#8 REPORTAJ

#

Bienala de arhitectură, Venezia 2018: Free space

de Mihai Mălaimare

Ajungem și anul acesta la Veneția și ne simțim fericiți plimbându-ne prin spațiile Bienalei de Arhitectură – 2018, căci tema propusă de curatorii acestei ediții, free space,are o absolută legătură și cu teatrul, acesta din urmă fiind, cel puțin în opinia noastră, a oamenilor de teatru, un spațiu al libertății în toate formele sale, de la expresie la expresivitate, prin toate elementele care-l definesc: artistul, discursul și publicul. Am pătruns, așadar, pe poarta acestei ediții cu clarul sentiment că voi vedea teatru în formele sale cele mai incitante, create de către arhitecți, artiști absoluți, care îl pot privi atât din punctul de vedere al nevoilor stringente și imediate ale omenirii, dar și din acela al artei pure și trebuie să mărturisesc că nu am fost deloc dezamăgit.

Arhitecții au povestit despre sumedenie de victorii pe care le-au obținut de-a lungul și de-a latul lumii în încercarea de a face viața posibilă, de a aduce un strop de lumină în plus, de a-i face pe oameni să fie mândri de condiția lor. Au construit case, au reinventat bucuria nesfârșită de a-și aminti de unde vin și cine sunt, au vorbit despre poduri cucerite în numele libertății, despre ruine industriale transformate în cetăți ale culturii, despre căi ferate care au învins distanțele și i-au apropiat pe oameni, despre nevoia de a face ca spațiile protejate (UNESCO), devenite tocmai din această cauză oarecum sterile și fără de viață să trăiască omenește, cu oameni adică, au vorbit despre multe lucruri, tot atâtea izbânzi, tot atâtea fapte demne de laudă și de adâncă uimire. Dacă aș fi fost architect, probabil că în fața multora dintre aceste izbânzi povestite aș fi adăstat mult căci erau adesea însoțite de schițe, desene, unghiuri, scheme, lucruri tehnice și de neînțeles pentru un profan, dar cu siguranță splendide pentru profesionișți. Eu însă sunt om de teatru și m-am extaziat în față altui tip de povești pe care le-au spus atunci când s-au săturat să vorbească despre victorii. M-am extaziat în fața acelora care vorbeau despre posibile eșecuri, despre îndoieli, despre lipsa de răspunsuri la întrebări chinuitoare, despre singurătate, despre disperare, despre misterul lumii oglinzilor, m-am extaziat acolo unde își părăseau meșteșugul și deveneau ei înșiși artiști adevărați, chinuiți de imposibilitatea de a înțelege, de a zbura, de a ține piept nefericirii de a fi singuri pe un pământ și într-o lume parcă din ce în ce mai bântuite de absurd și mai de neînțeles.

Insula San Giorgio

Întâi trebuie să vorbesc despre ceva cu totul ieșit din comun, despre insula San Giorgio unde Vaticanul, pentru prima dată implicat în Bienală a oferit unui grup de arhitecți posibilitatea de a propune o nouă viziune asupra capelei văzută ca loc de rugăciune, de reculegere, de întâlnire cu sine, cu Dumnezeu. Fără grai. Într-o lume în care religia este în pierdere de ritm și omenirea pare a fi în căutare de altceva, discursul celor zece arhitecți, mesajul celor zece capele este tulburător, iar sentimentul meu a fost că mă aflam într-o imensă sala de teatru în care se desfășura într-o variantă absolut incredibilă un Hamlet care avea ca singur text celebra formulă a dilemei a fi sau a nu fi! Era acolo o capelă ca o arcă, o navă gata parcă să înfrunte noua viitură pe care apocalipsele de tot felul și viața de zi cu zi o anunță neîncetat, era acolo o cămăruță cu un singur scaun așezat în fața unui horn prin care se strecura lumina ca o candelă cu miere, era acolo o imensă cruce argintie, în care se oglindea natura din jur încât părea că face parte din chiar amestecul de umbre și culori în care era așezată, care-și trimitea umbra pe pământ  materializând-o într-o soluție de a se așeza pentru cei care vor să se reculeagă, crucea și “umbra” ei, reflectând iarba din jur și părând astfel cuprinsă de ea vorbind despre puterea lui Dumnezeu, dar și a rugăciunii omului așezat ca să se reculeagă și fiecare soluție m-a trimis cu gândul undeva departe în timp, în orele timpurii ale unei duminici când bunicul se îmbrăca frumos și se ducea sub nucul imens din grădină să se vadă cu Dumnezeu pentru că la biserică, spunea, nu s-ar fi întâlnit decât cu toți proștii și puturoșii satului ori asta, întâlnirea cu ”ăștia” era obligat să o suporte zilnic, la ce bun să-l mai aducă și pe Dumnezeu cu el; este foarte important pentru un om care muncește să se poată ruga în liniște, în așa fel încât gândurile lui să capete consistența puterii de a rezista, iar în capelele celor zece arhitecți de la San Giorgio era o liniște cu adevărat dumnezeiască!

În flyerele care însoțesc această colosală expoziție se spune că Vaticanul își propune să se reapropie de artă și de artiști, probabil cam cum a mai făcut-o către sfârșitul secolului al XVI-lea când a declanșat extraordinara campanie pentru baroc, dăruind omenirii un curent artistic fenomenal și o operă de artă uluitoare. Minunată decizie a Sfântului Scaun, să dea Dumnezeu să nu fie cumva un pic cam târziu. Sau, poate este începutul unei campanii pentru ce va să vină? Doar Vaticanul și Dumnezeu știu, dar ceea ce am văzut m-a tulburat în sensul cel mai pur al cuvântului.

Giardini

Cu o liniște colosală în suflet am pășit a doua zi în pavilioanele naționale de la Giardini și din nou, senzația că mă aflu într-un imens teatru a apărut, ba, aș zice a devenit extrem de consistentă. Elveția propune un spațiu nemobilat al unui apartament oarecare, numai că, privit așa fără vreo urmă a intervenției unui mod de a gândi personalizarea acestui spațiu, el se transformă halucinant, capătă dimensiuni pe care le-am mai întâlnit doar în Alice în țară minunilor. Uși imense care dau către spații mărunte sau care se deschid către o altă ușă minusculă, spații care se joacă de-a dreptul cu perspectiva și te hipnotizează, pur și simplu simți nevoia să-ți dai drumul imaginației cum poate nu ai mai făcut-o niciodată și asta într-un apartament oarecare, un apartament care poate fi găsit absolut oriunde. Nu este asta teatru? Mi s-a întâmplat de multe ori să mă aflu într-o sală de teatru la un spectacol și gândurile să mi se ducă aiurea către vreun peisaj din cine știe ce excursie, dar niciodată să mă plimb printr-un spațiu gol și mintea mea să fie racordată intens la spectacolele cu Alice pe care le-am văzut sau le-am gândit în toată viața mea de teatru. Iată că s-a întâmplat și asta!

Ies din acest spațiu cu un sentiment de bine, este un început de vizită cât se poate de incitant și intru în pavilionul Venezuelei care vorbește despre spații dedicate marilor adunări publice, despre relația specială dintre spațiu și liderul politic, nu sunt prea tușat, căci vin tocmai dintr-unul în care adunarea publică este sinonimă cu protestul care, cel puțin la noi este asimilat revoluției, cu ieșirea din regulă, din legalitate, mă rog, trec mai departe către Rusia care mă surprinde extrem de plăcut pentru că arhitecții care s-au ocupat de pavilionul acesta vorbesc despre construcția căii ferate în acest imens teritoriu și asta este o istorie absolut fascinantă. Linia Leningrad – Moscova are gările identice și trebuie că se vor fi simțit cu totul straniu călătorii care au urcat la Leningrad într-o gară, au mers 2 zile pentru a coborî la Moscova în …aceeași gară. Gările sunt adevărate opere de artă, adevărate muzee, puncte de atracție turistică, definesc oarecum profilul localității respective. În jurul clădirii gării și al căii ferate este o întreagă poveste, romantică adesea, una despre ambiția atingerii depărtărilor, despre nevoia de a cunoaște, de a socializa. La ieșirea din pavilion ne învârtim printr-o cameră care are înghesuite sumedenie de valize de toate formele și vechimile, iar din pereți se deschid un fel de căsuțe cam ca acelea în care îți lași bagajele, iar când le deschizi găsești înăuntru obiecte sau fotografii aparțînând celebrităților care au traversat Rusia mergând cu trenul. Splendid!

Pavilioanele Japoniei și Coreei de Sud vorbesc despre aglomerarea urbană și problemele ei, provocări cărora le-au găsit soluții colosale, unele dintre ele incredibile pentru gândirea noastră europeană, deoarece acolo este vorba mai degrabă de bun simț, de grijă față de om și confort sau de relația dintre confort și natură.

Germania vorbește despre “Zidul Berlinului” extinzând metafora la zidurile pe care oamenii și le ridică singuri și care sunt parcă cel mai greu de trecut sau ocolit. Dar, dincolo de filozofia din jurul ideii de zid, ceea ce se vedea în pavilion era un adevărat decor de teatru, extraordinar construit, bazat pe relația dintre alb și negru, întuneric și lumină și mirajul colosal al oglinzii. Am stat îndelung acolo și mi-am imaginat spectacole splendide, am jucat în ele și m-am bucurat de un succes nebun și mi-a părut foarte rău când am realizat că trebuie să merg mai departe, căci drumul era încă lung și mai erau multe de văzut.

Canadienii și englezii nu se străduiesc foarte tare, primii fac un fel de fotomontaj despre istoria propriului lor pavilion, iar ultimii îți propun un “four o’clock tea” pe o terasă construită artificial, unde te bătea în cap fără milă soarele și cam atât. În pavilionul Franței însă lucrurile stau altfel, se vorbește despre spațiile reciclate ale fabricilor închise, despre transformarea lor în centre culturale, soluție formidabilă în lupta cu inerția, prostia, incultura, aroganța, violența. Interesant și cu o teribilă forță dramatică, dincolo de faptul că întregul spațiu era amenajat cu stil, cu foarte mult bun gust. La ieșirea din pavilion te așteaptă niște șezlonguri care te îmbie să închizi ochii și să asculți cum cântă pomii din jur, o faci și chiar ai impresia că îi auzi și probabil că natura cântă mereu, dar ne trebuie condiții speciale pentru a ne recâștiga simțuri pe care le-am pierdut fără să ne dăm seama. În pavilionul țărilor nordice mă întâlnesc cu elemente ale decorului spectacolului meu Yvonne, un fel de jaluzele care coborau din tavan până la nivelul unei podele acoperită însă cu oglindă, iar combinația asta dădea niște efecte absolut senzaționale. Am zăbovit acolo cu bucuria unui om de teatru care se află în turneu la Caracal și descoperă minunea de teatru național construit acolo și care pare astăzi un fel de navă extraterestră eșuată pe un câmp de cartofi. Pavilionul Danemarcei este interesant din punctul meu de vedere doar la exterior pentru că este îmbrăcat într-o structură care arată ca aripile imaginate de Leonardo Da Vinci pentru studiile sale privitoare la zbor și dă dintr-odată dimensiune teatrală unei clădiri altminteri fără personalitate. Pavilionul Israelului ne aduce aminte că lumea este încă nebună, că intoleranța religioasă a dus la catastrofe incalculabile, dar totodată a dat și exemple de rezolvare aproape domestică, firească, așa cum ar trebui să fie totul rezolvat între niște ființe cugetătoare. Biserica Sfântului Mormânt este revendicată și obținută pe rând de mai multe culte și modul în care se mută covoarele și mobilierul de la o slujbă la alta pare un dans ireal într-o coregrafie incredibilă peste care tronează splendoarea arhitectonică, misterul clopotnițelor și al arabescurilor, încâlceala unor religii care spun cam toate același lucru, dar nu-i pot opri pe oameni să le interpreteze în fel și chip transformând adesea chipurile Îngerilor în diavoli născători de ură și intoleranță. Pavilionul Cehiei propune o regândire a modului în care sunt organizate spațiile UNESCO devenite oarecum sterpe, lipsite de viață autentică, transformate în simple muzee secătuite de viață. Modelul este interesant, invitarea unor persoane care să trăiască efectiv în acele spații o perioadă de timp în așa fel încât vizitatorii să vină în contact nu doar cu niște clădiri mai mult sau mai puțin reconstituite, ci cu adevărate felii de viață. Nu știu dacă proiectul este viabil, dar este sigur că siturile UNESCO arată fără viață și ceva trebuie făcut.

Trecem podul peste un canal minuscul și adăstăm în spațiul unor pavilioane care la fiecare ediție au adăpostit preocupări reale, mă refer la Grecia, România, Polonia, Brazilia, Egipt, Serbia, Austria, Venezia. La intrarea pe pajiștea lăsată oarecum într-o neorânduială odihnitoare dormitează un grup statuar, El și Ea îmbrățișați într-o eternitate pe care doar mușchii și lichenii care i-au invadat o pot destăinui și avem sentimentul că trebuie să mergem în vârful picioarelor și vorbind în șoaptă și chiar o și facem.

În pavilionul Greciei ne întâmpină machete minuscule realizate într-un alb orbitor și dispuse cumva încât să-ți dea senzația că totul plutește pe o mare nevăzută, în cel al României se vorbește despre pierduta frumusețe a copilăriei care nu ține seama de regimul politic în care trăiește vârsta adultă și care poate – numai ea cunoaște alchimia! – să transforme urâtul în frumos și violența în joacă (mi-aș fi dorit poate mai mult, căci tema este extrem de generoasă, dar orice artist crede că vede mai mult și crede că ar fi putut să facă mai mult dacă, desigur s-ar fi ocupat el de tema în cauza), la polonezi se vorbește despre ploaie, o ploaie care cade asupra Varșoviei și are efecte incredibile asupra lucrurilor, oamenilor și gândurilor lor, Venezia își arogă din nou dreptul de a vorbi despre copleșitoarea ei opulență, despre aurariile și nestematele adunate aici cu nemiluita, Egiptul aduce o imagine teribilă a bazarului, dar unul casnic, domestic, în care se adună fără nicio noimă obiecte care au marcat și încă marchează viața oamenilor îmbrățișați cu Nilul. Revenim peste același podeț și descoperim în pavilionul Ungariei o poveste legată de protest, unul care consfințește ca spațiu al libertății podurile de peste Dunăre, ocupate în diverse momente, dar mai ales în ‘89 de tineri care aleg să lupte în acest fel împotriva regimului totalitar. Unele dintre pavilioane nu se străduiesc (cel puțin din punctul meu de vedere) și nu le menționez, ar mai fi de spus ceva despre Belgia care alege să vorbească despre Europa viitoare (pavilionul se intitulează EUROPALIA) și aici, mărturisesc sunt confuz, căci am două interpretări și niciuna nu mă prea încântă. Un spațiu albastru în care nu poți pătrunde decât dacă te descalți, intri și simți muzica Imnului Europei cu tălpile. Va fi o Europă a surzilor? Va fi o Europă în care te vei descălța ca în moscheele arabe? Va fi o Europă în care toleranța merge până la a rescrie obiceiurile majorității (sau poate că majoritatea devine minoritate și nu mai este luată în considerare)? Va fi o Europă care va readuce Edenul pe Pământ (mă refer inclusiv la o omenire care-și regăsește simțurile (se poate asculta cu tălpile, cel puțin în teatru)? Mărturisesc că nu am înțeles sau poate că oboseala și-a spus cuvântul (acest pavilion era ultimul pe care îl vizitam după mai bine de 8 ore de stat în Giardini). Cu siguranță însă tema este copleșitoare și cu toată confuzia mea, găsesc că formula este incitantă, mai ales că interpretările sunt multiple și toate posibile (pereții exteriori ai pavilionului sunt acoperiți cu oglinzi strâmbe și asta spune cu certitudine ceva).

Las la urmă marele pavilion care adună laolaltă idei ale unor artiști (arhitecți) din toată lumea, cu precădere din Italia, dar nu numai. Intri și te trezești sub celebra cupolă care se continuă pe pereți cu oglinzi care deformează în toate felurile, continui să te plimbi și descoperi soluții pentru aproape orice, spații private, spații publice, săli de concerte, spații de joacă, alei imense, te așezi confortabil pe niște perne uriașe și privești filme, uneori stranii, alteori de-a dreptul frumoase, pavilionul în totalitatea sa te amețește și te face să vrei să mai vii și mâine și cine știe, dacă aș fi avut această ocazie poate că aș fi descoperit lucruri noi, aș fi înțeles altfel, dar cu siguranță aș fi fost la fel de mulțumit. Plecăm din Giardini și înfruntăm o furtună colosală care sfărâmă umbrele, alungă oamenii pe sub porticuri de unde privim un transatlantic plutind nesimțitor la negreala de pe cer și face ca lumina felinarelor, care se aprind după ce trece vaporul ca în E la nave va al lui Fellini, să fie parcă mai mieroasă, mai venețiană.

Arsenale

Ne ducem a treia zi spre Arsenale cu toate speranțele, întreținute ce-i drept de experiențele anterioare, de senzaționala zi petrecută la Giardini și, cu siguranță de splendoarea și misterul locului, fostele clădiri ale marinei în care era depozitat arsenalul acesteia, niște hale meșteșugit construite, purtătoare ale unei lucrături care îmbină pragmatismul scopului pentru care au fost ridicate cu artă, Republica Venețiană își putea permite asta grație averii sale colosale. Aici se pot întâlni spații ale unor țări care nu au avut pavilioane construite la Giardini, dar și o succesiune de teme interesante și cărora au încercat să le găsească rezolvarea arhitecți recunoscuți din întreagă lume. Aici ar fi chiar greu să trec în revistă tot ce am văzut, întâi pentru că nu mi-aș aminti chiar totul, apoi pentru că nu chiar toate lucrurile erau neapărat purtătoare de ceea ce căutăm eu, dramatism, conexiune posibilă cu teatrul. Înainte de a păși pe poarta Arsenalului suntem atrași de o expoziție care se află într-un spațiu peste drum, o sută de machete de blocuri construite de diverși arhitecți din toată lumea și care încearcă să descifreze misterul locuirii pe verticală și în comun, propunând totodată posibile soluții ca lucrul acesta să nu-i depărteze pe oameni de natură, de lumină, plante și apă, cauza fundamentală a înstrăinării de care suferă locuitorii junglelor de beton ale marilor metropole.

Zăresc și sunt atras de un spațiu în care tronează sumedenie de coloane albe, răsărit parcă din pământ lângă coloanele vechi ale clădirii principale și totul pare deja un decor de teatru, coloana are o semnificație anume atunci când este ridicată pe scenă, vorbește despre verticală, despre pasiuni înalte, despre tragedie, despre Hamlet în cele din urmă. Lumina cade mieros pe ele și par și mai teatrale, mai angrenate în relația dintre spectator și actor. Într-un colț se întrezărește silueta stranie a unui pod scandinav pe care îl mângâie o ceață obsedantă și suntem din nou în Elsinore parcă, așteptând cu sufletul la gură să apară fantoma nefericitului rege ucis de propriul său frate, mai încolo niște pânze uriașe plutesc parcă prin spațiu și descifrează într-un mod splendid trecerea luminii, iar ceva mai departe un culoar lung cu oglinzi pe o parte și pe cealaltă reflectă dumnezeiește cercurile perfecte ale unor reflectoare agățate în tavan.

Misterul oglinzii ca poartă de trecere este copleșitor și trebuie musai să te așezi pentru ca să te poți bucura pe deplin de combinația savantă oglindă – lumină. Toate instalațiile cu care ne întâlnim vorbesc, fiecare în felul lor despre free space, tema ediției, văzută ca o spirală fără început și fără de sfârșit. Cât se poate de teatral, trebuie să recunoașteți! Un spațiu de odihnă care ar putea fi plasat pe orice pietonal este văzut de către creatorul său drept unul care amintește colosal de teatru, căci are cortinete, perne, poate fi împărțit în subspații în care cei care adastă să-și poată găși liniștea într-o relativă, dar oricum reală singurătate. Teatru, liniște, odihnă, spațiu liber! O altă instalație stârnește interesul copiilor, dar și pe al meu, niște structuri ca niște ferestre se ridică din podea și descoperim că sunt de fapt din săpun și le putem modela suflând în ele și gândul mă duce la un posibil spectacol în care publicul să aibă ceva de făcut, nu numai să vadă, să audă și să se bucure sau să se întristeze, ci chiar să creeze împreună cu actorii toată încrengătura de sentimente care să stârnească splendoarea catharsisului, unul care să se reverse asupra tuturor, spectatori și actori deopotrivă.

Aș vrea să scriu despre tot, aș vrea să-mi amintesc tot, dar nu pot, rămân însă cu un sentiment de împlinire ieșit din comun.

După ce ieșim pe poarta Arsenalului, cu o secundă înainte de a se închide mă și gândesc deja la ediția de anul viitor și, trebuie să recunosc, la Profesorul Romeo Bellea, arhitectul de care mă leagă o poveste senzațională. Eram, cred, în 1991, foarte aproape de momentul în care înființasem Teatrul Masca împreună cu Anca (Anca Florea, directoarea Teatrului Masca n.red.) și primesc un telefon de la distinsul Profesor care ne invită să vedem o expoziție a studenților săi, ne ducem și rămânem trăzniți pentru că tema pe care le-o dăduse era: proiectul pentru construcția Teatrului Masca, iar ca o sarcină importantă era trecută și găsirea unui spațiu în care clădirea ce ar urma să fie ridicată să se încadreze perfect în urbanistica locului și să beneficieze și de posibilitatea de a avea din pornire un posibil public captiv. Noi nu aveam o clădire a noastră, ministrul culturii ne făcuse un cadou otrăvit acceptând înființarea teatrului dar        “fără sediu” și Profesorul se gândise să ne ajute (auzisem de el, dar nu-l cunoscusem personal până atunci) și nu mă pot opri să mă gândesc la destinul acestei țări dacă în locul gunoaielor ar fi putut vorbi oameni de calibrul său. Iar acum, când scriu nu mă pot împiedica să mă gândesc că la Botoșani, gard în gard cu Liceul de Artă, un șmecher, mână în mână cu arhitectul șef, cu procurorul șef și cu reprezentantul Ministerului Culturii, a transformat o casă de patrimoniu în cârciumă și hotel. La Bienala de la Veneția arhitecții lumii vorbesc despre poezia vieții și despre hotărârea lor de a o face vizibilă și la îndemână tuturor, în timp ce la noi, în splendida noastră țară apar peste noapte castele cu turnulețe, monstruozități din fier și sticlă care acoperă, ascund și aruncă în derizoriu monumente vechi de sute de ani, amintindu-ne încă o dată că în spațiul nostru carpato – danubian una vorbim și altă fumăm, vorba lui Arghezi.

Prin Venezia, în căutarea spațiilor colaterale

Orice bienală are, pe lângă spațiile acreditate și unele numite colaterale, spații în care tema generală este dezbătută oarecum în stilul “off” al festivalurilor de teatru, însă cu nimic mai prejos ca valoare de tot ceea ce poți vedea în “in”.

Avem timp să vedem și Colecția Peggy Guggenheim, ne regalăm cu tablouri fabuloase ale celor mai interesanți pictori ai lumii pe care straniul personaj care a fost Peggy i-a cunoscut și apreciat, apoi urcăm într-o casă care găzduiește la etaj o expoziție a unor tineri asiatici, unul dintre ei invitându-ne să călătorim grație unor ochelari pe care ni-i așază cu grijă pe ochi într-o lume virtuală care ne înfioară și ne încântă în același timp.

Am trecut în fugă prin San Marco pentru a ne bucura de expoziția găzduită de reprezentanța Louis Vuitton și când trecem în viteză cu taxiul acvatic către stația autobuzului ce urmează să ne ducă spre aeroport, printre stropii de apă ne luăm la revedere de la minunea care este Venezia și ne promitem să revenim anul viitor pentru că nu aș mai rata pentru nimic în lume o Bienală.

Add comment

de același autor... Mihai Mălaimare

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories