#3 Atunci și acum

#

Bilete de papagal. Precizări

Tudor Arghezi

Cu toate că actorii vechi suportau porecla grecească de „hipocriţi”, legitimă poate la interpreţii fără personalitate, mediocri şi îngîmfaţi (Caragiale avea o vorbă a lui, că prostului îi şade bine fudul), actorul de talent e un artist în totalul înţeles. Să nu se bucure ca de o axiomă începătorii lipsiţi de vocaţie, cu orgoliile umflate de vint ca nişte cimpoaie şi superbi candidaţi la nefericirile superlative. Îi întâlneşti plini de nimicul lor, nervoşi, problematici, cu ceafa nespălată şi stufoasă. Aceşti magnifici viitori rataţi nu se vor ridica peste altitudinea interzisă figuraţiei anonime. Că joaca din pensulă, din condei, din vioară, din daltă, din mască, artistul e acelaşi. El scoate din carnea, din sîngele, din sănâtatea, din suferinţele şi sincerităţile lui, opera ce-o face. Operă e lucru şi, la artişti, lucru de frumuseţe şi chin. Cere abnegaţie ascetică pregătirea unui rol şi cea mai dureroasă caznă e învățarea textului prost pe de rost, fraza stearpă, versurile goale, traducerile de mizerie, replicile mălăieţe, mediocritatea dezolantă nefiind interzisă nici literaturii. Unui poet neizbutit, unui prozator de rînd, le rămîne de ales între critica literară şi teatru şi-l aleg de preferinţă pe cel de al doilea, mai colorat şi, graţie actorului, mai… colaborat. Odată depăşită papagalizarea textului, impus de repertoriu şi de influenţele inexplicabile ale autorului înţărcat de muzele octogenare, începe rafinarea, penibilă pentru artist, a materiei brute şi tîlmăcirea ei în emoţie şi viaţă. Actorul e silit să scoată, mai des decît îşi poate închipui admiratoarea din loje, cu briliante în petala urechii, cristale din bălegar. El trebuie să rîcîie cu unghiile însîngerate în roca lui, ca să dea la lumină bijuteriile pe durata unei singure zile.

În comedia în care apare, ca să piară numaidecît, artistul îşi joacă propria cumplită tragedie. Satisfacția lui, aproape negativă, i-o dă în treacăt şi textul mort al unei piese de aproximații, pe care mijloacele lui de har, dezgropîndu-l din sicriul mormîntului de hîrtie, îl trezesc şi pe el la viaţă. Bineinţeles, talentul poate fi documentat util, dar el nu e căpătat la şcoală, cum, în patologie, nici intuițiile medicului nu se învață. Hamlet e jucat în toate limbile aproape de patru veacuri. Au trecut pe scenă sute de buni şi excelenți Hamleţi, ambiţia de maturitate a tuturor actorilor, englezi, francezi, germani, italieni, români, şi totuşi, cel mai definitiv Hamlet a venit în spectacol, relativ de curînd, pe ecran. El a zguduit atît de tare chiar estetica şecspiriană, îndătinată pe Tamisa, încît Marea Britanie a făcut din actorul, care e şi regizorul excepţionalei realizări, un lord. Nouă, oltenilor, aristocraticul titlu nu ne spune nimic. Dar cine ştie de cîtă însemnătate se bucură în Anglia, unde lorzii au şi un senat al lor, asemenea noblețe, înţelege că ea nu se acordă de florile mărului unui golan fără arbore genealogic, cînd şi pisicile distinse şi cîinii cîrni au acolo un pedigreu, echivalent cu doctoratul în teologia calvină. Da, dă autorul un text, dă teatrul scena, sala, recuzita, dar totul cade în derizoriu fără prezenţa artistului, care sintetizează spectacolul şi rămîne singurul factor valabil din scenă. Talentul e atît de expresiv în sine, încît dispare toată ambianța, anihilată de valoarea personajului absorbant. Ceva mai mult, el nici n-ar avea nevoie, mi-aş permite să adaug, de un text oarecare, necum de o hală de vechituri, de ateliere, de peruci şi frizerie. Se poate foarte bine juca teatru în faţa unei perdele de catifea neagră, trasă de la un capăt la celălalt al fundului de scenă, artistul concentrînd în el întregul peisaj de simţire al unui act. Luaţi-l de braţ şi urcaţi-l pe un scaun într-o cameră goală. Nu trebuie mai mult.

De la un timp încoa, marcat şi de numele Reinhardth (i-am uitat ortografia, derivată parcă din Hardtmuth, care a fost un fabricant de creioane), între autor și artist s-a intercalat Alteţa Sa Regizorul, fost deocamdată numai director, subdirector sau împiegat de culise, prepus şi la distribuirea de scaune şi draperii. Mulțumită cîte unui talent autentic, de observator just şi de amplificator al efectului psihologic, aplicat şi la text, orice soi de simili şi quasi, regizorul ajunge suveranul echipelor de comedie. Degenerînd în calitate pe nebăgate-n seamă, ca-n site făina, cu gradaţii de zero, doi zero, trei zero şi tărîţe. Regizorul bun e şi el un artist, însuşirile lui precizează şi sporesc pe ale artistului jucat, nu i le împiedică, nu i le ştirbesc, nu i le anulează. În epoca Gusty, Davila, Nottara, Brezeanu, Toneanu, Liciu, Belcot, cu cîţiva iluştri predecesori, atmosfera teatrului, mereu proaspătă şi plină, învăluia delicat tonul spectacolelor din Bucureşti. Diapazonul a descrescut treptat, regia confuză şi pe apucate scăzînd pe măsură în diletanţă. În tîrgurile fără prăvălii de încălţăminte îți cumperi galoşii de la băcănie. Pe atunci trăia şi Caragiale, cu sfatul ascultat şi cu ironia luată în serios. Actorul s-a văzut astfel că avea în persoana regizorului, un adversar. În desfăşurarea elanului se iveşte priceperea ostilă a unui funcţionar, trecut în statele de plată cu titluri şi salarii deosebite, plus redevenţe. Sînt talente de artişti şi de regizori ţinute în obscuritate slugarnică şi vasale aroganţei şi ifosului de infatuare, în tovărăşia de monopol, de afinităţi şi interese. Nobletea frumosului meşteşug al creatiei dramatice are dreptul să fie dezgustată că procedeele durează şi stăpînesc. Încă din şcoala de teatru criteriul de apreciere se sprijină pe reciprocităţile consimţite după paravan. Scrutez unele autorităţi de specialitate, ieşite din poate, din parcă şi din să vedem, a cărora posteritate aşteaptă busturi şi statui de săpun.

Noaptea furtunoasă s-a jucat fiind autorul în viaţă, cu fineţe, cu grotescul catifelat. Zeflemeaua era moderată de grija să nu alunece în grosolănia vulgară a hohotului de rîs din burtă şi intestin. Autorul era de faţă. Mai era de faţă constelatia artiştilor de mare clasă, care au dat teatrului românesc eleganţă, echilibru şi dimensiune. Regizorul era bunul simţ şi gustul de discreție şi puritate al fiecărui interpret. Şcoala răcnetului era necunoscută, şi actorilor nu li se comanda glasul morocănos şi dogit, cu tonul de oală spartă al geambaşului beat. Un actor care ar fi vociferat pe nas cu o răguşeală din beregată era inapt pentru Caragiale. Satira nu trebuia rezolvată în haz şi hazul derivat în mocofănie. Ştefan cel Mare din Delavrancea trage să moară spitaliceşte de-a lungul Apusului întreg şi cele din urmă agonii (am scăpat din vedere să le număr cu creionul: trebuie să fi fost cam între şapte şi paispce) sînt urlate solid. Graţiei regiei care încurajează anapoda pe autori, o piesă de teatru nu se mai debitează în cele trei-patru acte suficiente, ci în cîte 12 „tablouri”. Vorbeau doi spectatori într-o pauză : „Să vezi tabloul de acum: e splendid !” într-adevăr era, dacă vrei, şi splendid : într-un cer de bidinea albastru descrescînd se ridicau stînci de fotografie în culori, arbori de carte poştală în culori pînă la cer: o vitrină cu prăjituri şi cofeturi. Gemete de caval şi muzică depărtată, hăuliri şi apeluri alpiniste. Apoi mobiliere, mătăsuri, crinoline, dansuri. Tot felul de adjuvante, surogate şi ingrediente, pe lîngă jocurile de lumini electrice în zig-zag. Unde e teatrul ? Ăsta să fie ? Expoziţii de vederi ? Magazine de scaune capitonate ? Abuzul de mijloace antiteatrale covîrşeşte. De asemenea corpuri străine au nevoie autorii de bîlci şi panoramă. Îl amesteci în tertipuri şi cioburi, şi artistul piere. Teatrul bun se reazămă pe om, pe actor. El e şi decor, şi atmosferă, şi idee. Pentru o anume împrejurare concretă e de ajuns o indicație, nimic mai mult. Actorul e cu atît mai afirmat cu cît e mai despuiat de falsificările de adaos. El nu afirmă: sugerează. Se înţelege că în atîta aglomeratie de nimicuri opulente şi mărfuri, transportate din cooperative şi făbrici pe scenă, orice manechin de cîrpă croită poate da un regizor şi un „dramaturg”.

Articol apărut înnRevista Teatrul, nr. 4, anul I, septembrie 1956

Add comment

de același autor... Tudor Arghezi

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories