Actorul activist
de Radu Apostol
O tendință pregnantă în teatrul contemporan implicat în social este aceea de a face din creația artistică produsul conlucrării dintre profesioniști ai breslei teatrale și neprofesioniști. Este surprinzător cât de „rezistentă” este matricea teatrală în fața iminenței ca neprofesioniștii să-și găsească un loc pe scenă, alături de actorii profesioniști. Nu mă refer la teatrul de amatori, mereu regenerator și uneori chiar real mediu de afirmare a unor talente certe în arta actoricească.
În 2008, în cadrul Festivalului Național de Teatru și în cadrul Festivalului Teatrelor Europene, am avut șansa să mă găsesc la două spectacole de teatru, primite cu o reală dezaprobare, uneori chiar vehementă din partea – în special – a unei părți a criticilor. A fost cazul spectacolelor Capitalul, de Karl Marx (invitat în FNT în 2008), pus în scenă de grupul german Rimini Protokoll, și Minciuna (invitat în Festivalul Teatrelor Europene în 2008, o producție a Teatrului Stabile din Torino, scris, regizat și jucat de Pippo Dellbono).
În amândouă spectacolele, pe scenă, purtătorii acțiunii dramatice erau cu precădere ne-profesioniști. Cele mai multe reacții de dezaprobare ar putea fi înglobate în remarca „Ăsta nu e teatru!”. Cu pioșenie le-aș răspunde printr-un citat din Shakespeare, mai exact inscripția teatrului The Globe: TOTUS MUNDUS AGIT HISTRIONEM.
Nu am să mă opresc aici să apăr ars poeticile care stau la fundamentul celor două creații teatrale, am să consemnez un alt fapt: în Statele Unite, de vreo 30 de ani există o companie teatrală, considerată de cei mai mulți critici americani adevăratul și poate unicul „teatru național al tuturor americanilor”. Compania se numește The Cornerstone Theatre Company și ars poetica lor poate fi considerată ca fiind precursoare a celor amintite mai sus. Am să citez din crezul artistic formulat de creatorii acestei mișcări teatrale:
„noi credem că societatea poate înflori numai atunci când membrii ei se cunosc şi se respectă reciproc şi ne propunem să facem teatru în spiritul acestui crez”[1].
„noi credem că orice om este un artist şi munca noastră implică participarea oricărui membru din comunitatea alături de artişti profesionişti”.
„noi ne asumăm o relaţie directă cu publicul, iar estetica noastră este contemporană, inspirată din comunitate, promovează multilingvismul, este novatoare şi generată de bucurie…”
În spiritul conceptului de „operă în mișcare”, într-o civilizație internaută a universurilor paralele, misiunea creatorului de teatru ar trebui să cunoască o deschidere proprie enlightement-ului îmbrățișat cu ardoare de Umberto Eco.
Conceptul de Actor Activist repugnă societății românești. Am fi tentați să dăm imediat vina pe degradarea, deprecierea cuvântului propriu zis –activist- din pricina factorului politic. Mă tem că această stare de fapt vizează mai degrabă lipsa de solidaritate din întreaga societate românească.
Valorile afirmate prin creațiile lui Augusto Boal sau The Cornerstone Theatre Company depășesc cadrul strâmt al „teatrului de artă” și nu pot fi împlinite în absența elementului central, care este actorul activist.
Poate „activist” rămâne greu digerabil pentru realitatea românească. Poate că „Actor cu Atitudine” ar fi o formulare mai îmbietoare, mai prietenoasă, dar nu forma este cea care este respinsă, ci chiar fondul problemei.
În teatrul social, actorul este purtătorul unei atitudini civice, umane care coexistă ipostazei sale de artist. Foarte greu să pretinzi o astfel de condiție într-un spațiu cultural eminamente instituționalizat, în care abia reușesc să se mențină cele câteva refugii reprezentate de teatrul independent.
Referindu-ne strict la realitatea românească, cred că statutul de angajat permanent al artistului, are foarte multe beneficii, dar în timp, reprezintă o problemă letală, pentru că omoară nevoia de căutare, de cercetare, de studiu, fundamentală unui spirit creator şi pe care acest sistem, chiar dacă pretinde că o susţine, n-o pune în practică. Acest sistem exclude confruntarea, motor generator de vitalitate. Genialitatea lui Stanislavski a făcut ca el însuşi să creeze premisele şi condiţiile de a fi negat în interiorul propiului său laborator de cercetare teatrală. Spectacolul de teatru este o creaţie comună a unor spirite cu afinităţi culturale, artistice, etice, a căror întâlnire nu poate fi dictată din statul de plată al lunii precedente.
În consecinţă, majoritatea covârşitoare a spectacolelor de teatru devine produsul unor lucrători, funcţionari-artişti, iar relaţia cu publicul se schimbă în relaţia cu un contribuabil, plătitor de taxe, dar dintre aceeia care fac cozi în primele zile şi astfel „foarte demult uzitatul catharsis” ajunge să fie echivalentul micii bucurii, liniştii, cu care cetăţeanul pleacă din faţa ghişeului, numai pentru că a reuşit să pună deoparte un n% din reducerea acordată primilor veniţi. Nu discut cazul spectacolelor bune, foarte bune sau geniale pe care teatrele în acest sistem le-au produs în trecut și reușesc să le producă și în prezent. Însă acum datele s-au schimbat. Concurenţa celorlalte medii artistice nu exista în trecut, dar acum ea determină necesitatea unei coagulări a colectivelor teatrale nu doar în jurul unui crez artistic, ci mai ales a unei atitudini, civice, umane.
Până în ’89, teatrul în România a reprezentat o oază, prin climatul creat de spiritele luminate, care au trezit conştiinţa artistului (acolo unde era posibil), făcându-l responsabil de misiunea purificatoare pe care o are. Exista un flux de audienţă către teatre, pentru că oamenii, comunitatea se simțeau apărate, reprezentate pe scenă.
Paradoxal pentru mine acum este că se manifestă un fel de inerţie și din partea publicului. Nu blamez, nu critic publicul, doar constat că închistarea, o anumită detaşare mai mult raţională, pe care le credeam ca fiind determinate de contextul social-politic care exista în trecut, au rămas şi acum în atitudinea generală. Dialogul tacit din partea publicului care se manifesta atunci, s-a transformat acum într-un fel de pasivitate iar echilibrul, împăcarea, bula de aer de care are nevoie spectatorul caută să o obţină cu acelaşi tip de raportare, de relaţie tacită. Stilul direct al spectacolului contemporan, puternic angrenat în social, şochează, bruschează, inhibă spectatorul, ceea ce îmi denotă condiţia de prizonier de care nu a scăpat. Spectacolul de teatru este un dialog, o împărtăşire (rezultat al unei confruntări cu sinele), sinonimă mie unei confesiuni. Nu există un orar care să-ţi dicteze momentul în care simţi nevoia confesiunii, este o opţiune liber consimţită şi o experienţă individuală.
Actorul activist, Actorul cu atitudine, pe care îi revendică teatrul contemporan puternic ancorat în social îl regăsim la Shakespeare (Hamlet, Cursa de șoareci).
Fragmentele de mai sus sunt desprinse din teza mea de doctorat, pe care am susținut-o în 2015, dar la care am lucrat de prin 2008. Surprinzător pentru mine este că recitind aceste pasaje, constat că din păcate nu sunt datate. Spun ”din păcate”, pentru că mentalitățile par nemuritoare, refuză să se lase contaminate de schimbările societale majore, de la finalul secolului XX și din primele decenii ale secolului XXI.
În contextul pandemiei 2020-2021-20??, un număr impresionant de artiști și teoreticieni din domeniul artelor performative și filmului și-au pus problema redefinirii rolului artistului în societate. În martie 2020, am constatat că nu contăm, că nu jucăm un rol pregnant în viața societății. Că suntem copilul răsfățat, deosebit de frumos și imaginativ-creativ, dar cui prodest?
În seria de interviuri realizate pe Zoom (peste 130 de interviuri), de către Frank Hentschker, director al Martin E. Segal Theatre Center din New York, în colaborare cu HowlRoundand Theatre Commons, artiste și artiști sau teoreticieni din toată lumea (Milo Rau, Thomas Ostermeier, Toshiki Okada, Richard Schecnher, Richard Foreman, Anne Bogart, Avra Sidiropoulou, Peter Schumann, Eugenio Barba, Peter Sellars, Jacques Rancière etc) au atras atenția asupra faptului că cel mai adesea artiștii s-au izolat și că într-o lume digitalizată, continuă să creeze în clădiri din secolele XVIII-XIX și că s-au lăsat angrenați în ispititorul tăvălug al demersului artistic axat pe produsul finit, pe bunul cultural care trebuie să fie comercializat și că au pierdut contactul cu comunitatea, cu semenii. Cele mai multe voci au izbucnit în pandemie: ”Slow the fu*k down!”. Cei mai mulți au simțit nevoia reîntoarcerii reale, pe bune, la relația cu comunitatea, la relația primordială cu semenii, la nevoile comunității care ar trebui să fie motorul fundamental al demersului artistic, dar nu numai pentru a-și legitima existența, nu numai pentru a-și apăra poziția în lume. Suferința generată de anularea proximității receptorului are rădăcini profunde. Proximitatea receptorului (aici și acum) nu presupune doar un raport fizic, spațial. Implică și presupune conștiință civică, politică, generozitate, altruism, sacrificiu din partea artistului. Sunt conștient că enumerarea anterioară nu este deloc științifică, numai că o carcateristică fundamentală a experienței artistice este aceea că îți permite simultan o perspectivă dinăuntru și din afară (Erika Fischer-Lichte).
Poate că cercetări științifice ar trebui să se ocupe de măsurători precise, exacte, matematice, prin care să putem raporta, contabiliza, cunatifica impactul artelor asupra dezvoltării omului, a bunăstării sale: sustenabilitatea artelor. Dar iubirea, generozitatea, sentimentul comuniunii există, indiferent dacă ele pot fi concret reprezentate la nivelul reacțiilor chimice din organism sau nu. Ele sunt motorul demersului artistic, al artistului cu atitudine, artistului activist care se află într-o relație de simbioză cu comunitatea, cu societatea.
[1] The Cornerstone Community Collaboration Handbook, a method, 2005