Arta – ca răspuns la criză
de Cristina Modreanu
Motto: Timpurile noi cer noi forme artistice (Bertolt Brecht)
Istoria artei include multe momente născute ca reacție la crize politice, sociale sau de identitate. Mai include, desigur, și apariția unor opere care sintetizează idei distilate în timp și marchează un punct de trecere de la o estetică la alta sau de la un curent literar la altul. Hernani a trezit în 1830 un scandal în rândul spectatorilor de teatru veniți la premieră și care nu citiseră ce scrisese anterior autorul Victor Hugo în prefața la o altă piesă a lui, Cromwell (1827) și nici eseul contemporanului acestuia, Stendhal, despre Racine și Shakespeare (1823 și 1825), amândouă pledoarii pentru un nou teatru dedicat unui nou public. Spectatorii încă neobișnuiți cu drama de acțiune și nici cu renunțarea la unitățile de timp și spațiu aveau nevoie de timp ca să adere la noile construcții teatrale pe care, în cele din urmă, aveau să le îmbrățișeze. La fel se întâmpla în lumea artei, ceva mai târziu, odată cu Salonul refuzaților din 1862-1863, dar și mai apoi, până la nașterea artei contemporane, după cum se povestește într-o carte cu titlul semnificativ, La început a fost scandalul.[1]
Dacă momentele de ruptură de acest tip au avut, totuși, parte de pregătire înainte să se petreacă, fapt care a ajutat la acceptarea lor în conștiința populară, un alt tip de transformare e provocat de crizele punctuale, de momentele de șoc, care instalează un prag dincolo de care și artiștii și publicul au nevoie de timp ca să treacă. Asemenea momente au fost Holocaustul, cel de al doilea război mondial, atacurile nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, atacurile teoriste din 9 septembrie 2001 sau, încă în desfășurare, pandemia globală declanșată de COVID-19.
Dacă în primul caz ai la dispoziție timp pentru a cerne idei și pentru a le formula astfel încât să generezi o declarație publică de intenții, motive și puncte de vedere noi, argumentate, adică un manifest al unor noi expresii artistice, în cel de al doilea caz se instalează mai întâi stupoarea, conștiința faptului că lumea nu va mai fi la fel. Dar cum anume va fi ea și ce fel de artă ar avea sens în această nouă lume nu se poate imagina imediat.
Într-un articol din New York Times din martie 2002[2], Anne Midgette explică și justifică această firească întârziere prin faptul că răspunsul artistic la șocuri istorice are nevoie de timp pentru a se rafina. Chiar dacă apar unele creații foarte rapid, e foarte posibil ca ele să nu se numere printre cele care vor rămâne memorabile, tocmai pentru că le lipsește timpul necesar extragerii esenței existențiale, care să le dea un sens mai adânc, dincolo de simpla înregistrare jurnalistică a evenimentelor. În plus, publicul, încă rănit de amintirea prea vie a evenimentelor, ar putea avea o reacție de respingere față de o redare a faptelor lipsită de filtru artistic. În același timp, criza este un ferment pentru artiști:
”De fapt, criza a devenit un element definitoriu pentru opera mai multor artiști din blocul estic – ceea ce a întărit conceptul de nevoie a artei de a răspunde. Artiști protestatari – Șostakovici, Soljenițîn, Vaclav Havel – au devenit eroi în și datorită crizei. Și când criza a trecut, iar cortina de fier s-a ridicat, mulți artiști (din blocul estic, n.red.) au rămas în căutarea unei direcții[3].”
E probabil motivul pentru care în teatru unii artiști au simțit nevoia unei rupturi cu vechile structuri și, în Franța după 1968 sau în România după 1989 (cum povestește Mihai Mălaimare, fondatorul Teatrului Masca, într-un interviu publicat în acest număr) au coborât în stradă pentru a-și imagina noi contexte de lucru.
E probabil motivul pentru care primele opere inspirate de momentul Revoluției române din 1989 au apărut la mai bine de un deceniu după momentul crizei, chiar și în cazul fotografiilor fiind în multe cazuri amânat momentul expunerii publice.
Apariția câtorva creații artistice imediat după 9 septembrie 2001 (fotografii, poeme, work-in progress-ul lui Steve Reich 9-1-1) a generat simultan și o dezbatere publică despre câtă nevoie este de aceste ”răspunsuri artistice” și cât de inadecvate s-ar putea să fie acestea dacă apar prea devreme. Pentru că o întrebare firească, pe care și-o pun în primul rând artiștii în asemenea momente de criză, este ”nu cumva nu avem ce spune chiar acum?” Nu cumva nu noi suntem azi în centrul atenției, ci aceia numiți ”first responders”, cei de care e nevoie pentru intervenții de urgență, cei care salvează vieți? Există, pe de altă parte, și voci publice care apar în asemenea momente pentru a cere, uneori chiar pentru a soma artiștii să producă un răspuns la criză:
”În fața unei noi realități, pretenția ca arta să răspundă literal, direct și rapid crizei conține o notă subliminală de panică: un impuls de a demonstra publicului larg, printr-o afirmație definitivă despre un mare moment social, că arta este într-adevăr necesară, că arta încă poate însemna ceva, în ciuda unei frici tot mai mari că nu e deloc așa.”
***
E destul de limpede că omenirea se află, din nou, într-un asemenea moment de criză puternică, dincolo de care e greu, dacă nu imposibil, să prefigurezi care va fi rolul și impactul artei. Al teatrului, în cazul de față, care e cel mai lovit, ca artă vie, ce nu are sens fără întâlnire directă, fără schimb de energii, fără apropierea umană, tocmai ea principalul factor de risc într-o pandemie. Ce fel de teatru vom face și vom consuma sub imperativul ”distanțării sociale”? Poate că șansa cea mai mare o are, într-o lume amenințată de pandemie, teatrul de stradă, cel creat pentru a învinge distanța față de spectatori, cel plasat în cel mai puțin periculos loc, anume în aer liber, cel care concurează cu succes cu elementele naturii.
Din toate aceste motive, discutăm, în numărul #12 al Caietelor Masca despre Manifestele teatrului de stradă, urmări ale momentelor de ruptură socio-politică de natură să producă noi forme artistice, și despre cei care și le-au imaginat și asumat, cu ecouri de diferite profunzimi.
***
În vara anului 2017 am devenit membră a ”partidului posibilitarienilor”, formațiune simbolică fondată de Peter Schumann și echipa sa de la Bread and Puppet, companie istorică de numele căreia se leagă evoluția marionetelor și transformarea lor în voci publice (traducerea unui eseu de Peter Schumann dedicat păpușilor și forței lor de transformare este inclusă în acest număr). Momentul a fost marcat, ca pentru alte sute de oameni din toată lumea care tocmai participaseră la un spectacol pe câmpul de lângă ferma Bread and Puppet din Vermont, de trecerea printr-o ușă de lemn ținută de actori, deasupra căreia flutura un steag ținut de un performer pe catalige.
Posibilitarienii, care au un manifest al lor, scris chiar de Peter Schumann[4], cred că există variante mai bune decât capitalismul pentru organizarea societății și că e responsabilitatea fiecăruia dintre noi să le căutăm. Cu cuvintele lui Schumann, care se dovedește în lumina crizei mondiale de azi un adevărat vizionar:
”Politica trebuie să abandoneze preocupările ei tradiționale legate de războaie și arme și și să-și facă o preocupare prioritară din severele probleme de sănătate ale Planetei Mamă”.
Ceea ce le suna unora în 2017 ca pură utopie a devenit astăzi o extremă urgență.
[1] Herbert Frank – La început a fost scandalul, editura Meridiane, București, 1971
[2] Anne Midgette – Responding to crisis, art must look beyond it, New York Times, 3 martie 2002
[3] idem
[4] https://www.facebook.com/breadandpuppet/posts/bread-and-puppet-launches-new-political-party-the-possibilitarian-partyin-conseq/804365079732705/