#7 Strada ca o scenă

#

Street (Performance) Wear

de Floriane Gaber

Prin definiție, spectacolul de stradă se desfășoară în spații neconvenționale, deschise pentru un public non captiv. Ceea ce înseamnă că toate elementele care îl compun trebuie să fie adaptate condițiilor în care acesta se desfășoară. Costumul nu este lăsat în afara discuției și se dovedește a fi o parte importantă a caracteristicilor care disting artele în spațiul public.

Artiștii pioneri din anii ′70 se inspiră în mod clar dintr-o tradiție de saltimbanci[1] și a imginii care-i corespunde. Costume în culori vii și paiete rivalizează cu o estetică a circului sărac, vezi arte povera, inspirată de filmului lui Fellini, La Strada. Apar „Le Grand Magic Circus” a lui Jérôme Savary, „Le Palais des merveilles” al lui Jules Cordière, Blaguebole, fețele pictate, body-urile mulate și reinventate, și pantalonii evazați, plini de vino încoace. Alții împumută mai degrabă din vocabularul de stradă: reinterpretări ale copiilor străzii, demonstrații de forță (sfarmă lanțuri, [2]precum Makoviek), cântăreți de stradă acompaniați la flașnetă, (Non, non, limondierii sunt cei ce cîntă la flașnetă) (Annie et Artus), înghițitori de flăcări… La originile lor, artele de stradă contemporane aduc parfumultradiției și al imaginilor de Epinal.[3]

Costumul personaj

În anii ′80 a doua generație se bazează pe cultura cinematografică și a benzilor desenate. Costumele sale, ca și intervențiile urbane (deseori ambulante), transpun mecanica și furia. Creaturile din piele și metal, din L’Enfer des phalènes a lui Oposito îi evocă în același timp pe motocicliștii din Mad Max și pe războinicii niponi. Numai apariția lor dă fiori și jocul lor, amestecând urmăriri cu mașini, atacuri și dueluri cu sulițe, nu are nici un fel de dificultăți în a-l transpune pe spectator în universul lui Conan Barbarul, recent ieșit pe ecrane.

Delices Dada / foto: Michel Delon

Același zgomot și aceeași energie se regăsesc în Café gasoil de la Generik Vapeur, prezentată la festivalul din Aurillac în 1989 într-un spațiu industrial pustiu perfect adaptat pentru estetica spectacolului: metal, muzică live (hard rock la limita punk-ului), curse în mijlocul spectatorilor. Bivouac, parada care-i conduce pe aceștia la locul de desfășurare al reprezentației, este realizată de actori costumați din cap până în picioare și machiați în albastru, împingând în fața lor bidoane de aceeași culoare. Zgomotul fierului pe asfalt, decibelii muzicii live aduc publicul într-un soi de transă aproape mimetică, unde prezența „extratereștilor” pare să vină de la sine.

În aceste două exemple costumul este personajul. Spre deosebire de teatrul în sală, unde atenția spectatorilor este concentrată la ceea ce se întâmplă pe scenă, pe stradă orice  tulburare sonoră este posibilă. Sirene (de poliție, de pompieri), avioane, elicoptere, zgomote ale traficului, strigăte ale mulțimii, lătraturi de cîini… tot timpul se poate întâmpla ceva care ar putea perturba derularea spectacolului dacă acesta ar fi construit pentru cutia neagră a unui teatru închis[4]. A juca pe stradă necesită în orice moment adaptabilitate, dar cere de asemenea ca textul să nu fie în centrul propunerii artistice. În anumite circumstanțe (locuri îndepărtate sau plaje orare extreme, dimineața devreme de exemplu) acest lucru poate fi posibil, însă majoritatea  spectacolelor de stradă mizează în primul rând pe vizual. De unde și importanța costumului în compoziția obiectului final.

Oposito / Michel Delon

Costumul-referință

Cinematograful nu este singurul univers din care artiștii străzii își iau referințele. Literatura și ilustrațiile sale i-au oferit companiei Royal de Luxe figura lacheilor, îmbrăcați în catifea roșie, care înconjoară marioneta enormă din Géant tombé du ciel, ce-l reprezintă pe Gulliver la sosirea sa la Liliputani. Sportul este deasemenea sursă de inspirație. Costumele cicliștilor cu pantaloni până la jumătatea coapselor, lansați în primul Tur al Franței în 1903 au fost preluate de Generik Vapeur în spectacolul lor La Petite reine, care sărbătorea centenarul acestei competiții sportive. [Cf Masca n°1].

La aceste referințe literare sau istorice se adaugă o utilizare a uniformelor de lucru care permite actorilor să realizeze  personajele în relație cu situațiile puse în scenă. Astfel, artiștii companiei Le Phun creează siluete și chipuri de fermieri, pe care nu le părăsesc timp de patru zile, pentru a interpreta/a trăi Răzbunarea răsadurilor (La Vengeance des semis). O perioadă îndelungată (patru zile și tot atâtea nopți pentru schimbarea decorului), „jocul” neîntrerupt, deoarece actorii sunt în permanență în văzul publicului, fac nesigură această propunere de „adevărat/fals”, pe care costumul contribuie prin valoarea sa de semn recogniscibil s-o instaleze. Într-o dimineață, un cartier se trezește că pe trotuarele și în piețele sale apar, aici o grădină de zarzavaturi, acolo o ogradă cu păsări, dincolo un vițel, sub îndrumarea unei duzini de „fermieri ” care-și văd de treabă de-a lungul întregii zile și care nu sunt zgîrciți în explicații de tot soiul. Același scenariu se repetă de patru ori, cu excepția faptului că legumele și animalele cresc zilnic (prin „magia” transformărilor nocturne). Personajul „fermier”, identificabil de la prima privire, permite punerea în scenă a ficțiunii și funcționarea ei. Boemii de tip „grădinar verde”[5] nu ar fi avut același impact și ar fi fost primiți diferit.

La Ilotopie întâlnim același demers în spectacolul PLM (Palace à loyer modéré) când trupa transformă un imobil social într-un hotel, propunând locuitorilor un bar în holul imobilului și un serviciu de curățenie în camere. Grooms[6], subrete, valeți: nici unul nu lipsește de la apel și ficțiunea este realizată datorită costumelor care reprezintă funcții  bine cunoscute. În același timp aceștia îi flatează pe locuitorii puțin înstăriți, oferindu-le servicii demne de un palat și care, prin mimetism, dau dovadă de respect față de locuința lor și față de vecinii lor, contrar obiceiurilor lor. În acest caz „haina îl face pe om” și timp de o săptămână fiecare „crede” sau cel puțin visează o viață unde rufele  ar veniproaspăt călcate, unde micul dejun ar fi servit la pat și unde după-amiezile dansante ar înveseli holul imobilului.

Costumul-referință poate, dimpotrivă, accentua ficționalitatea situației și poate permite artiștilor să-i aducă pe spectatori mai ușor în situații de acceptare, fiindcă „ei știu foarte bine că e doar ca să se distreze”. Astfel, tunicile galben șofran folosite de Krishnous, ale companiei Les Goulus [Cf Masca n°1] amintesc de adepții lui Krishna care călătoresc din oraș în oraș, cântând ode zeului lor adorat și căutând binevoința occidentalilor.

De la prima vedere referința este clară; ce este mai puțin clar este atitudinea „adepților” care preiau un joc de clown când interpretează niște pelerini cerșetori: apelative „fratele meu”, „sora mea”, persoanele abordate, cererile de pomană…. Dar  toate astea, antrenate prin exagerarea  jocului se transformă în „dă-mi cartea ta de credit, dă-mi-o pe soția ta…” care provoacă hilaritate spectatorilor, interpelați sau simpli trecători. Aceleași acțiuni performate însă cu alte veșminte ar avea tendința de a îngrijora. Cumva liniștit, publicul Krishnouș-iilor întră în jocul lor și satira privind sectele și manipularea poate merge mai departe și poate rezona diferit.

Padox / foto: Michel Delon

Spectacularul

Așa cum am văzut, artele străzii nu sunt ferite de poluarea sonoră. Se poate spune în același fel că nu sunt cruțate de poluarea vizuală de care orașele abundă.

Afișe publicitare, șiruri de vitrine, indicatoare…: ochiul se pierde în dezordinea de informație neîncetată. Confruntat cu un astfel de exces, spectacolul de stradă trebuie să facă diferența, să-și impună universul pentru a-l atrage pe trecător, pentru a compune un public, apoi pentru a-l păstra de-a lungul reprezentației. În acest caz, costumul poate fi de-un mare ajutor pentru deosebirea artistului de un trecător obișnuit.

Fascinată de percuție, compania Transe Express defilează în spectacolul Tambours cu tobele sale pe străzile din lumea întreagă încă din anii ′80. La origine, acestea sunt inspirate de paznicii rurali din secolul al XIX-lea care, ocazional, anunțau populației știrile importante. La Transe Express, această figură de Epinal se transformă prin culorile costumului și ale feței. Nuanțele întunecate și sobre de rigoare au fost înlocuite cu nuanțe de verde și galben pe brandenburguri și în machiaj. Aspectul general este recogniscibil, dar  scopul fanteziei este ca acești toboșari să pară mai simpatici și mai ales permite să fie reperați în spațiu public supraîncărcat.

Acești veri ai „Spărgătorului de nuci” nu sunt singurele personaje ale Transe Express-ului inspirate de jucării. În Maudits sonnants, un soi de bufoni îmbrăcați în culori vii sunt cocoțati pe o floare gigantică, ale căror petale se  deschid la câțiva zeci de metri înălțime. Este nevoie de o explozie cromatică pentru a distinge artiștii, muzicienii și acrobații, care se mișcă în aer deasupra publicului. Ideea jucăriilor vine din însăși structura metalică,  inspirată de mobilele lui Calder.

Inspirația companiei Délices Dada pentru spectacolul Dalangue trebuie căutată în ceremoniile extra-europene. Actorii „mari preoți” și spectatorii „slujitori” sunt integrați datorită elementelor de costum, într-un soi de operă participativă contemporană. Limbajul inventat și ornamentele tunicilor scufundă mulțimea într-un joc de roluri, ludic, favorizat de exotismul referințelor. 

În aceeași ordine de idei, la înălțime (un mijloc bun de a se face reperat), dar pe catalige, spectacolul Mefistomania al trupei Friches théâtre urbain rămâne un obiect exemplar al spectacolului de stradă. La fel ca Ariane Mnouchkine care se folosea de elemente din  teatrele tradiționale indiene, compania a ales să facă trimiteri la dansurile kathakali pentru montarea mitului lui Faust. Veșmintele largi și bonetele în tonuri de șofran, înfrumusețate cu tușe de roșu și albastru, s-au impus în contrast cu griul orașelor și înfloreau ca o corolă peste verdele copacilor, cu care concurau la înălțime. Mulțimea de spectatori străbătea străzile, precedată de aceste figuri, ieșite dintr-o carte ilustrată și dintr-o civilizație orientală imaginară, jucînd o versiune transpusă a unui Faust multicultural. Machiajele au accentuat aici aceste efecte stranii, ca răspuns la statura impunătoare a actorilor aflați pe catalige.

Acest exemplu, extrem de elaborat în termeni de de dramaturgie și realizare, dovedește foarte bine, dacă mai era nevoie, că apropierea dintre spectacolul de stradă și exuberanța carnavalului nu este decît aparentă. În plus, fiind vorba de costume de scenă, acestea trebuie să poată fi folosite și curățate de mai multe ori, spre deosebire de hainele festive, deseori destinate unei singure purtări, într-un anumit sezon. Ori, pentru crearea unui costum de stradă trebuie luate în considerare și condițiile meteorologice. Pentru că sezonul estival este cel mai important, materialele utilizate în timpul acestuia nu trebuie să fie prea călduroase; dar ploaia poate interveni brusc, așa că materialele nu trebuie să fie nici prea delicate. În funcție de gesturi, formele trebuie studiate astfel încât să nu-i deranjeze pe circari sau pe dansatori, care trebuie să fie liberi în mișcările lor. Dar un costum prea simplu riscă, uneori, ca acrobatul să se confunde cu decorul. O propunere mai elaborată trebuie să fie luată în considerare doar dacă nu devine impracticabilă pe un aparat, cum este de exemplu trapezul. Constrângeri tehnice, de asemenea, cunoscute și de artiștii de interior, dar aici înzecite de nevoia de a fi identificabil în mediul urban.

În schimb un „costum utilitar”, aliat al  actorului de stradă, poate lua un aspect teribil de practic. Pe vremea când a fost ministru de interne în Franța, Nicolas Sarkozy a afirmat că este necesar  ca „surburbiile să fie curățate cu aspiratorul cu presiune”.[7] Luînd expresia ministrului la propriu, colectivul Ornic’art și-a acoperit performerii cu perii pe genunchi, pe coate și pe încheieturi și i-a lansat în asaltul bitumului. Au curățat cu mare grijă fiecare parcelă, precum și fațadele băncilor și ale altor instituții ale statului.  Interpretare ironică a unui ordin venit, de sus, abordat literalmente „la nivelul de jos”[8]. Cu câțiva ani înainte, compania Les Piétons, care avea costumele alcătuire din mopuri și capete de mături, ștergea poetic și delicat praful de pe bănci și de pe cabinele telefonice, pentru „a face societatea mai curată”.

La companiile Décor sonore și Oposito, titlul și conținutul spectacolului Cinématophone, au inspirat  crearea costumelor care îi fac pe actori să fie purtători de difuzoare, îmbarcați într-o derivă urbană, sub conducerea unei dive nebune a celei de-a șapte arte, pierdută în amintirile sale cinematografice.

Costumul proteză

În unele situații, actorul de stradă aprope dispare în sau sub costumul său care devine personaj de sine stătător. Pentru EconomicStrip, compania Annibal et ses éléphants a ales să monteze personajele din benzile desenate ale lui Rémi Malingrey. Artiștii au fost acoperiți de proteze corporale pentru a îi face să semene cu eroii de hârtie. De asemenea, protezele craniene din burete  au sculptat formele capetelor și coafurile lor, oferindu-le un adevărat aspect de benzi desenate, accentuat de jocul care multiplica stop-cadrul și  apelul deseori la filactere.

Alte companii au recurs la costume gonflabile pentru a crea personaje fantasmagorice. În Perle,plasticiens volants sunt recunoscuți în întreaga lume pentru abordarea lor extrem de fină și artistică a gonflabilului de mari dimensiuni,  adaugă manipulărilor aeriene acțiuni de la sol purtate de creaturi ale mării. Acestea sunt actori care, strecurîndu-se într-o structură gonflabilă individuală, iluminată din interior, reprezentând un cal de mare, o caracatiță … complet autonomă și capabilă să se joace în apropierea publicului, în timp ce alte creaturi marine, lungi de mai mulți metri, plutesc deasupra capetelor.

Foarte poetici, centaurii Companiei din Quidam, din Fiers à cheval, oferă spectacolul cavalerilor dispărând într-un costum alb, prelungit într-o structură gonflabilă în formă de ecvideu, luminată și ea din interior. Baletele nocturne, conduse de un maestru de ceremonie în carne și oase, au ceva feeric. Mulțumită ingeniozității costumelor, „spectacolul vivant” intră într-o dimensiune onirică care pare să dematerializeze interpreții și să plonjeze publicul într-o altă lume, „de cealaltă parte a ecranului”, a filmelor lui Walt Disney.

Dar utilizarea materialului gonflabil nu este singura tehnică ce permite dispariția corpului actorului. Padoxii companiei Houdart-Heuclin sunt concepuți ca niște „marionete” la scară umană, haine-piele din burete în care artiștii intră, lăsând înafară înfățișarea și personalitatea lor. Ei se încarnează literalmente în aceste personaje cu trasături la limita mineralului, de dimensiuni corpolente, pe care doar paltoanele sumbre și pantalonii îi apropie de oameni. Acești Padox sunt simbolurile celuilalt, ai străinului, celui care este diferit, celui care nu se poartă ca toată lumea, paria respinsă din cauza aparenței sale… După primul moment de uimire față de acești „diferiți”, spectatorul este rapid captivat de atitudinea și comportamentul acestor ființe ciudate, drăguți cu copiii, preocupați să se integreze și să descopere obiceiurile existente ale locului unde au aterizat. De fapt, Padoxii pot călătorii oriunde pentru că sunt muți și se exprimă exclusiv cu ajutorul gesturilor, purtători de valori ca împărțirea în comun și respectul față de ceilalți.

Această blândețe, această rotunjime o oferă în mod deasemenea și Les Gros de la compania Off. Aici, actorii sunt înfundați într-un un imens colac de salvare, portocaliu și cu capul acoperit de o bonetă mică neagră. Principalul lor mod de a se apropia de trecători este de a-i săruta pe obraji, cu zâmbetul pe buze. Uneori, pentru a scăpa de mulțime, ei pot sări în apă și pluti spre celălalt țărm. Forma corpului lor, care-i apropie de benzile desenate, le dă un fel de stângăcie emoționantă, care amintește de Padoxi, cu care împart atitudini care fac apel la toleranță. Încă o dată, în timp ce unii s-ar putea opri la înfățișare și ar putea clasifica aceste personaje în avatarele carnavalescului, înțelesul acestor costume-personaj merge mult mai departe decât simpla deghizare.

„Non costumul”

Culoarea nu se întâlnește mereu în costumele spectacolelor de stradă. Câteodată, din contră, este aleasă neutralitatea unei culori închise. Astfel, costumele gri ale Companiei N°8 din spectacolul Homo sapiens bureaucraticus fac trimitere la „uniformele” (costum trois pièces, taior, fustă sau pantalon) purtate de bărbații și femeile de afaceri. Comportamentul lor excesivse bazează pe mimică pentru a pune în evidență concurența acerbă care predomină în acest mediu, dar și consecințele teribile ale decizilor financiare la nivel înalt, asupra vieții cotidiene a fiecăruia. Reluând același principiu în Monstre(s) d’humanité, Compania N°8 face ca personajele sale să se deșire literalmente și să sfârșească în zdrențe la finele spectacolului. Costumul devine metafora pentru o lume aflată în decădere programată, ale cărei aparențe respectabile dezvăluie rapid fața aproape animalică.

De asemenea, despre îmbrăcăminte gri este vorba și la Kamtchatka. Această companie spaniolă plasează pe trotuar șase – șapte actori îmbrăcați în costume și paltoane gri închis sau maro, purtând o valiză în mână. Hainele par dintr-o altă epocă, apropiată de cel De-al Doilea Război Mondial. Lipsa de dialog îi identifică ca străini, nu pot comunica decât prin gest și prin privire. Din când în când, ei își deschid valiza care conține un portret alb-negru. Fără ca un cuvânt să fie pronunțat, spectatorul înțelege rapid că este vorba o ființă dragă dispărută. Cine sunt deci aceste personaje care se confundă cu griul fațadelor sau contrastează cu culorile țipătoare ale unei societăți de consum dezlănțuite? Stilul, marcat temporal și culoarea hainelor lor fac din ei călători dintr-o altă epocă, migranți veșnici fără legături. Acest spectacol este și el atemporal.

Alegerea costumelor negre reprezintă mai degrabă o preocupare practică pentru Souffleurs.  „Commandos poétiques”, comenzile lor poetice susură poezii la ureche de la capătul unui tub lung, negru și el, presupunând că interpretul dispare în spatele situației, că vorbele sunt vedetele și că relația cu spectatorul e întruchipată aproape exclusiv de voce. În schimb, dansatorii lui Willi Dorner au nevoie de bluzele lor în culori tari pentru a fi reperați în interstițiile în care se găsesc, în locuri dintre cele mai puțin probabile, lansând publicul în căutarea Corpurilor în spații urbane (Bodies in urban spaces).

În cele din urmă, cine spune costum spune absența acestuia, deci nuditate. În stradă aceasta poate pune probleme în legătură cu legislația, dar artiștii folosesc artificii care-i protejează de plângeri, subliniind în același timp mesajul lor. Atfel, Oamenii culorilor (Gens de couleurs) ai companiei Ilotopiese plimbă goi, doar cu organele genitale acoperite, dar cu corpul pictat în întregime în culori stridente. Însuși titlul este elocvent, franceza descriind „non-albii” : negrii, arabii, asiaticii… În spectacol este vorba despre roz fucsia, verde măr, galben lămâie, albastru electric: o gamă întreagă de „rase” inventate, apelând la toleranță.

Compania Pernette într-una dintre Miniatures dedicată absenței a îmbrăcat-o pe una dintre dansatoarele sale într-o rochie de hârtie solubilă în apă. După un solo de cinsprezece minute, o ploaie fină a început să cadă peste interpretă care s-a regăsit dezbrăcată (în maieu și colanți culoarea pielii) dezarmată. Metafora este sensibilă și emoționantă.

În fine, compania Cacahuète chestionează de câțiva ani prezența corpurilor goale și recepția lor în societățiile occidentale, mavigând cu  colorănd cu umor analiza sa inspirată de situaționiștii vienezi[9]. Spectacolul său Les Vitrines rămâne un exemplu al genului: aici vedem un om întins pe burtă, cu corpul acoperit de mezeluri, cu două fire de pătrunjel în nări, într-o vitrină a unui măcelar ; dincolo un altul în  ținuta lui Adam, în vitrina unui anticariat ; din nou o fată goală, acoperită cu fructe și legume colorate, Eva în țara zarzavargiilor.

Mai mult decât oriunde altundeva, fără îndoială, costumul și variațiile acestuia rămân un aliat considerabil pentru artiștii de stradă, cu care joacă, pe care se bazează, cu care se confundă și care crează un sprijin incontestabil pentru interpretare.

Traducere din limba franceză de Ioana Gonțea


[1] Am preferat saltimbanci, pentru a evita repetiția circului peste dpuă rînduri, și, mai ales, că este termenul utilizat de autore.

[2] Aici mă gîndesc la Safarmă pietre a lui Creangă

[3] O imagine de Epinal, după numele orașului unde au fost imprimate încă din secolul al XVII, definește o imagine tradițională și naivă, în culori vii, în spiritul culturii populare.

[4] Facultativ, dar e mai clar. Cutia neagră e  un termen de forografie dar și de scenografie,

[5] Eu aș lăsa aici termenul englez, din original, green gardeners.

[6] Ibidem, prefer termenul englez

[7] Karcher

[8] Aici aș păstra opziția sus- jos, și nu vârf – inferior

[9] Internațional situașionstă. IS, o organizație revoluționară ce dorește să sfîrșească cu societatea pe clase și dictatura societății de consum. Grupează mai muște grupuri de avangardă din secolul trecut,

Add comment

de același autor... Floriane Gaber

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories