DAVID SCHWARTZ
Ideea că tot teatrul este politic încă îi mai indignează pe unii
interviu realizat de Cristina Modreanu
- Sintagma ”teatru social” e folosită în teatrul românesc uneori peiorativ, alteori excesiv, de către producători care o folosesc pe post de marketing. Ce este pentru tine ”teatrul social”?
Recunosc că nu prea înțeleg sintagma, mi se pare chiar pleonastică. „Social” înseamnă propriu societății, care privește societatea omenească și relațiile din cadrul ei. Or, cu foarte rare excepții, exact cu asta se ocupă piesele și spectacolele de teatru. Dincolo de acest aspect, într-adevăr acum 10-15 ani erau obișnuite remarci peiorative la adresa artei și artiștilor implicați social: „Aha și voi sunteți cu socialu’? Un fel de asistenți sociali”. Însă, de bine-de rău, vremurile acelea au trecut, iar astăzi teatrul cu mize sau aspirații „sociale” și chiar politice este destul de prezent, inclusiv în teatrele cele mai titrate și recunoscute, sau la premiile UNITER. Și, așa cum remarci foarte corect, a ajuns și strategie de marketing.
Prefer sintagma lui Piscator, „teatru politic” – nu pentru că tot teatrul nu ar fi oricum politic, așa cum este și social, ci pentru că atașarea cuvântului „politic” la teatru, sau la artă în general, încă sperie sau este privită cu reticență. „Teatru social” nu sperie pe nimeni, cel mult provoacă milă falsă și e asociat cu caritatea. Ideea că tot teatrul este politic încă mai indignează pe unii și alții. Până când va înțelege și accepta mai toată lumea că orice manifestare artistică publică este intrinsec politică, ba chiar că și alegerile estetice au atât motivații cât și consecințe politice, este util să insistăm că facem teatru politic.
- Ai construit vreme de câțiva ani o comunitate teatrală la Macaz, spațiu cultural pe care ați fost nevoiți să-l închideți. Ce ai învățat din această experiență ? Crezi că o vei relua, sub aceeași formă sau sub alta ? De ce e nevoie să existe spații culturale independente când există teatre publice integral subvenționate ? Ce aduc ele în plus sau diferit ?
MACAZ – Teatru Coop a fost un spațiu destul de special. Nu doar un spațiu de teatru, ci în primul rând o cooperativă de muncă, bazată pe principii non-ierarhice, pe cooperare și solidaritate. Dincolo de aceste principii de organizare a relațiilor de muncă, MACAZ a fost probabil primul teatru din spațiul românesc dedicat exclusiv teatrului cu mize politice de stânga. Sigur, o stângă ne-dogmatică și înțeleasă în sens larg, care a reunit discursuri diverse, de la cele moderate, liberale sau social-democrate, până la cele radicale. Un spațiu în care spectacolul de teatru era unul dintre mijloacele de promovare și reprezentare a unui anumit discurs politic. Am învățat enorm. Lucruri practice – cum se instalează sunetul sau luminile pentru un spectacol, cum și cu ce se spală cel mai eficient podeaua, cum se prepară Mojito sau cum se negociază cu poliția și alte organe de control. Cum se formează și consolidează un public. A fost și un loc de experiment în care am putut încerca diverse forme de teatru participativ, de chestionare și pulverizare a raportului obișnuit între performer și spectator. În sfârșit, am învățat că un astfel de spațiu nu se poate ține decât cu resurse consistente pe termen mediu și lung. Oricât de loiali, dedicați și implicați artistic și politic ar fi oamenii din echipă, este nevoie atât de siguranță materială, cât și de atenție deosebită la dinamicile de grup, la împărțirea sarcinilor și la gestionarea momentelor de conflict sau de criză.
Sper că voi relua cândva experiența de gestionare a unui spațiu de teatru independent, dar probabil sub o altă formă și cu alte resurse. Cred că astfel de spații sunt importante în primul rând dacă și pentru că permit un alt tip de organizare a relațiilor de muncă, care în teatrul de stat nu este deocamdată posibil. Mai departe, aș zice că există mai puțină auto-cenzură artistică și politică, mai multă libertate pentru experiment artistic și pentru asumarea unei viziuni politice radicale. Nu în ultimul rând, cred că un teatru precum MACAZ oferă și un spațiu mai „prietenos”, mai lipsit de presiunea de reușită și de spiritul concurențial din alte părți. Și ăsta e un lucru foarte important, în special pentru artistele și artiștii la început de carieră. Sigur, într-o lume ideală, toate lucrurile menționate s-ar putea întâmpla și în teatre de stat. Însă deocamdată există motive structurale care fac mai degrabă utopice aceste idei în instituțiile publice.
- Ce tip de relație cu societatea crezi că ar trebui să aibă teatrul ? Să se inspire tematic din problemele sociale, să facă intervenție directă în diferite comunități cu probleme ? Din punctul tău de vedere, trebuie să fie artistul o oglindă (estetică) a societății sau un activist care să producă schimbări în mod direct sau măcar să încerce să le producă ?
Pe scurt, sigur varianta a doua. Cum spune Brecht, arta nu trebuie să fie o oglindă care să reflecte realitatea, ci un ciocan care să o modeleze. În același timp, sigur că acest proces de modelare și intervenție în „realitate” este unul dialectic și complex. Pentru a produce schimbare, este necesară mai întâi conștientizarea structurilor și proceselor sociale, economice și politice care trebuie schimbate, în toată complexitatea și dezvoltarea lor. Așadar, arta nu trebuie să fie o oglindă neapărat, dar poate fi un filtru de interpretare a realității, cu accent pe determinarea cauzelor și dinamicilor diverselor fenomene sociale. Și un spectacol (sau un film, sau un tablou) care face asta bine devine o unealtă pentru schimbare, devine parte din acest proces de (auto)educare și transformare socială. Și aici estetica este foarte importantă. Nu contează doar ce spunem sau cum „ne inspirăm” din realitate, contează cum re-asamblăm acest material, cum re-structurăm bucățile de realitate în așa fel în cât să dezvăluie publicului lucruri la care nu s-au mai gândit până atunci, paradoxurile, tensiunile și contradicțiile acestei realități. Sau să pună într-o lumină cu totul nouă situații arhi-cunoscute și întâlnite. Până la urmă, asta și-a propus și Brecht prin efectul de distanțare – să ne facă să privim fenomene apropiate, trăite, într-o lumină cu totul nouă, ca și cum am studia lucruri necunoscute și surprinzătoare.
- Te afli la prima colaborare cu Teatrul Masca, singurul din țară cu profil de teatru de stradă, ai cărui actori practică un teatru fizic, derivat din pantomimă. Cum folosești acest specific în spectacolul tău (dacă îl folosești)?
Spectacolul „București Livrator” folosește mai multe tipuri de expresie corporală, de la dans la gest și până la gag și slapstick tip comedie mută. Este un spectacol bazat exclusiv pe cântece și pe mișcare, conține multe momente fără text, deci fizicalitatea, raporturile între corpuri, imaginile și lucrul cu obiectul, au roluri determinante. Sigur că un astfel de spectacol se poate face bine și într-un timp relativ scurt doar cu o trupă obișnuită cu teatrul fizic, disciplinată și bine antrenată, cum este cea de la Masca. Pentru mine, care am lucrat foarte multe spectacole bazate preponderent pe text, a fost o experiență foarte interesantă. Și m-am bazat mai mult ca oricând pe colaboratoare și colaboratori – muziciana Maria Sgârcitu, coregraful Mihai Mihalcea, scenografa Irina Gâdiuță și designer-ul de obiect Maria Mandea.
- Tema aleasă pentru spectacolul București-Livrator este perfect recognoscibilă pentru oricine, după un an de pandemie, când livratorii au devenit parte din viața majorității bucureștenilor. A existat un declanșator care te-a făcut să decizi să tratezi această temă? O experiență a ta, o poveste a unui livrator? Unde vezi jucat acest spectacol – indoor, outdoor, în turneu în cartiere?
Transformarea relațiilor de muncă și destructurarea colectivelor de muncă sunt teme care mă preocupă de vreo 10 ani, încă de la spectacole precum „subPământ” (2012). Apariția unor platforme precum Uber și Glovo, cu toate consecințele pe care le aduc pentru piața muncii, sunt subiecte la care mă gândesc încă de când au apărut. Această presupusă autonomizare a lucrătorilor, care acum sunt fiecare „mici antreprenori” în devenire și „parteneri” cu companiile multinaționale, ascunde în spatele sloganelor precum „ești propriul tău șef” o realitate dură și sumbră. Lucrătorii au contracte de muncă fictive, nu au asigurări medicale, nu cotizează la pensie, nu au concediu plătit, nu li se asigură protecția muncii, nu sunt protejați în cazul accidentelor la muncă, își plătesc reparațiile vehiculelor din banii lor. Pe scurt, au pierdut cam toate drepturile sociale câștigate în aproape 200 de ani de lupte sindicale. Reflectez și citesc despre lucrurile astea de multă vreme. Însă probabil că ideea unui spectacol s-a cristalizat pe măsură ce am văzut, în perioada pandemiei, câteva mărturii ale unor livratori. M-a impresionat destul de tare un filmuleț, care ar fi trebuit să fie publicitate pentru o companie de livrări, în care un bărbat de la țară, trecut de 50 de ani și cu trei copii mici, se urca cu bicicleta în tren în fiecare dimineață, ca să livreze în București 10 ore pe zi. La sfârșitul zilei era fericit că are ce să pună pe masă copiilor, însă în mod evident omul se auto-exploata crunt, își șubrezea sănătatea și nu avea nicio perspectivă. Pe parcursul documentării, am întâlnit numeroase situații complicate, care însă au în comun aceeași precaritate. Unul dintre aspectele care m-au bucurat și m-au convins să accept fără rezerve invitația de colaborare cu Teatrul Masca a fost tocmai faptul că au experiență de 30 de ani de jucat în cartier, în fața unui public eterogen din punct de vedere al statutului social, atât de diferit de publicul „de centru” și de nișă al celorlalte teatre bucureștene. Spectacolul nostru este gândit să se joace în cartiere, în parcuri și alte spații publice, pentru un public care dacă nu are experiența directă a livratorilor, are măcar cunoștințe sau rude care o practică.