pune în valoare arhitectura urbană ca fundal scenografic al spectacolului desfășurat pe scena în aer liber, iar timpul reprezentației e ales sincron cu momentul din zi al acțiunilor piesei.  În inima nopții scenele nocturne din trei tragedii shakespeareane ale puterii se desfășoară după lăsarea întunericului, în directă corespondență cu noaptea complotului criminal. Visul unei nopți de Shakespeare e desfășurat integral la lumina zilei, iar reprezentația restaurează condițiile elizabetane de joc în decorul natural al curții interioare a clădirii Muzeului de Istorie din Sibiu. Trebuie subliniat aici că în toate producțiile, scenografiile Roxanei Ionescu, colaboratoare constantă a regizorului, folosesc ambianța civilă și o îmbogățesc prin tratarea recuzitei și costumelor ca elemente de pasaj între realitatea exterioară și ecoul poetic al acțiunilor scenice. Păstrez vie amintirea bicicletelor cu ghidoane din cranii de berbec din Ghidul copilăriei retrocedate pe care personajele pedalează regresiv prin memorie, rapel la reanimarea clipelor fericite ale copilăriei defuncte. În fond, în toate spectacolele mobile călătoria e pentru Gavriil Pinte o metaforă a cultivării/activării memoriei.

FITO – Inima nopții

Am asistat, cu puține execepții, la aproape toate spectacolele mobile semnate de Gavriil Pinte[9]. Păstrez conservate în memorie, dincolo de coerența stilistică, de calitatea echipelor de actori și de originaliatea instalațiilor scenografice, atmosfera acestor spații intermediare – nici scenă, nici stradă – în care fulgurant apar viziunile transcendenței depozitate în straturile cotidianului. 

p.s. În loc de concluzie,  închei cu una din amintirile regizorului relatate în ineterviul de documenatre.  (Citatul poate funcționa și ca chapeau al articolului) 

 Când treceam cu Un tramvai numit Popescu prin București, de fiecare dată duminica după amiază, la aceeași oră, spre Lacul Tei, eram pândiți de vreo doi copii; până când ne întorceam, după vreo 15 minute, cei doi își chemau vecinii și o droaie de puști se ținea după tramvai vreo două stații (tramvaiul mergea destul de încet în momentele acelea ale spectacolului). Textele din tramvai, replicile se auzeau și în afară, la difuzoare. Când spectatorii involuntari își abandonează neutralitatea e foarte frumos. 


[1] Ghidul copilăriei retrocedate de Andrei Codrescu, Florentina Mocanu și Gavriil Pinte, Teatrul Național Radu Stanca Sibiu (TNRS), 2010, Casa Artelor Sibiu.

[2] Cei ce nu uită, scenariu de Gavriil Pinte, inspirat de poezii scrise în închisorile comuniste, în perioada 1948-1964,  Teatrul Regina Maria Oradea, 2013. 

[3] Călătoria de Constantin Abăluță, Teatrul Nottara București, 2015. 

[4]Un  tramvai  numit  Popescu  2,  după  Cristian  Popescu,  la  TNTS 2007, versiunea sibiană a spectacolului Un tramvai numit Popescu, după Cristian Popescu, o producție a  Departamentului  de Teatru a Radiodifuziunii Române și ArCuB, București 2004, București, tramvaiul 26.

[5] Ispita Cioran, scenariu de Gavriil Pinte, TNTS, 2010, tramvaiul Rășinari-Sibiu

[6] Trilogia în inima nopții, scenariu după William Shakespeare de Gavriil Pinte, cu inserții din George Banu și Monique Borie, Episodul Hamlet 2014, Episodul Lear 2016, Episodul Macbeth 2018- Teatrul Regina Maria Oradea, scena în aer liber.

[7] Visul unei nopți de Shakespeare, după W. Shakespeare, scenariu de George Banu, TNRS, 2011, Curtea Muzeului de Istorie Sibiu. 

[8] https://capitalcultural.ro/pe-urma-gandurilor-lui-gavriil-pinte/

[9] Din lista spectacolelor mobile analizate în articol lipsește doar Astăzi nu se fumează, scenariu poetic de Gavriil Pinte pe texte de Iustin Panța și Mircea Ivănescu,TNRS 2008.

Add comment

de același autor... Oana Cristea-Grigorescu

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories