Sergiu Anghel: ”Dansul e chemat să pună în ecuații vizuale ceea ce limbajul nu poate cuprinde”
Interviu realizat de Cristina Modreanu
Sergiu Anghel este prof. univ. dr., director al Departamentului de Arta coregrafică al Universității de Artă Teatrală și cinematografică I.L. Caragiale din București. A fost fondatorul Grupului Contemp, în perioada 1973- 1989, o structură a culturii române nealiniată ideologiei comuniste. După revoluție a pus bazele primului învățământ superior de artă coregrafică din România în cadrul UNATC. A condus, în calitate de director artistic, Compania Orion Balet București timp de 12 ani, realizând în cadrul acestei structuri a Ministerului Culturii 12 spectacole de autor.
În calitate de coregraf, cum alegeți tema unui nou spectacol și cum alcătuiți apoi scenariul acestuia?
Nu-mi amintesc să fi ales vreodată o temă a vreunui spectacol pe care l-am făcut. Cu o singură excepție, spectacolul Furtuna, după Shakespeare, montat la Constanța, toate spectacolele mele m-au ales mai degrabă ele pe mine. Am încercat, atât cât am putut, să nu intru în logica celor care repetă la infinit temele obsedante – în fapt jenant de limitate – ale coregrafiei așa zis ”clasice”, unde te miști ca un hamster într-o rotativă, la infinit, între Giselle, Lacul, Spărgătorul de nuci, Crăiasa zăpezii, sau alte povești pentru copii preșcolari. Am evitat repertoriul marotă al teatrelor de operă și balet care vor neapărat să concureze cu Opera Comică pentru copii, după cum nu m-am simțit atras nici să fac varianta a patra sau a cincea a mai ”maturelor” piese de rezistență ce derivă din aceeași opțiune fatal limitată, cum ar fi Carmen sau Peer Gynt, montate deja în vreo 3 variante la noi. Nu fac parte din categoria celor care mai cred încă în rolul secundar al coregrafiei față de poveste. Dansul e o artă non-narativă. Ideea de a lua o temă din Tolstoi – de pildă – și de a o pune ”în pași de dans” cum în mod ridicol se spune, mi se pare… ridicolă. Dansul nu e o artă a traducerii. Cei care fac dans în tandem cu orice autor de poveste sunt simpli traducători. Ideea de a mă ascunde în spatele unui mare autor și a unui mare titlu mi-a repugnat întotdeauna. Dacă ești coregraf ești autor. Dacă nu ești autor nu ești coregraf. Cu alte cuvinte nu-mi iau temele de nicăieri. Construiesc un discurs specific artei dansului care își instituie propriile teme.
Ați lucrat/lucrați cu sisteme de notație pentru spectacolele create? Vi se par utile sistemele de ordonare a materialului în cadrul unui spectacol, de notare a succesiunii mișcărilor, precum Labanotation, Benesh Movement Notation sau altele?
Da, m-a pasionat la un moment dat ideea de a stăpâni un sistem de notație pentru că mi se părea util nu pe direcția conservării unui repertoriu, ci în ideea de a putea concepe un spectacol eliberat total de constrângerile timpului limitat pe care ți-l pot oferi dansatorii pentru cercetare, datorită epuizării fizice pe care trebuie s-o iei în calcul când creezi o lucrare. Coregraful lucrează ”a fresco” adică, asemeni unui pictor de fresce care trebuie să aibă abilitatea de a încheia o parte a lucrării înainte de a se usca peretele pe care se aplică stratul de culoare, adică, înainte ca energia limitată a dansatorilor să pună capăt intenției tale de a mai continua. Începusem să mă descurc bine în sistemul Laban, dar a trebuit să abandonez această alfabetizare pentru că ideea de a fi singurul care stăpânește alfabetul acesta nu m-ar fi ajutat în relația cu dansatorii care nu-l cunoșteau mai mult decât pe milițianul acela care îi demonstra mândru unui coleg că englezilor pe care i-a oprit în circulație pentru o verificare nu le-a folosit la nimic faptul că știau engleza…
Cum alegeți temele muzicale folosite pentru o nouă creație? Sau poate începeți chiar cu acestea? Ce alte elemente în afară de muzică vi se par esențiale în dramaturgia spectacolului de dans contemporan?
Ascult foarte multă muzică. Caut cu febrilitate acea muzică în stare să-mi trezească interesul și să-mi genereze spațiul meditativ, imaginativ în care pot mișca imagini care încep să se lege într-o anumită ordine, într-un fel de coerență poetică. De aici decurge ulterior o așezare a unor scene pe care le imaginez într-un raport special cu muzica, o anumită structură dramaturgică care nu are însă nici în clin nici în mânecă cu dramaturgia de tip teatral, care e și ea ordonată pe canavaua unei trame epice. Dansul nu e epic decât atunci când autorul unei astfel de încropiri nu e de fapt coregraf, ci un mic servitor mut care maimuțărește vorbirea, adică instrumentul predilect al povestirii.
Dansul e chemat să pună în ecuații vizuale componentele indicibile ale ființei, să scoată la suprafața ceea ce limbajul nu poate cuprinde, pur și simplu pentru că acele conținuturi ale ființei pe care le poate prinde dansul prin instrumentalizarea ființei însăși nu au încă un echivalent în cuvânt.
O altă sursă pe care o folosesc în lucrările mele este suma coincidențelor fericite care apar între o anumită formă în mișcare și sensul relativ pe care acea mișcare îl poartă în mod spontan și involuntar. E ca atunci când poți atribui sensuri unor imagini necreate în acest ”sens”, cum ar fi interpretarea în cazul testului Rorschach. Un bun coregraf ”vede idei”. Cei mai proști, schingiuiesc mișcarea obligând-o să spună povești pe care și un copil le poate spune fără niciun efort, scoțând astfel dansul din mediul lui specific și aruncându-l ca pe un pește pe uscat. Dansul e un animal căruia îi place în adânc, acolo unde întotdeauna e liniște și poți întâlni ființe abisale fără nume, fără să le fi fost atribuite cuvinte, adică fără a le scoate afară, în lumina crudă a limitării.