Decorul în teatrul stradal
de Mihai Mălaimare
Am vorbit despre teatrul în sală și teatrul stradal în primul număr al Caietelor Masca și am arătat care sunt asemănările, dar și deosebirile, iar acum vom continua cercetarea noastră referindu-ne cu strictețe la “decorul în teatrul stradal”.
Element extrem de important în teatru, decorul cunoaște o evoluție spectaculoasă de-a lungul istoriei teatrului universal și, de fiecare dată, așa cum în arta actorului soluția oricăror derapaje o constituie întoarcerea către Commedia dell‘Arte, în scenografie aceasta este sinonimă cu întoarcerea la scena goală.
Teatrul antic a rezolvat problema decorului prin construcția unuia fix care tăia cercul scenei și oferea posibile soluții tehnice de intrare, ieșire, așezare a corului pentru orice spectacol. Ar fi însă greșit să credem că anticii nu acordau atenție scenotehnicii deoarece sunt informații suficiente ca să afirmăm că posedau soluții pentru apariții, dispariții și chiar pentru zbor.
Commedia dell’Arte, prin forța faptului că-şi oferea spectacolele în aer liber, în afara unei scene mai mult sau mai puțin mobilate și a unor fundaluri pictate, practic nu are decor. Îndată ce trupele au trecut granița și au început să joace în Franța, s-au așezat confortabil în sălile de acolo și au început să prolifereze decorurile pictate realizate în stilul trompe l’oeil.
Teatrul academic, teatrul de sală construiește însă decorul ajungând până la soluții de un constructivism somptuos, apoi adastă câtva timp în zona spațiului gol, își reface puterile pentru a o lua de la capăt. Este spectaculoasă o dezbatere pe tema decorului în teatrul de sală, fără doar și poate, însă preocuparea mea față de teatrul stradal și experiența adunată de-a lungul celor trei decenii de activitate în acest domeniu mă fac să consider că lucrurile care pot fi spuse în legătură cu decorul în teatrul stradal sunt cu mult mai interesante și utile chiar și pentru teatrul de sală.
Un spectacol stradal este prin natura lui un eveniment care se suprapune peste un cadru natural deja cunoscut, o piațetă, o stradă, o alee de parc, un scuar, o vitrină pe lângă care trec zilnic cei care locuiesc în proximitate și chiar ajung să le considere un lucru comun, banal, lipsit de importantă, în orice caz ceva cu care s-au obișnuit și din cauza asta nu le mai atrage atenția. Sosește o trupă de teatru și, dintr-odată, lucrurile se schimbă radical, piațeta prinde viață, aleea de parc se aglomerează, scuarul pare mai interesant, vitrina strălucește neașteptat de tare și, așa cum spuneam și altădată, oamenii care asistă încep să se vadă unii pe alții, descoperă voluptatea de a fi alături unii de alții. Totul se schimbă, totul capătă noi semnificații și asta numai pentru că o trupă de actori a ales să joace în acele spații. Teatrul stradal provoacă așadar schimbări în percepțiile spectatorilor chiar înainte de primul gong și propune acestora, spre deosebire de teatrul în sală o formă specială de spectacol (am numit-o paraspectacol), montarea decorului, a backstage-ului cu cortul în care se îmbracă actorii, precum și a structurilor legate de sunet și lumină, ca să nu mai vorbim de prezența în acel spațiu sau în apropierea lui a mașinilor cu care au fost transportate toate acestea. Noțiunea de decor are o altă semnificație în teatrul de stradă și se extinde practic la tot ceea ce aduce în stradă actorul sau compania teatrală pentru a susține spectacolul. În aceste condiții, plasarea tuturor acestor structuri spectacologice se face după reguli specifice teatrului de stradă, pentru a răspunde unor teze precum vizibilitatea, confortul, siguranța, mobilitatea, etc.
Spectacolul de stradă are forme multiple, cunoaște inclusiv soluțiile în care actorul este prezent cu mâinile goale, singur doar cu mijloacele sale de expresie, cu atât mai sofisticate și la un nivel de performanță cu atât mai ridicat cu cât nu folosește niciun fel de decor sau recuzită. Chiar și în acest caz (mimii sau cântăreții), există o anume implicare a spațiului în care se petrece spectacolul, în sensul că artistul respectiv se plasează în așa fel încât să poată fi văzut, să fie în proximitatea unui pom, arbust sau orice tip de mobilier stradal care să-i poată sluji în desfășurarea acțiunii lui, să poată asigura o relație coerentă și sensibilă cu auditoriul. Iată, așadar, că o primă formulă de decor în acest tip de discurs teatral ar putea-o constitui spațiul însuși în care are loc spectacolul. Spectatorul va rămâne cu imaginea interpretului pe retină, dar și cu aceea a locului în care acesta a evoluat și va constata mai târziu, când își va retrăi în intimitatea sa spectacolul văzut, că spațiul respectiv are o frumusețe a sa pe care el a neglijat-o atât de multă vreme și din acel moment, relația sa cu locul respectiv va deveni alta, aș zice va redeveni normală, umană. Teatrul stradal are un rol al său în reinstaurarea umanității în interiorul comunității umane.
Formulele de decor sunt multiple în teatrul stradal și cu mult mai utile spectacolului decât în cel de sală unde decorul, chiar și în viziunile cele mai pragmatice păstrează o bună doză de ilustrativism.
Scena, așa cum o știm noi, nu-și găsește întotdeauna locul în spectacolul stradal, chiar dacă nevoia de a fi văzută ar putea impune soluția ca acțiunea să se petreacă pe o structură ridicată oarecum de la sol. Dar chiar dacă există, scena are o altfel de configurație și trebuie să rezolve o seamă de probleme cum ar fi imposibilitatea agățării “la pod” a pantalonilor, sufitelor, relativitatea de fapt a rolului acestora, etc. Nu poate fi eliminată însă din analiza noastră deoarece scena se constituie de fapt în decor al spectacolului. Este vizibilă, are scări, uneori pe toate părțile sale, face parte din spectacol și în acest sens se supune categoric regulilor nescrise ale acestui discurs teatral, despre care vom vorbi mai departe.
Noi avem o scenă mobilă care are dimensiuni acceptabile, în sensul că permite o desfășurare de forțe de până la 20 de actori și se montează relativ repede, dar după euforia unui astfel de “gadget” mă declar nemulțumit deoarece are foarte multe inconveniente legate poate nu atât de construcția ei, cât de faptul că România nu este încă pregătită să aibă o mișcare teatrală de stradă în adevăratul sens al cuvântului, parcurile noastre sunt structuri închise, construite prost, nu au o soluție pentru mașinile companiilor care ar dori să joace acolo, iar sistemul aprobărilor pentru a juca este atât de încâlcit (ca să nu spun stupid), încât este în măsură să descurajeze pe cei care ar dori să intre în peisajul teatrului stradal. Am jucat câteva spectacole pe scenă, a fost bine, dar, sincer, prefer asfaltul sau iarba, apropierea de spectator pe care scena nu mi-o poate oferi. Plus că, între noi fie vorba, când joci afară pe o scenă ai sentimentul că ai mutat un spectacol din sală în stradă sau te găsești la o chermeză comunitară unde urcă de-a valma pe scândura ei amatori, profesioniști, muzicanți, dansatori și nu te simți prea bine.
Alteori, decorul este o instalație, fixă sau mobilă, de dimensiuni care variază de la una foarte mică până la macarale de mare tonaj. Ultimele sunt folosite în spectacolele cu evoluție aeriană (dans, concert, acrobație, etc.), sau pentru manevrarea unor marionete uriașe precum cele ale companiei Royal de Luxe, companie franceză înființată în 1979 și devenită în scurt timp emblematică pentru discursul stradal. Soluția “instalației” are variante nenumărate și, în cele mai multe dintre cazuri, este asociată formulei de “paradă stradală”, acest tip de spectacol presupunând o traversare a spațiului de la A la B pe o distanță suficient de mare pentru a asigura publicului captiv (cel care va veni după artist) sau celui conjunctural (cel care se oprește din drumul său pentru a-l vedea) șansa de a descoperi spectacolul, indiferent în ce punct al distanței se petrece întâlnirea. Instalațiile sunt spectaculoase, este adevărat, numai că aici este o problema legată de impactul asupra publicului și de capacitatea de a declanșa catharsisul pe care eu o consider nulă sau aproape. Inexistența actorilor sau depărtarea lor față de public este prețul de plătit atunci când alegi această soluție, una care mie nu îmi este deloc confortabilă. Pe de altă parte am încercat să aplic și eu această soluție unora dintre spectacolele noastre căutând însă să împac oarecum și capra și varza, adică să nu fie chiar atât de uriașe încât să dispară din ecuație actorul, pe care eu îl consider singurul capabil să definească ideea de teatru oriunde s-ar petrece el, dar suficient de extravagante pentru a atrage imediat curiozitatea publicului. Am avut două spectacole, Dragonii și Invaziacare au consumat resurse, energii și care nu mi-au adus chiar atât de multe satisfacții pe cât aș fi dorit. Actorii au fost mai degrabă ascunși vederii publicului, dar ceea ce au izbutit să facă din punctul de vedere al profesionalismului și performanței în sine m-a satisfăcut și pot în orice caz să afirm că am străbătut și eu acest teritoriu și pot arăta cu argumente că nu este zona care mă pasionează cel mai tare. Instalația în sine este însă un decor, unul care atrage privirile tuturor spectatorilor, care domină spațiul în care este așezată sau prin care merge și care susține actori care mânuiesc sau care joacă. În acest caz decorul este absolut semnificativ, încărcat cu expresivitate și semantică clară, nu este loc de ilustrativism, fiecare element al lui înseamnă ceva, trebuie să însemne ceva. În general instalațiile sunt create sub semnul pragmatismului, nu prea este loc de artificii așa zis artistice pe care un scenograf și le poate permite în teatrul în sală. Structura trebuie să funcționeze, să se miște, să meargă, să susțină actorii și să semene cu ceea ce își propune să fie.
Discursul teatral care folosește instalația în cel mai real sens al cuvântului este parada stradală și asta pentru că parada are nevoie de imagini mari, de lucruri care să șocheze, să atragă privirile, să stoarcă admirație, uimire mută. Din acest punct de vedere lucrurile sunt imposibil de cuantificat, teatrul de stradă este o soluție relativ tânără, încă nu și-a definit un profil, iar mijloacele folosite sunt încă într-o cât se poate de evidentă expansiune, țin de capacitatea artiștilor implicați și, cum în multe astfel de companii nu sunt actori profesioniști, ci mai degrabă artiști de circ sau oameni cu abilități acrobatice ceva mai acătării, formulele alese sunt cât se poate de extravagante și nu prea au legătură cu ceea ce se învață în școlile de teatru, cel puțin la noi. Un regizor sau un inițiator de proiect are o idee, caută banii care să-l ajute să o pună în practică, face un spectacol pe care îl itinerează la cât mai multe festivaluri de gen și gata. Nici vorbă de program estetic, nici vorbă de construirea unui repertoriu care să țină cont de acest program și mai ales de forțele actoricești pe care le are, lucruri pe care un teatru stabil cum este al nostru trebuie să le aibă în vedere. Din acest punct de vedere, soluțiile pe care le alegem pentru realizarea proiectelor noastre se substituie obligatoriu calității actorilor noștri care trebuie pusă în valoare, trebuie slujită și afirmată.
Sunt atât de multe formele de teatru stradal încât este absolut imposibil, cel puțin în acest moment să încercăm o catalogare a lor. Aș alege, poate, să spun că unele formule au în centrul preocupărilor lor actorul și mijloacele sale de expresie, altele transformă actorul într-un actant, un simplu mânuitor, o simplă prezență care este necesară pentru a crea imaginea cu care spectacolul vine în întâmpinarea publicului.
Revenind însă la tema acestui articol – decorul în teatrul stradal – și ținând cont de experiența noastră, a Teatrului Masca, un teatru angajat într-un discurs nonverbal de interior și unul stradal, cu cel puțin 250 de spectacole pe an cu o trupă relativ restrânsă atât la nivelul actorilor, cât și la acela al tehnicienilor, trebuie să luăm în discuție câteva elemente absolut necesare pentru ca un spectacol de acest gen să se poată desfășura.
Decorul trebuie să fie absolut încărcat de semnificații, ușor de descifrat de către public de oriunde ar privi el. Asta înseamnă că trebuie construit în așa fel încât să asigure publicului posibilitatea de a vedea spectacolul din toate unghiurile posibile, având în vedere că în general la aceste spectacole nu există gradene, bănci, scaune, spectatorii stau în picioare, așezați oarecum în stilul elizabetan, adică pe trei laturi ale patrulaterului pe care îl reprezintă spațiul de joc.
Trebuie să aibă dimensiuni mai degrabă restrânse, iar
lucrul acesta este determinat cu siguranță de posibilitățile echipei de
tehnicieni, de mijloacele de transport din dotare, dar mai ales de spațiile în
care poate fi montat. Din acest punct de vedere experiența noastră ne-a
determinat să alegem ca soluții de joc parcurile cartierelor bucureștene sau
cele centrale, deoarece aici se găsește concentrația cea mai mare de posibili
spectatori și, spre deosebire de un scuar sau o stradă unde este mult mai greu
să montezi un decor, în parcurile din cartierele mărginașe acest lucru este
oarecum mai simplu. În plus, un spectacol desfășurat în spațiu fix necesită un
loc în care să se poată monta decorul, un altul pentru backstage și câteva
posibilități pentru a se amenaja soluțiile de mediatizare, călăreți cu afișe,
steaguri, bannere.
În aer liber decorul trebuie să asigure posibilitatea de a juca în cele mai bune condiții, în siguranță adică, și asta presupune soluții altele decât în cazul decorurilor din teatrul de interior unde există posibilitatea prinderii de pod sau de podeaua scenei. Decorul trebuie construit în așa fel încât să reziste la vânt, la ploaie, lucruri cu care este aproape sigur că te poți întâlni măcar o dată pe parcursul unei stagiuni de câteva luni în stradă. Rezistența decorului este absolut obligatorie, acest criteriu fiind probabil cel mai important dintre multele care definesc condiția acestui element teatral. Rezistență înseamnă metal sau grinzi de lemn, înseamnă prinderi profesionale, nu cuie și sârmă, ci soluții care să poată fi folosite și refolosite fără a se deteriora elementele decorului, iar toate aceste lucruri vin oarecum în contradicție cu alte câteva criterii care țin de manevrabilitatea acestuia. Greutatea decorului este un lucru important având în vedere că mijloacele de transport cele mai ușor de folosit sunt camionetele sau dubițele de până la 3,5 t pentru care nu există restricții majore cu privire la posibilitatea de a pătrunde în spațiile despre care am vorbit mai sus. Greutatea decorului definește la rândul ei timpul de montare/demontare precum și numărul de tehnicieni necesari, elemente importante când ești un teatru care are un număr clar de spectacole de realizat, un nivel al veniturilor pe care s-a angajat să le obțină și o trupă care trebuie folosită judicios și la nivelul maxim de exprimare. Dacă vorbim de greutate este absolut obligatoriu să luăm în calcul manevrabilitatea decorului, posibilitatea de a fi montat cu ușurință în orice tip de spațiu, la care aș adăuga și pe aceea de a putea fi demontat și încărcat în așa fel încât timpul să nu fie un obstacol de netrecut. Decorul trebuie de asemenea să poată fi realizat în așa fel încât să poată fi depozitat în siguranță, fără a se deteriora elemente ale sale, care, la rândul lor ar putea schimba rezistența și fiabilitatea sa.
Trebuie să recunosc că școala de scenografie românească nu este pregătită să facă față acestor provocări, mă interesează foarte puțin de ce, eu sunt mai ales preocupat să găsesc scenografii care doresc să înțeleagă de ce decorul spectacolului stradal trebuie să îndeplinească anumite cerințe, altele decât cele pentru interior sau să fiu extrem de atent atunci când lucrez cu un scenograf și să-i cer în mod expres să se gândească la soluțiile care se impun, care mi-au fost impuse de experiența îndelungată pe care o avem.
În principiu, decorul pentru spectacolele stradale este unic sau este construit în așa fel încât să poată să se schimbe prin simpla sa transformare. Îmi aduc aminte că am văzut, cred că la Los Angeles, o chestie cu totul extravagantă. Mergeam să vizitez o companie de teatru care avea o scenă în aer liber într-un fel de parc și când am văzut-o am rămas fără replică. Directorul companiei a râs, apoi mi-a explicat că la început, în urmă cu mai bine de 20 de ani când fusese înființată compania, au construit pur și simplu o scenă apoi fiecare spectacol a beneficiat de un decor fixat pe acea scenă, decor așezat peste decorul anterior și tot așa încât acum, după două decenii scena prezenta un fel de construcție extraterestră reieșită din suprapunerile decorurilor tuturor spectacolelor ce se desfășuraseră pe acea scenă. Era uluitor, era de o stranie frumusețe, era teatru.
Dacă sunt îndeplinite cerințele privitoare la dimensiune, rezistență, greutate, manevrabilitate, mai sunt câteva și nu lipsite de importanță pentru că ele determină un impact sporit asupra publicului. Decorul spectacolului trebuie să poată să se încadreze cât mai bine în cel natural, oricare ar fi el, să realizeze o simbioză cu el, ca și cum ar fi fost construit special pentru acel spațiu. Un spectacol de stradă se joacă de obicei la lumina zilei, dar nu sunt puține situațiile în care spectacolul trebuie luminat ori această chestiune devine o greutate suficient de mare și de descurajantă atunci când vorbim despre numărul tehnicienilor utilizați și despre mijloacele de transport necesare. Un decor stradal ar trebui să aibă incluse în forma sa și soluțiile de iluminare, mai ales că un spectacol de stradă nu impune o lumină foarte elaborată care să utilizeze reflectoare speciale, ci una care să asigure un minimum de lumină care să poată face spectacolul vizionabil.
Vorbeam într-unul din caietele anterioare despre soluția oferită de decorul “Trupei pe butoaie” a lui Frunză. Era la vremea respectivă o soluție ingenioasă, spectaculoasă, una care te făcea imediat prieten cu spectacolul. Cel puțin așa credeam atunci, dar trebuie să spun că mărimea lui și greutatea pe care o avea l-ar transforma astăzi în obiect de muzeu, căci niciun teatru de stradă nu-și poate permite o echipă foarte mare de tehnicieni, un parc uriaș de mijloace de transport, ca să nu mai vorbesc că spațiile în care să poată fi montat au cam dispărut. Teatrul Masca a trebuit să se adapteze condițiilor cu care s-a întâlnit zi de zi și să-și tempereze tentațiile, să realizeze spectacolele în așa fel încât să poată fi jucate, să poată avea un impact artistic cât mai ridicat asigurând viață unei trupe care lucrează enorm și care trebuie să joace pentru bucureșteni, fiind un teatru finanțat de Primăria Capitalei, dar să și poată onora invitațiile la festivalurile naționale și internaționale și care nu sunt puține.
Încercăm să găsim soluții pentru independența energetică, între timp avem reflectoare cu baterii care pot fi purtate în brațe, care au o durată de funcționare suficient de mare, nu sunt grele și pot fi depozitate cu ușurință. Nu avem deocamdată boxe pentru sunet care să aibă aceleași calități, iar aici nu prea poți face compromisuri căci dacă lumina nu trebuie neapărat să fie sofisticată, din punctul de vedere al sunetului lucrurile nu pot fi făcute oricum.
Concluzionând, decorul în teatrul stradal este un element de teatralitate special, se supune unor criterii specifice și joacă un rol extrem de important în viața unui spectacol. Am putea zice că toate acestea se potrivesc și decorului teatrului de interior. Evident, numai că lucrurile pe care condiția de spectacol stradal le impune decorului spectacolului stradal se constituie în ceva extrem de interesant și anume într-un fel de avangardă, de întoarcere către rădăcini, către acea scenă goală care include toate decorurile posibile, trecute, prezente și viitoare și care face ca teatrul să fie atât de frumos și atât de peren. Sunt convins că teatrul stradal este, între altele șansa teatrului însuși de a se regenera, de a-și reteatraliza mijloacele, de a-și reconsidera eternitatea!