Palatul minunilor
”Să faci din fiecare om interpretul propriilor sale visuri”
de Floriane Gaber
În ianuarie 1976, la cinci ani după ce a fondat prima trupă franceză consacrată exclusiv teatrului de stradă, (Le Palais des merveilles), Jules Cordière, directorul său artistic, îi trimite o scrisoare lui Jean Digne. Acesta din urmă, care conducea Théâtre du Centre/ Relais culturel de Aix, crease în 1973 prima reuniune dedicată artelor în spațiul public, ”Aix oraș deschis saltimbancilor”. Cordière vrea să-i prezinte un “proiect la care ține mult” și care, mărturisește el, “este deasemenea o reflecție despre meseria noastră.” Chiar dacă acest proiect, ca atare, nu va vedea niciodată cu adevărat lumina zilei, el se dovedește de o actualitate stringentă. Descifrare a unui mesaj-manifest [1].
“Iată, sunt acum cinci ani de când Palatul Minunilor călătorește în toată Europa, cinci ani de când practicăm aproape în fiecare zi strada ca teatru.
Astfel, dorim să lucrăm acum mai în profunzime, să mergem mai departe în relația noastră cu strada, în special cu omul de pe stradă.
Și, în acest sens, nu mai vrem să facem “spectacole de gală” cu saltimbanci. Am decis să rupem definitiv cu “reprezentația” ca atare, cu turnee și cu show bussiness.
(…) Iată-ne deci în căutarea și pe drumul sensului adevărat al acestei foarte vechi meserii de saltimbanc, meserie și viață contopite.”
De fapt, membrii Palatului Minunilor sunt mai mult decît familiari cu această fuziune între artă și viață, atât de dragă lui Marcel Duchamp și reprezentanților mișcării Fluxus[2]. Trupa își petrece timpul observând trecătorii de pe stradă; Jules Cordière nu are egal în a-i repera pe cei care prin atitudine, cuvinte pot deveni adevărate “personaje”. Madame Renée, patroana unui bar din Piața Sainte-Catherine (la Paris), găzduiește cu bunăvoință lungile lor ședințe de machiaj și conversațiile flamboaiante cu vecinii. De îndată ce sunt costumați, artiștii pleacă hai hui, la orice oră, să întâlnească cotidianul, dând viață cu culorile, textele și numerele lor scenelor de stradă cele mai banale.
În afară de Jules Cordière, care a studiat artele aplicate, și de partenera sa, Ratapuce[3], mim și flautistă remarcabilă, trupa se compune din artiști autodidacți, întâlniți în metrou sau reperați pe stradă pentru fizicul sau sporovoiala lor. Ca să supraviețuiască, cel mai des fac cheta; în afară de cartierele populare unde oferă de bună voie gratuit câteva momente de grație. Li se mai întâmplă de asemenea să se producă contra unui onorariu, la invitația unui oraș sau a unui festival. Dar, la capătul a cinci ani de astfel de viață, și atunci când moda “saltimbancilor” începe să apară mai mult ca iconografie decât ca o practică, se pare că a venit timpul pentru Jules Cordière să adopte o altă tactică.
“O adevărată activitate de expresie populară”
“Vom începe de acum să străbatem lumea oprindu-ne mai mult timp în fiecare oraș care ne va primi (două sau șase luni), pentru a desfășura o adevărată activitate de expresie populară.”
Schimbare radicală de dimensiune, în spațiu și în timp; și de asemenea schimbare de pespectivă: nu mai este vorba doar să ofere un spectacol, dar și de a face să se nască și să se dezvolte “expresia populară”. Suntem departe de “galele de saltimbanci”, de turnee și de show bussiness. Reflectoarele nu mai sunt dirijate (cu precădere) către artiștii profesioniști, ci realmente către locuitori. Se trece astfel de la noțiunea de democratizare culturală (difuzarea unor opere către o majoritate de public) la cea de democrație culturală (expresia fiecărui individ prin forme care pot fi artistice).
În cazul de față, Jules Cordière elaborează un plan de atac original: “A lua contact direct cu un cartier întreg și cu toata populația care nu frecventează în mod obișnuit instituțiile culturale, dar care posedă toată verva și imaginația lumii.”
Sunt numeroase în acest moment ales de el structurile culturale sau socio-culturale care trimit armate întregi de animatori în cartiere, fie pentru a atrage un “non-public” [4], către cultura recunoscută și validată de membrii săi și instanțele de stat, fie pentru a induce acestui “non-public” tehnici de expresie ca teatrul, cinematograful, dansul, ceramica… susceptibile să-i facă să înțeleagă mai bine operele artiștilor profesioniști. Totuși, niciunul dintre ei nu pariază pe “toată verva și imaginația lumii” ale acestor persoane pe care le numim pudic “departe de cultură”. Din păcate, se mai întâmplă la fel și astăzi, la ora când ministerele lansează planuri de luptă împotriva a ceea ce ei numesc “deșerturi culturale”…
Mai degrabă decât deșerturi, Cordière vede aici niște oaze și dorește “să nu facem ateliere sau școli, ci un vast șantier de expresie pentru a construi în locul lor și cu voie bună, o sărbătoare cu parăzile sale.”
Un spectacol în care fiecare își are locul său și găsește rolul care îl exprimă cel mai bine. Și mai ales, să nu facem un spectacol în fața oamenilor, ci CU ei, mizând pe potențialul lor: “Pentru parada itinerantă ca și pentru sărbătoarea care îi va urma seara sau a doua zi, propunem ca fiecare să-și aleagă personajul SĂU, la care visează, “dublul ” său uman sau animal (sau altul); vom lucra la realizarea fiecărui personaj și la expresia sa.”
Pentru asta, Cordière vrea “să materializeze visul”, atașându-l la formele foarte teatrale și vizuale ale surprizei.
”Și astfel, să venim să construim la fața locului un întreg carnaval popular și “intim” cu locuitorii cartierului. Preferăm acum să oferim oamenilor o activitate teatrală în întregimea ei și nu numai rezultatul ei, acțiunea de a crea și nu numai opera.”
Perspectiva este deci complet răsturnată și face parte dintr-o logică care, dacă este (atunci ca și acum) în spiritul timpului, trebuie de astă dată să dea realmente cuvântul cetățenilor (și nu să instaureze o serie de dispozitive pretinzând sau vizând să o facă, dar fără rezultat concret). Nu mai este vorba despre a “forma spectatori” (ale unor opere consacrate, prin intermediul animației văzute ca mediație culturală, sau ca o ucenicie de practici care să permită să le definească mai bine). E vorba ca locuitorii să devină actorii vieții lor, “interpreții propriilor lor vise”.
“Spectatorul suportă pasiv, nu poate interveni niciodată”
Oricare ar fi domeniul lexical, ținând de viziune (în franceză, spectatorul fiind cel ce privește și teatrul, sau scena, locul de unde este observat) sau de audiție (cf. audience, în engleză), sensul comunicării este în mod clar dirijat mai mult către sală decât către scenă (sau, pe stradă, spațiul de joc, de reprezentație). Cordière e perfect conștient și critică vehement acest tip de hegemonie: “Străbătând regiunile și trăind mult în orașele unde jucăm, ne-am dat seama că peste tot un om încredințează altor oameni sarcina de a încarna instinctele sale, romantismul său…
Se identifică cu niște fantome. Fantomele profesioniste ale viselor și pasiunilor sale. (…) Opera de televiziune, cinematografică sau teatrală, nu poate fi modificată de public. Oratorul, cântărețul, dansatorul, actorul, dețin puterea cuvântului și a acțiunii cărora spectatorul e supus, fără să poată să intervină. Omul de pe stradă nu joacă, nici nu cântă. El lucrează și basculează câteva clipe numărate din ziua sa în “distracții” pasive și individuale, evadări care îl detașează de el însuși și de ceilalți citadini. (…) Și să nu-mi vorbiți despre “participarea” publicului. Căci cum să participi la un spectacol care ți se impune de la un capăt la altul? Care impune “perfecțiunea” sa prefabricată. Cum poate muritorul de rând să improvizeze, să se exprime, să vorbească, într-un spectacol unde totul a fost scris dinainte?”
Această critică a participării e mai mult ca valabilă astăzi, când politicile culturale nu pariază decât pe acest termen, invocat permanent. La început, “participare”, când locuitorii sunt invitați să frecventeze atelierele sau să asiste la întâlniri cu artiștii care se vor inspira din aceste momente pentru a crea operele lor sau care îi vor include în proiectul lor pe acești benevoli ca figuranți. Mai departe, “participare”, în timpul spectacolului, când spectatorul este el însuși propulsat cu titlul de actor ghidat, adesea prin intermediul noilor tehnologii, de către artistul profesionist (exemplele sunt multiple, de la Roger Bernat la David Rolland). Sau invitat să contribuie la un dispozitiv unde cuvintele sale sunt culese și redistribuite (cf. Le temps d’une soupe, Timpul unei supe, al colectivului ATSA din Quebec). În toate cazurile, dacă expresia participanților e liberă, ea se înscrie întotdeauna în cadrul unui protocol fixat de artist și care nu poate fi contestat, cu riscul de a vedea năruit spectacolul sau proiectul.
La aceasta, Jules Cordière opune o activitate de “expresie”, în sensul deplin al termenului: “Ce a devenit arta populară?”
Înghesuit între un consum docil de spectacole și o “participare” telecomandată, individul nu se mai exprimă. Există un soi de demisie a individului față de visele sale. Aceasta este o realitate, și, poate, un curios fenomen de civilizație: individul nu mai merge până la capătul viselor sale. El încredințează această sarcină artiștilor profesioniști.
(…) Știm din experiență că cel mai bun actor din lume se găsește la bistroul din colțul străzii și că e tencuitor sau instalator tinichigiu!
Citim peste tot “Teatrul duce lipsă de autori”. Ce impostură ! Teatrul viu nu se scrie, el se spune. Și acești autori sunt nenumărați, povestitori sau visători cu ochii deschiși în cafenele, pe străzi sau în piețele din orașele noastre. Și mai ales, la “tejgheaua” din cafenele toți acești inși buni de gură și poeți farsori care au darul să aprindă și să stingă cuvintele. Omul e prin natura sa actor. Nouă ne revine sarcina să facem din acest actor natural interpretul propriilor sale vise.”
Prin încrederea plasată în om, cu darurile sale naturale, artistul devine maestru în maieutică.
“A scoate la iveală mitologia unui oraș”
“Talentul nu aparține doar artiștilor, și nici imaginația. Noi, profesioniștii, avem o serie de tehnici de expresie, e singura diferență.”
Cordière își propune să pună aceste tehnici în slujba expresiei locuitorilor pe care îi consideră “experți”: “Ascultăm cu atenție omul de pe stradă, care are multe de spus și multe de jucat, pentru că și-a practicat în profunzime viața (și orașul său). Noi nu aducem o mitologie personală, proprie unei trupe și regizorului său.
(…) PIESA de jucat este cea care doarme în inima acestor oameni din cartier și ea trebuie jucată CU oamenii din acest cartier. (Nici vorba să o transpunem în “lumea teatrală” și s-o jucăm doar cu profesioniști).
(…) Este vorba să creăm o structură și să dezvoltăm teme individuale cu cei care le-au definit ei înșiși, nu să furnizăm textul unei trupe profesioniste, ci să le interpretăm cu actorii lor, orășenii înșiși.”
Nu suntem departe de preceptele grupului Rimini Protokoll și de spectacole precum Cargo Sofia, și respectul pentru experiența “oamenilor străzii” este valorizat aici: “Imagini foarte simple la început, imagini de Epinal, locuri comune, cu care vom lucra, pentru a face să iasă la iveală mitologia unui oraș. “
Și aici, iarăși, problematica este cât se poate de contemporană. Nenumărate sunt astăzi proiectele, colocviile, articolele consacrate “dezvoltării locale” prin cultură, implicând (asta vine de la sine) “participarea” locuitorilor (la diverse nivele, cum am evocat mai sus). Cu unele excepții, puține sunt dispozitivele care, depășind aspectul documentar sau anecdotic, transformă cuvintele cetățenilor în operă de artă pe care s-o interpreteze ei înșiși, fără ca profesioniștii să treacă pe primul plan…
Nici vorbă de asta pentru Cordière care preferă “să-i facă să joace problemele și bucuriile lor zilnice pe cei care le-au trăit. Căci orașul este un roman viu. Nouă ne revine datoria să facem să iasă la iveală personajele. (…) Preferăm să ascultăm orașul, ritmul său propriu, frazările, visele sale. Să vorbim cu fiecare despre viața sa zilnică. Să degajăm trăsăturile esențiale, cele mai expresive, cele mai dinamice. Deja elemente dramatice. Să detectăm anecdotele și situațiile cele mai teatrale în mod natural. Discursuri individuale care vor căpăta o rezonanță confruntate cu celelalte în situații simple, cotidiene.
(…) Actele de curaj, performanțele nu ne interesează. Ceea ce ne pasionează este generozitatea, faptul de a zice. Să facem din oameni proprii lor interpreți, și, jucând în același timp cu ei, să le transmitem tehnicile expresiei unui spectacol.
Vom improviza și vom juca cu oamenii în toate fazele construcției unui spectacol: în timpul elaborării personajelor (animale, capete, uriași, etc.), în timpul repetițiilor, în timpul sărbătorii și a parăzilor.”
Artistul este așadar realmente “în slujba” proiectului, apreciindu-i la justa lor valoare pe interlocutorii săi cărora le aduce “tehnica” sa:
” Trebuie să lăsăm să alunece pe nesimțite expresia cotidiană care este o expresie teatrală vătuită, reținută, către o expresie teatrală puternică și prezentă, plecând de la situațiile și visările cotidiene. Pur și simplu să-i facem să se descopere pe ei înșiși, un cartier să se descopere el-însuși. “
Nu este oare aici unul din obiectivele artei, ale culturii: “să faci ca oamenii să se descopere pe ei înșiși” pentru ca să devină mai dornici de acțiune, autonomi, mândri de competențele și de sensibilitatea lor? Orice concept de empowerment, de responsabilizare este bazat pe asta. Foarte prezent în preceptele programelor europene dedicate culturii și socialului, el izvorăște în mod evident la nivelul politicilor naționale și locale, fără ca (în orice caz, în Franța) să fie elaborate instrumente veritabile pentru reușita sa, noțiunea de “excelență culturală” rămânând întotdeauna deosebit de importantă, și cu ea o distincție clară între Artă și practicile de amatori.
Pentru Cordière, dimpotrivă: “Nu putem suprapune în mod valabil o realitate pe alta, să aplicăm în mod artificial visul și dorința de evaziune pe sensibilitatea oamenilor. Noi preferăm să lucrăm pentru ca visul oamenilor să prindă formă sub ochii lor și să se încarneze în trupurile lor.
Și astfel, noi nu facem o sărbătoare pentru oameni, ci CU oameni.”
“A juca orașul său”
Anii 70 sunt marcați într’adevăr de pecetea întoarcerii la tradițiile populare. Jules Cordière nu era singurul care dorea, pe atunci, să lucreze cu locuitorii cartierelor; nu era nici singurul care să trateze tema sărbătorii și a carnavalului. În acele vremuri dificile ale crizei petroliere și sociale, “întoarcerea la surse” apărea reconfortantă. Dar atunci când multe experiențe consistau în a construi caravane de carton de către locuitori “ghidați” de artiști, apoi invitați să contemple spectacolele de stradă jucate de profesioniști, Palatul Minunilor a ales o cale radical diferită:
“Totul e construit la fața locului, reuniunile și repetițiile se vor face în mijlocul tuturor, într-o relație cât mai deschisă cu orașul. Niciun grup închis: vom recruta în permanență, pe toată durata șederii noastre în oraș. Astfel, oameni care nu erau destinați să se întîlnească se vor cunoaște și vor construi împreună sărbătoarea. E posibil ca anumite persoane să se consacre în mod special fabricării personajelor, a vehiculelor, a decorului (…) dar noi vom tinde să incităm pe fiecare “SĂ JOACE CEEA CE A FĂCUT”, să facă să trăiască o mască, un uriaș, un animal realizat de el. Proiectul inițial fiind să construiască și să interpreteze personajul visului SĂU.”
Responsabilizarea, empowerment, capătă aici întregul său sens: fiecare este făcut pe deplin responsabil, înscriindu-se ca individ într-un proiect colectiv, oricare ar fi “profilul” său :
“Este o sărbătoare deschisă tuturor. (…) Să fim clari: e vorba de A REGĂSI ORAȘUL, de a se amesteca cu toată populația, și nu de a oferi ocazia să se producă grupuri închise. Vom căuta, în paralel cu asociațiile locale, “naturi voluntare “, oamenii înclinați în mod firesc către expresivitate. Și avem pentru asta obiceiuri excelente. Într-adevăr, actorii Palatului Minunilor au fost întotdeauna “naturi” puternice și voluntare, actori instinctivi și nu profesioniști, dar care au devenit în mod sigur din ce în ce mai mult ei înșiși lucrând cu noi.”
Încă o dată, este vorba ca omul să se “dezvăluie”, să se “asume” față de sine însuși și față de ceilalți, în mod individual și în sânul unui colectiv. Se întrebuințează astăzi peste tot, în dreapta și stânga, termenul “incluziv”, dându-i câteodată o semnificație deturnată de “asimilare” (asimilare la practici “recunoscute” de o autoritate, la o “normă”). Dar oare incluziunea nu subînțelege respectul pentru fiecare, cu caracteristicile, preferințele, referințele sale? Și Declarația de la Fribourg despre drepturile culturale (2007) nu vizează ea oare în mod precis să valorizeze identitatea fiecăruia în deplină armonie cu ansamblul?
Precedând cu câteva decenii declarația, Cordière “imaginează cu bucurie afișe mari ale sărbătorii (de exemplu, serigrafii cu alte realizări colective) cu chipurile și personajele locuitorilor din cartier (…)
Afișe oglindă care trimit la oraș, la personajele sale adevărate și amuzante, și nu la sinistra evaziune de show bussiness, care îi rupe pe oameni de realitatea, de viața și de tradiția lor. “
Și trage concluzia: “Cred în fantezia fiecăruia și mai ales cred că trebuie JUCAT ORAȘUL SĂU.”
Pionier al artelor străzii în Franța, vizionar care a depășit și interpretat preocupările “socio-culturale” ale epocii, Jules Cordière nu a găsit, în momentul cînd a scris acest text, ecoul suficient care i-ar fi permis să “realizeze propriul său vis”. Nu este însă mai puțin adevărat faptul că această scrisoare-manifest, astăzi aproape necunoscută, poate în mod sigur să inspire reflecțiile și practicile unor echipe dornice să reviziteze acțiunea culturală, creația, relația artist-spectator-locuitor-cetățean.
***
La câțiva ani după această scrisoare, Cordière își propune să organizeze stagii de formare profesională. În acest extras din textul de prezentare, putem remarca toată urgența și necesitatea care îl mânau atunci:
“Nu suntem (numai) niște măscărici publici. Totul nu este “pentru cel mai bine în cea mai bună lume”. Orașul este bolnav, o știm, și mulțimea se târâie, muribundă. (…) Stare tulbure, anonimatul individului într-o societate care vă fărâmițează. Absență de comunicare adevărată, raporturi futile, derizorii. Neant de sine, defulare în bestialitate și fuga de realitate în evaziuni sterile. Nu toate suferințele sunt vizibile. Ne scăldăm în mizeria celorlalți fără s-o vedem. Tragic cotidian.
Dar mizeria existenței umane în orașul de astăzi NU ESTE O FATALITATE !
Trebuie să lucrăm cu asta, cu această realitate care nu este întotdeauna îmbucurătoare, este urgent s-o curățăm și s-o ameliorăm. Trebuie să putem să vorbim despre noi celorlalți și să facem posibilă întrajutorarea. O adevărată sărbătoare populară de cartier răspunde la asta. Ea permite să rupem cu obișnuințele, să scoatem din izolare indivizii, să îi ascultăm pe ceilalți. (SĂRBĂTOAREA ADEVĂRATĂ NU ESTE UITAREA).”
Ar fi, deci, păcat să-l uităm pe Jules Cordière și al său Palat al Minunilor, pierduți în limburile unei proto-istorii a artelor străzii…
Traducere din limba franceză, Mirella Patureau
[1] *Acest text va fi publicat, quasi integral, în Sărbătoarea, această obsesie…, nr. 7 al revistei Autrement, 11/1976, sub titlul “Să faci din fiecare om, interpretul propriilor sale visuri”. Cuvintele cu majuscule sau subliniate sunt conforme textului original.
[2] Artiști care practică dealtfel cu voioșie arta în spațiul public. Ne gîndim la Joseph Beuys, bineînțeles, dar deasemenea, în Franța, la Ben, Robert Filiou…
[3] Caroline Simonds, care de atunci a fondat compania LeRire médecin, Râsul doctor.
[4] Spectatori potențiali, sau locuitori care nu obișnuiesc să meargă la teatru. Notă trad.