#13 Edito

#

DESPRE LOCUL TEATRULUI ÎN SOCIETATE

de Cristina Modreanu

Infrastructura culturală din România arată ca unele clădiri din Centrul Vechi al Capitalei: poartă încă aura unei foste glorii, dar se află la un pas de prăbușire. Odată cu valul pandemiei, s-a dovedit cât de dezastruoase pot fi efectele nearmonizării legislative din cultură cu creșterea constantă din ultimul deceniu a sectorului cultural independent/non-profit/privat. Oricum am vrea să-i spunem, el este acolo, ca elefantul din cameră, și nu va pleca nicăieri, dimpotrivă, va crește, în ciuda loviturilor primite în ultimul an și jumătate.

E nevoie de reformarea sistemului cultural. Explicam cu altă ocazie de ce aceasta e necesară și nu mai poate fi evitată – https://revistascena.ro/editorial/de-ce-e-necesara-reforma-in-cultura-si-de-ce-nu-mai-poate-fi-ea-evitata/

Dar deciziile din ultima vreme care ar putea trece drept semne ale reformei sunt deocamdată mai degrabă alarmante, decât liniștitoare: controversata restructurare anunțată a instituțiilor de cultură din Bihor, votarea unui buget sensibil redus pentru cultura Capitalei, fără propuneri de reorganizare și eficientizare a instituțiilor publice bugetofage, accentuarea dependenței politice a Institutului Cultural Român, programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii pus on hold pentru o reorganizare care durează, ducând la pierderea a cel puțin o jumătate din acest an pentru proiectele aflate în derulare, sunt toate exemple în acest sens. Există semne că s-ar dori o reformă, dar transformarea e abia la primii pași, iar aceștia sunt deocamdată ezitanți, consumatori de timp și producători de confuzie și anxietate pentru lucrătorii din cultură care, ca de obicei, nu sunt suficient consultați. Dar o eventuală reformă administrativă a culturii din România nu poate avea loc numai local, cu un experiment la Bihor și poate altul la Timișoara. Ea trebuie să fie un proces național, bazat pe consultări extinse, pe crearea unei plase de siguranță sociale pentru lucrătorii din cultură și operat pe bază de voință politică asumată. În plus, o eventuală reformă va eșua lamentabil dacă nu este bazată pe o gândire coerentă a rolului culturii în societate, a misiuniii sale înăuntrul (re)definirii identității naționale, într-un moment al redefinirilor globale, în urma crizei sanitare globale prin care a trecut/încă trece omenirea.

E oare aceasta o fotografie prea mare? Nu putem acționa decât prin micșorarea acesteia? Nu putem cuprinde întreg tabloul? Atunci vom continua să mutăm pioni pe o tablă de șah experimentală, încercând să vedem unde se va sfârși jocul. Din experiențele anterioare, la care am fost martori de-a lungul ultimilor ani în România, constând în principal din încercări timide de ”aruncare” a unei instituții din responsabilitatea națională în cea locală sau tentative de comasare iresponsabilă, fără nici o gândire articulată în spatele ei, asemenea experimente eșuează lamentabil, spre rușinea inițiatorilor lor.

Asta nu înseamnă că o reformă nu este necesară. Timpul acesteia a trecut de mult, dar poate fi și acesta un moment bun, când nevoia de reconfigurare și relansare definește următorii pași în toate culturile, nu doar a noastră. Poate fi acesta momentul curajului, al unei schimbări de atitudine atât din partea autorităților, cât și din partea artiștilor, care simt parcă mai mult decât de obicei, după această lungă despărțire de publicul lor, nevoia de a-și demonstra utilitatea în societate, de a sublinia că au un rol în cetate.

Unii dintre artiștii și educatorii care știu deja foarte bine care le este rolul în societate, pentru că și l-au asumat curajos, sunt protagoniștii acestui număr al Caietelor Masca, cu tema Teatrul Social. Marea istorie a „teatrului social” este reluată în punctele ei esențiale într-un articol amplu de Iulia Popovici, mica istorie a implicării teatrului în societatea românească este revizitată de Oana Cristea Grigorescu prin prisma spectacolelor cu non-actori produse la noi, conceptul de Artist-activist este explicat cu exemple internaționale de regizorul Radu Apostol, autor al unei teze de doctorat despre „teatrul social”. Tabloul local e completat de un reportaj și interviu realizat de Florentina Bratfanof la Studiourile Ferentari, un loc devenit o șansă pentru copiii și tinerii din acest cartier bucureștean de a vedea dincolo de porțile lumii lor, și de o conversație cu regizorul David Schwartz, realizatorul noului spectacol București-Livrator, produs de Teatrul Masca, unul dintre puținele teatre publice care și-a asumat de ani de zile rolul de mesager al teatrului în toate cartierele Capitalei. Acestea sunt reperele acestui număr special, numărul 13.

Din toate, se desprinde clar ideea că a venit timpul ca teatrul să-și ia în serios și la noi rolul în societate, contribuind activ, pe măsura posibilităților sale, la vindecarea acesteia.

Add comment

de același autor... Cristina Modreanu

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories