#6 ANCHETĂ

#

Directorii de teatre despre public

de Cristina Enescu

Deciziile principale cu privire la strategiile privind relația cu publicul se iau în orice teatru, fie el de stat sau privat, în primul rând de către aceia care îl conduc. De aceea, pentru că ne dorim ca acest număr special să fie cât mai lămuritor, am alcătuit un set de întrebări destinate directorilor de teatru și am contactat zece directori de teatru dintre care șase conduc teatre de stat, iar patru teatre independente/private. Doi dintre directorii de teatre de stat au refuzat/evitat să răspundă. Ion Caramitru, directorul TNB ne-a transmis că ”întrebările s-ar potrivi mai degrabă responsabililor cu marketingul și relațiile publice din teatre, decât directorilor”.  Constantin Chiriac, directorul Teatrului Național ”Radu Stanca” din Sibiu, ne-a răspuns prin intermediari că 2018 este, pentru teatrul condus de dânsul, ”un an dedicat studiului publicului spectator și cercetării în vederea formării noului public”. Fără alte explicații, deși le-am cerut.

Vom reda mai jos răspunsurile primite la fiecare dintre întrebările noastre.

  1. Cărui tip de public se adresează, respectiv vă doriți să se adreseze teatrul pe care îl conduceți?

Alexandru Darie, Teatrul Bulandra: Publicul Teatrului Bulandra este unul care iubește ceea ce în mod stupid se numește ”teatrul de artă”. Adică teatrul. Deși de foarte multe ori jucăm cu casa închisă, mi-aș dori ca un public încă și mai numeros să fie atras de teatrul interesant, care pune niște probleme și nu e doar entertainment – nu că divertismentul ar avea ceva negativ.

Ca vârstă, noi avem un public profund deschis la ambele capete. Există un interes activ al tinerilor, apoi segmentul 30-40 care vine destul de rar (pentru că sunt oameni ocupați), dar care vin la spectacolele importante chiar dacă textele sunt considerate uneori mai dificile. Avem și segmentul 50+, oameni care cunosc foarte bine Bulandra și vin să îi vadă actori pe care îi iubesc de mult. Publicul nostru nu este unul captiv într-un anumit gen, ci apreciază textele cu o anumită profunzime – și, desigur, montările interesante, inovatoare.

Tompa Gabor, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj: Încercăm mereu să ne adresăm tuturor straturilor de public, dacă putem vorbi așa, și publicul cel mai simplu, și cel tânăr sau vârstnic, cu diverse background-uri sociale. În primul rând Teatrul Maghiar vrea să fie teatrul tuturor clujenilor, indiferent de naționalitate sau de limbă. Noi titrăm și traducem la cască spectacolele, și în engleză. Statistic vorbind, cel mai bun public al nostru sunt studenții clujeni. 

Andreea & Andrei Grosu, Teatrul unteatru: Unteatru este, întâi de toate, o poveste construită cu și de oameni care iubesc teatrul. Credem în arta frumos alcătuită, în spectacole curate pe care să le oferim publicului. Iar spectatorii noștri, ne place să considerăm, ne devin oglinzi. Și ei, la rândul lor îmbrățișează în mod egal nevoia de a vedea frumosul întâmplându-se pe scenă.

Ne adresăm tuturor categoriilor de vârstă și propunem exclusiv proiecte de calitate care să genereze un flux alternativ de spectatori. De regulă, cei ce ne trec pragul sunt fie deja familiarizați cu acest microb – fiind consumatori împătimiți ai teatrului de artă, fie caută să transforme mersul la teatru într-un exercițiu constant practicat. Cât despre cei aflați (mai) la început de drum, ne-am bucura să îi putem contamina și forma, astfel încât să-i păstrăm cale lungă lângă noi, curioși să (ne) descopere.

George Mihăiță, Teatrul de Comedie: Teatrul nostru, fiind unul de comedie, așa cum îi arată și titulatura, se adresează tuturor celor care au simțul umorului, indiferent de vârsta lor. Dar suntem deschiși, totodată, experimentelor și tinerilor dramaturgi români, montând aceste spectacole la Sala Nouă. Așa se face că, în realitate, repertoriul nostru este destul de variat, împăcând variate gusturi.

Ovidiu Mihăiță, Aăuleu, Timișoara: Nu cred că mai ținem cont de tipul de public. Când am început, aveam un public foarte sau chiar exclusiv tânăr. Copii, liceeni, adolescenți, studenți. De-a lungul anilor publicul s-a diversificat foarte tare. Acum vin foarte mulți vârstnici aduși de nepoții lor, vin și foarte multe familii – cred că asta e cea mai bună țintă. Eu sunt prezent la toate spectacolele noastre. Unii spectatori vin cu copii de 6-7 ani, care sunt deja spectatori de teatru. Familiile astea ”complete” sunt cea mai mare țintă a noastră. E ca un ritual, să meargă în familie la teatru, mai mănâncă o prăjitură, au o seară completă, discută…

Voicu Rădescu, Teatrul Luni de la Green Hours: Ne dorim, cel puțin, să ne adresăm unui public curios, “în căutare”, l-am numi de aceea, Public Viu.

Marinela Țepuș, Teatrul Nottara: Orice manager își dorește ca teatrul pe care îl conduce să răspundă așteptărilor cât mai multor categorii de public. Așa se întâmplă că mai toate teatrele bucureștene fac spectacole de toate felurile, pentru toate gusturile, pentru toate vârstele, pentru toate categoriile sociale. Sigur, ne dorim un public elevat și atunci le oferim spectacole cu un înalt conținut ideatic. Sigur, ne dorim să ajungem pe lista scurtă a festivalurilor prestigioase și a juriilor de selecție ale Galei Premiilor UNITER și atunci facem spectacole cu echipe de creatori renumiți, care, în general, ne impun propriile opțiuni. Dar cel mai sigur rămâne faptul că ne dorim să avem sălile pline și atunci nu ne mai dăm în lături de la a face comedie, multă comedie, chiar dacă riscăm să nu ne mai agreeze lumea bună a teatrului românesc. În ceea ce mă privește, am făcut studii de piață cu o firmă specializată (IMAS) chiar la preluarea primului mandat; în urma acestor studii, aceeași firmă ne-a făcut o strategie culturală, care a decurs din exigenţele repoziţionării şi reconstrucţiei identităţii teatrului, bazându-ne pe două direcții principale:

Paradă / arhiva Masca

A.      Produsul de masă al Teatrului Nottara (Sala Horia Lovinescu)- spectacolul de comedie și

B.      . Produsul premium al Teatrului Nottara (Sala George Constantin)        

(Re)construcţia produsului premium al teatrului nu implică altceva decât o croială mai atentă a ofertei, plecând de la faptul că aceasta este dedicată unui segment de public mult mai restrâns, dar unul avizat, deschis tuturor abordărilor, inclusiv celor considerate elitiste. (…)

Nu trebuie neglijat nici aspectul educării publicului larg, în sensul creării, în timp, a unui orizont de aşteptare care să includă şi opere teatrale cu o stilistică proprie celor mai actuale/originale direcţii de inovare spectaculară şi dramaturgică.

Chiar dacă, în mare parte, teatrele bucureştene sunt tributare propunerilor regizorilor cu care doresc să colaboreze şi, mai ales, publicului pe care încearcă din răsputeri să-l atragă şi să-l fidelizeze, Teatrul Nottara a încercat să urmeze această strategie, creând un repertoriu coerent pe cele două tipuri de produse. Rezultatul a fost întinerirea publicului la Sala George Constantin și păstrarea publicului fidel la Sala Horia Lovinescu.

2. Prin ce metode și cât de des luați pulsul publicului referitor la:

a) producțiile curente

b) ce și-ar dori publicul să vadă în viitor?

Alexandru Darie: Nu facem sondaje, în general, eu personal consider că e inutil. Omul, când e pus în fața unor întrebări de genul ”ce ați dori să vedeți la Teatrul Bulandra?”, e pus într-o dificultate pentru că, nefiind din meseria noastră, nu are cum să cunoască multitudinea de texte interesante sau noi, cu atât mai puțin dacă îi întrebi ce regizori ar dori – poate ar enumera niște nume faimoase. Nu cred în astfel de cercetări. Dacă întrebi oamenii dacă le-a plăcut un spectacol sau nu, probabl că mulți vor fi politicoși în răspunsuri, sau celor care sunt cârcotași din naștere nu le place nimic, deci nu vei afla mare lucru. Sigur, am putea comanda astfel de sondaje unor agenții specializate, dar nu am simțit nevoia. Cred că foarte puțini oameni vin la orice fel de spectacol; fiecare spectacol își are publicul lui, cumva.

Tompa Gabor: Destul de des, după fiecare producție organizăm 2-3 discuții după spectacol, cu publicul. Există și unele chestionare. Feedback-ul oamenilor e destul de regulat. Există și pe Facebook această posibilitate. Nu ne organizăm însă repertoriul neapărat în funcție de placul publicului.

Andreea & Andrei Grosu: Producțiile curente: Teatrul independent are o dinamică a lui, aparte, pe care continuăm să o descoperim o dată cu fiecare producție. Încercăm să fim atenți și receptivi în permanență la gustul publicului. E important să înțelegem ce-cum-cât funcționează atât pe scenă, cât și în sală. Ne lăsăm purtați întâi de toate de intuiția artistică, însă ulterior tragem linie și începem analiza. Pornim de la feedback-ul spectatorilor și asta fiindcă primim constant păreri din partea acestora, la final de reprezentație. Dinamica pe care o aminteam anterior rezidă din îmbinarea mai multor elemente-cheie. Curiozitatea și apetența publicului pentru un anumit tip de spectacol este generată, desigur și de impactul obținut în urma campaniilor de promovare și al acțiunilor interactive din social media –  din felul în care acesta reacționează și acționează totodată în fața conținutului livrat. Programarea spectacolelor și implicit vânzarea de bilete depinde și de cum este împachetată povestea din spate, și atunci,  în funcție de fluxul de spectatori înregistrat la fiecare spectacol, înțelegem unde trebuie să plusăm și cum.

La noi sunt spectacole care se joacă încă de la început cu casa închisă, sunt titluri celebre pe care spectatorii le caută cu aviditate, fapt ce ne îndeamnă să suplimentăm cu încă o reprezentație atunci când cererea este mare. La fel de bine, se joacă și spectacole care au nevoie de o intimitate a lor și sunt gustate doar de un anumit tip de public, poate mai restrâns. Înțelegem, apreciem și analizăm semnul. Încercăm să fim onești – cu noi și cu spectatorii noștri, pe care îi considerăm cei mai sinceri prieteni – și în funcție de „pulsul înregistrat”, să cântărim traseul fiecărui spectacol. 

Invităm să lucreze la noi artiști din generații diferite, cu viziuni diferite, astfel încât să testăm cât mai mult curiozitatea celor ce vin. Și știm că sunt povești care prind și povești al căror drum se încheie mai repede. Totul se întâmplă asemeni unei mișcări circulare.

 Ce și-ar dori publicul în viitor…. Am încercat să conturăm un repertoriu cât mai variat o dată cu fiecare stagiune. Ne-am dorit să gândim și să propunem spectacole care să vină în întâmpinarea unei palete largi de nevoi și gusturi. Esențe tari, inteligent consumate. Texte clasice și contemporane, atât din dramaturgia românească, cât și din cea universală și-au făcut loc pe scena noastră. Am trecut de la teatru clasic la spectacole-experiment, de la teatru coregrafic, la povești spuse în limba engleză, de la producții pentru cei mici, la teatru-concert, workshop-uri, proiecte educaționale și un micro-festival de teatru și prietenie, întâmplat anual. Am accesat stiluri noi și am incercat sa le explorăm.

Ne asumăm însă că nu deseori comediile și-au făcut loc la noi în agendă. Și nu pentru că n-am ști că spectatorului i-ar fi drag să râdă cu poftă la spectacole, ci pentru că suntem convinși, că până și o dramă, dacă e inteligent construită, poate naște zâmbet și gând. Iar contrapunctul unui rol bine realizat poate deveni cea mai spumoasă comedie. Ne propunem ca pe viitor să acoperim și această zonă, să suplimentăm numărul spectacolelor pentru cei mici și să creem un spațiu (cu mult mai) intim pentru producțiile de tipul one-man-show. Lăsăm idei la crescut, cât să (sur)prindă.

George Mihăiță: Orientarea și așteptările publicului sunt foarte vizibile prin reacțiile sale pe Facebook, de pildă, rețea care deja a devenit „instrumentul” cel mai bun pentru a lua pulsul. Este un proces continuu, care are calitatea de a se petrece în timp real. Relevante sunt, deopotrivă, mesajele spectatorilor, cărora le răspundem mereu cu mare plăcere.

Ovidiu Mihăiță: Nu avem vreo metodă. Cred că e important ca oamenii de teatru să stea la discuții cu publicul înainte și după spectacol. Noi facem asta. Recent am vorbit cu niște spectatori, care vin la teatru neștiind la ce spectacol vin de fapt. Văd doar un titlu, nu știu nimic despre autor (mai ales că majoritatea spectacolelor noastre sunt pe texte noi), vin cumva ca la loterie, nu știu ce vor primi, deci nu își doresc neapărat anumite trăiri, ci vor să vadă ceva autentic. E greu să găsești ”rețeta” aia care să mulțumească și vegetarienii și carnivorii. Toți sunt în aceeași sală și consumă același produs teatral, deși gusturile lor pot fi foarte diferite. Cred că scopul nostru nu e să oferim ceva care să placă tuturor sau la cât mai mulți, ci să fim sinceri în ceea ce oferim. Suntem ca o cantină la care mănâncă și regele, și ultimul sărac, iar noi trebuie să ne asigurăm că nu pleacă nimeni flămând.

Voicu Rădescu: Practica observării cvasipermanente a spectatorilor din Green și a reacțiilor acestora reprezintă circa 98% din „metodele” de interogare a „pulsului publicului” Teatrului LUNI, atât asupra a ce a vizionat, cât și, ca rezultat, asupra a ceea ce pare că și-ar dori să vadă aici în continuare…

Marinela Țepuș: În afara studiilor de piață de care am pomenit, IMAS a realizat pentru noi un chestionar intitulat Juriul spectatorilor, pe care îl oferim începând cu anul 2013 înainte de fiecare reprezentaţie, împreună cu un creion. Periodic, chestionarele completate sunt centralizate, astfel încât suntem permanent conectați la pulsul publicului, aflându-le părerea despre producții, despre creatori, despre personalul administrativ, despre confortul sălilor etc.

3. Ați fi dispus să oferiți chestionare după fiecare reprezentație, cu întrebări legate de spectacol dar și de întreaga experiență la teatru (atitudinea plasatoarelor și garderobierelor, locuri de parcare, achiziționarea de bilete online, existența unui mini-bar, etc)?

Alexandru Darie: Noi avem o comunicare foarte bună cu publicul, cu câteva mii de oameni avem contact pe email (toți cei care cumpără bilete online lasă adresa lor de email, așa că îi anunțăm și de orice modificare din program). Nu cred în chestionare, răspunsurile pot fi nesincere, poate cuiva nu îi place un spectacol și va critica totul. Nu ne ferim de critici, dar asta nu ne oferă o imagine obiectivă. Sondajele făcute prin agenții sunt altceva, acolo omul răspunde în mod anonim, unui terț. Altfel, e ca și cum ți-ai face ziua de naștere, iar la sfârșit îi întrebi pe invitați dacă s-au simțit bine și ar mai veni și altă dată. Am încercat asta în trecut, dar cu rezultate nesatisfăcătoare, oamenii fie nu au completat chestionarul, fie au scris alte lucruri, glume…

Tompa Gabor: Există asemenea formulare, poate nu cu aceste întrebări legate de condițiile de acces de exemplu. Dacă am pune întrebarea legat de parcare, toate răspunsurile ar fi catastrofale, dar nu din vina noastră (din nefericire autoritățile nu au rezolvat problema parcării și a regulilor de trafic din apropierea teatrului; de aceea, de regulă spectacolele noastre încep cu 10-15 minute întârziere, pentru că accesul este îngreunat).

Andreea & Andrei Grosu: Chestionarul poate fi într-adevăr o metodă extrem de utilă. Este o strategie pe care, din vreme în vreme o abordăm, cât să-i testăm eficacitatea și să ne identificăm, prin perspectiva spectatorilor, plusurile și minusurile. Avem convingerea că activitatea unui teatru nu se rezumă strict la actul artistic, ci ea rezultă din buna funcționare a mai multor elemente și departamente. Iar baza, trebuie să consiste într-o structură managerială solidă. Feedback-ul primit din partea spectatorilor noștri ne ajută întotdeauna să rămânem racordați la dorința de a ne perfecționa, de a păstra constanța lucrurilor bine făcute și de a încerca abordări noi. Vizionarea unui spectacol este, de fapt, o experiență în sine. Și ne dorim ca spectatorul unteatru să primească toată pasiunea și munca noastră. Așadar, orice detaliu este relevant.

Încercăm, pe cât posibil, să acoperim, prin resursele de care dispunem în sectorul independent, toate necesitățile spectatorului. Ne propunem să fim cât mai practici, eficienți și să funcționăm conform unui sistem care să nu pună spectatorul în încurcătură, ci să vină în întâmpinarea nevoilor sale.

George Mihăiță: Modalitatea cea mai nimerită de a afla părerile publicului este una adaptată timpurilor, și anume rețelele de socializare online sau mesajele primite prin e-mail. De obicei, reacțiile sunt imediate, permițându-ne astfel să luăm măsuri, dacă este cazul, cât mai rapid.

Ovidiu Mihăiță: Nu, pentru că mi se pare că am fi ca cei de la companiile de telefonie mobilă, ”vrem să vă răpim 5 minute din prețiosul dvs timp pentru a ne îmbunătăți serviciile”. Cred că de asta trebuie să ne dăm seama noi cumva, fără să ne-o spună oamenii. Fiecare teatru ar trebui să fie în stare să cuantifice cumva (ne)mulțumirile oaspeților, iar asta poți face doar dacă interacționezi cu publicul. Noi încă nu suntem conștienți mereu că spectatorii sunt niște oaspeți, deci trebuie să fim niște gazde bune. Am văzut la Théâtre du Soleil în Paris cum proprietarul stabilimentului salută toți oamenii care vin. La noi, actorii rămân pe scenă și pleacă după ce iese publicul, spectacolele au un fel de prelungire de discuții, care vin natural, oamenii mai întreabă câte ceva…

Voicu Rădescu: Desigur, da.

Marinela Țepuș: Cum spuneam, o facem, cu succes, din 2013 și ne ghidăm în alegerea repertoriului și pentru remedierea unor neajunsuri administrative, după părerile exprimate de spectatori în chestionare.

4. Ce atrage mai mult publicul spre spectacolele teatrului pe care îl conduceți: Piese-actori-regizori celebri? Promovarea? Ecourile din presă și social media? Altele?

Alexandru Darie: O combinație a acestora. Din păcate, nu am observat un interes special al publicului larg față de cronicile de specialitate. În țări precum SUA sau Marea Britanie, niște cronici bune sau proaste pot hotărî soarta unui spectacol. În general, în restul Europei interesul publicului e mai scăzut față de cronici. La noi, publicul cred că e atras de ”seriozitatea demersului”, cum spunea Lev Dodin. O comedie, o dramoletă, o tragedie, totul trebuie făcut cu profesionalism. Am avut piese mai ușoare care au mers foarte bine, dar și unele care au fost taxate de public. Sau piese unde, deși existau regizori și actori importanți, textul nu era interesant.

Tompa Gabor: Metoda bouche à l’oreille duce vestea unui spectacol de excepție. Sigur că acest spectacol se poate lega de numele unui mare regizor, sau de un titlu mai puțin jucat dar celebru, un autor celebru sau așteptat, sau de o distribuție solidă cu actori cunoscuți. Am avut parte de toate.

Promovarea e importantă, și avem încă multe de făcut aici, nu cred că am exploatat toate posibilitățile existente, inclusiv relațiile cu anumite televiziuni. La social media cred că stăm mai bine, avem trailere din ce în ce mai interesant făcute, avem afișe… Și organizarea poate face mai mult în privința legăturilor cu anumite instituții de educație, școli, universități. Ceea ce cred că influențează mai puțin fluxul publicului este ceea ce apare în ziare, mai ales în cel local de limbă maghiară, pe care nu îl citește multă lume. Revistele naționale sau internaționale ajung prea puțin pe piața clujeană.

Andreea & Andrei Grosu: Unteatru este un proiect cultural independent care a apărut din dorința înființării unui spațiu dedicat exclusiv activităților artistice de calitate. O poveste ce și-a găsit identitatea prin dăruirea, talentul și devotamentul tuturor celor care i-au dăruit munca lor. Așadar, ne simțim norocoși să avem o echipă de artiști extrem de talentați și generoși cu publicul lor, o generație tânără, vizibil îndrăgită de spectatori. Ne-am bucurat în timp și de cuvinte de laudă, cronici și ecouri în presa de specialitate, întâmplare ce sperăm să fi păstrat vie atenția celor curioși. Însă, mai presus de toate, credem că publicul este atras de atmosfera acelui „acasă”pe care am reușit să îl creăm aici.

George Mihăiță: Preferințele publicului sunt variate și variabile, uneori putând atrage numele de pe afișe – actori, regizori –, alteori o manieră mai puțin convențională de promovare. Cum timpul este tot mai prețios, oamenii consultă cronicile sau postările prietenilor de pe rețelele de socializare, care le garantează că vor petrece câteva ore agreabile, departe de grijile zilnice. Dar factorul uman este, cum spuneam, variabil, așa că uneori poate atrage un lucru, alteori altul. Acesta este și provocarea pe care ne-o adresează constant: adu-mă la teatru, convinge-mă!

Ovidiu Mihăiță: Nu avem materiale de promovare. Tipărim afișe, dar nu le lipim prin oraș. Suntem tot timpul sold out oricum. Mai nou facem un anunț pentru spectacolele din următoarele 3 luni. Presa centrală, de specialitate, publicul nostru nu o citește. Cel mai mult cred că atrage reclama ”din gură în gură”. Și pe FB mai apar informații, dar cei mai mulți vin ”pentru că mi-a spus cineva să vin, că merită”. În cazul nostru, cel mai sănătos e când ne promovează altcineva. Eu n-aș trimite un prieten undeva sau să cumpere un produs dacă știu că nu e bun.

Voicu Rădescu: Cred că toate cele enumerate contribuie la îndreptarea publicului înspre Teatrul LUNI (în mai mică măsură materialele de promovare, aproape lipsă la noi, din lipsă de fonduri și de personal … altfel și mai frust formulat – din sărăcie). Se adaugă, într-o bună măsură, reputația câștigată în peste 20 de ani de existență.

Marinela Țepuș: Conform sondajului realizat de IMAS pentru Teatrul Nottara, criteriile după care spectatorii obișnuiesc să aleagă spectacolele sunt:

  • Actorii: 87% dintre spectatori consideră că distribuţia este importantă şi foarte importantă;
  • recomandările unor prieteni, cunoscuţi etc.: 63%;
  • autorul piesei: 60%.

O importanţă neaşteptat de mică în alegerea unui spectacol de teatru este acordată regizorilor (58%) şi teatrului unde se joacă spectacolul respectiv (46%). Puțini spectatori (30%) obișnuiesc să aleagă un spectacol după o documentare prealabilă în mass-media. Însă un număr tot mai mare de spectatori se documentează și își aleg spectacolele pe care doresc să le vadă pe site-urile teatrelor.

5. Pe baza căror criterii considerați că un spectacol are succes la public:

  1. Când e sold out?
  2. Când recenziile sunt favorabile?
  3. Când se discută despre spectacol în mediile sociale?
  4. Când unii spectatori revin la același spectacol?
  5. În funcție de reacțiile publicului în timpul și la terminarea spectacolului? Altele?

Alexandru Darie: Ideal, toate astea. Unele spectacole sunt foarte discutate în mediile sociale dar nu sunt neapărat sold out. Funcționează însă bine promovarea ”din gură în gură”. Pentru mine contează foarte mult reacțiile din timpul și de după spectacol, dar știu colegi, mai ales regizori, care s-au revoltat că la un spectacol lumea s-a ridicat în picioare, spunând că în România, le place spectacolul sau nu, toată lumea se ridică și aplaudă. Nu e chiar așa, există și aplauze politicoase. Reacția publicului e poate cel mai important element; un spectacol în timpul căruia, Doamne ferește, lumea s-ar ridica și ar pleca în valuri, e clar că are o problemă. Unul unde lumea se bate pe ultimele bilete, în mod normal e unul de succes.

Tompa Gabor: Dacă e sold out, înseamnă un succes de public. Dacă sunt cronici la superlativ, înseamnă că spectacolul a atins o anumită calitate profesională. Noi avem și o busolă proprie cumva, în sensul că suntem foarte auto-critici și raportăm ceea ce realizăm față de ceea ce ne-am propus din punct de vedere artistic. Întotdeauna acest raport ar trebui să fie în echilibru. Un spectacol care e tot timpul sold out nu e neapărat cel mai bun, la fel ca și un spectacol care este aclamat (numai) de critici. Se adaugă și feedback-urile care vin prin premii naționale și internaționale. Toate laolaltă ne dau o imagine. La finele fiecărui an avem niște analize și premii interne, ale trupei, care sunt de multe ori diferite de cele acordate îndeobște.

              Nu ne putem baza pe public ca fiind o masă amorfă. Pentru mine important e ca niciun spectacol să nu lase publicul indiferent sa să nu îi plictisească. În rest, reacțiile pot fi foarte diferite la același spectacol. Am avut experiența asta când am dus unele spectacole în diferite țări. Recepționarea lor a fost uneori foarte diferită la Cluj, București, Budapesta sau la Seoul. Reacția vie a publicului contează foarte mult, însă o reacție de unanimitate pe mine, sincer, mă lasă rece.

Andreea & Andrei Grosu: Nu credem într-o rețetă standard, ci mai degrabă în gândul că „succesul” capătă definiții diferite, în funcție de miza fiecărui spectacol în parte. Dar poate că adevărata reușită se întâmplă fix atunci când ajungi să „câștigi” câte puțin din toate cele de mai sus.

George Mihăiță: De obicei, sălile pline și longevitatea unui spectacol reprezintă cel mai bun indiciu că un spectacol e de succes. Este adevărat că ne bucură și recenziile bune, discuțiile din rețelele de socializare sau orice altă formă de reacție la spectacol. De altfel, acestea pot atrage și mai multă lume în sălile noastre. Dar când publicul aplaudă frenetic, când sălile sunt pline, știm sigur că vorbim despre un „succes”.

Ovidiu Mihăiță: Când un spectacol are o viață lungă, pentru că asta contrastează puternic cu efemeritatea teatrului. Dacă un spectacol se joacă de mulți ani, înseamnă că publicul îl ”ține în spinare”. Noi avem astfel de spectacole, de peste 10 ani. Avem și un top, unii au venit și de 16 ori la același spectacol.

Referitor la reacțiile din timpul spectacolului și după, sunt mereu atent la ele. Dar cât de mult se aplaudă nu e mereu relevant. Încercăm să le explicăm oamenilor că nu e nevoie să aplauzi neapărat. 

Voicu Rădescu: Probabil că atunci când 3 sau 4 dintre criteriile de mai sus se potrivesc unui spectacol, acesta poate fi considerat, în măsură mai obiectivă, „de succes”. (Depinde bineînțeles și în ce fel este definit „succesul” de către „producător” și, nu în ultimul rând, de artiștii implicați). Aș mai adăuga un aspect important pentru noi, inclusiv urmare a propriei experiențe. Dacă printr-un anume spectacol, un artist sau mai mulți „se lansează” sau li se mărește sensibil vizibilitatea, se relevă încă un criteriu al succesului spectacolului, dar și al teatrului.

Marinela Țepuș: Ideal ar fi ca un spectacol să însumeze toate criteriile enumerate, și uneori chiar se întâmplă asta. Teatrul Nottara „beneficiază” de măcar cinci spectacole care le cumulează pe toate.

6. Ce așteptări credeți că au oamenii referitor la relația teatru-realitate: ”Teatrul trebuie să reflecte/ demaște realitatea” vs ”teatrul trebuie să îmbunătățească societatea”?

Alexandru Darie: Cei care fac teatru trebuie să aibă un al șaselea simț referitor la ce nevoi sunt, ce îi ”arde” pe oameni în relația cu teatrul și cu viața. Nu cred că teatrul poate sau ar trebui să influențeze realitatea, ci să simtă care sunt problemele importante din realitate. Asistăm la o surprinzătoare (pentru mine) renaștere a teatrului politic, social, care extrage din realitate ceea ce e pe buzele tuturor, dar poate uneori neexprimat. Sigur, există spectacole importante care nu mai au nicio legătură cu realitatea imediată, dar și acolo pot fi găsite idei care îi obsedează pe oameni acum. Teatrul arată adevăruri perene, dar și unele imediate. Mai degrabă realitatea e cea care influențează teatrul decât invers.

Tompa Gabor: Niciuna nu este rolul și nu stă în putința teatrului. Nu cred că putem schimba ceva, ceea ce propunem noi pe scenă sunt niște întrebări, niște modele de conviețuire umană, o realitate posibilă. Ceea ce teatrul poate face e să creeze și să transforme identități. Dacă întâlnirea dintre public și teatru duce la o transformare a ambelor părți, înseamnă că ne-am atins scopul.

Andreea & Andrei Grosu: Teatrul trebuie să știe să spună povești sincere, adevăruri. Să construiască lumi prin care să îi aducă pe oameni mai aproape unii de ceilalți. Teatrul e oglinda și teatrul e împreună. Iar unteatru e un gând care a legat oameni într-un proiect cultural curajos și liber.

Credem că poveștile spuse pe scena noastră, lumile imaginate și construite de ai noștri actori, regizori și scenografi talentați au darul de a invita la introspecție, de a pune pe gânduri spectatorul și de a-l emoționa. Însă, tot în asemenea măsură, (un)teatrul nostru ridică semnale de alarmă în fața conceptului de teatru comercial, a platitudinilor și a nedreptății. Totul în speranța unui mâine mai bun. 

George Mihăiță: Misiunea teatrului a fost mereu un subiect de discuție, care niciodată n-a aflat un răspuns defintiv. Teatrul acoperă o largă arie de așteptări și alte numeroase meniri, printre care, da, se află și acestea: de a oferi un comentariu pe marginea realității, de a fi o oglindă a acesteia, făcând publicul mai conștient de ceea ce se întâmplă cu el și lângă el. Dar să nu uităm și cealaltă menire a teatrului, la fel de importantă: de a-ți permite să evadezi, să uiți de mizeria din jur și de a râde când toți cei întâlniți pe stradă sunt posomorâți. Fiecare vine la teatru cu propriile așteptări, așadar, și iese cu propriile concluzii.

Ovidiu Mihăiță: Cel mai bine a spus-o Shakespeare în Hamlet, că actorii ar trebui să fie oglinda timpurilor pe care le trăiesc. Nu știu dacă e rolul nostru să îmbunătățim realitatea. În România nu există teatru politic, deși suntem cea mai coruptă țară din UE. Nu țin minte să fi văzut multe spectacole care să vorbească de situații actuale de la noi. E și dificil să ții pasul cu realitățile de la TV. Eu mă chinui să țin totuși pasul. ”Demascarea” nu e un termen bun, toată presa și internetul demască realitatea. Nu mai suntem în vremurile când teatrul era singura goarnă publică, acum există și media și internet. Teatrul poate însă să comenteze realitatea cu armele proprii. Putem fi încă bufonii care râd de rege, dar nu la modul batjocoritor și vulgar, ci cu inteligență și cu complicitatea publicului.

Voicu Rădescu: „Trebuie” nu își are de fapt rostul în teatru, în arte în general. Artiștii pot releva, chiar descoperi, ba chiar demasca realitatea prin mijloace specifice. Atunci când reușesc, reies inevitabil (aproape?) sensuri de transformare, de înnoire, de îmbunătățire a societății.

Marinela Țepuș: După colaborarea cu IMAS, am învățat ceva esențial: nu trebuie să ”ne dăm cu părerea” în privința așteptărilor/ părerilor publicului; e mult mai bine pentru toată lumea sa-i întrebăm pe spectatori. Nici nu vă închipuiți câte lucruri inedite putem afla! În primul rând vom descoperi cât de inteligenți sunt acești spectatori.

7. Un teatru trebuie să țină cont de feedback-ul publicului la producțiile sale actuale atunci când gândește producții viitoare?

Alexandru Darie: Asta se întâmplă automat. Dar nu înseamnă că alegi neapărat titluri viitoare pe baza succeselor anterioare, dacă a mers nu știu ce dramoletă rusească vom mai pune încă patru pentru că ”merg la public”. E o perspectivă foarte negustorească. Realitatea se schimbă continuu, la fel și repertoriile. Trebuie însă să ții cont și de un anume specific al publicului. Nu știi ce reacții va avea publicul, dar când vezi feedback-uri pozitive, mergi mai departe pe aceeași intuiție. Asta e metoda mea, nu neapărat una care ar trebui aplicată de toți. La teatrele specializate, de exemplu teatrul de copii, de păpuși, sau Teatrul Masca, există un target mai clar, iar importanța feedback-ului e cu atât mai mare.

Tompa Gabor: Toate feedbackurile care izvorăsc din dragoste, dintr-o intenție de îmbunătățire, trebuie luate în considerare. Asta nu înseamnă că vom face cum spune X sau Y, dar orice observație care ne ajută să reflectăm sau să ne autodepășim în ceea ce facem e binevenită.

Andreea & Andrei Grosu: Unteatru nu poate exista fără spectatorii săi, el se întâmplă și rezistă tocmai prin bunăvoința tuturor celor ce îi trec pragul. Și atunci, de nu ne-am deschide ochii, urechile și mintea înspre a primi din gândul publicului, nu am reuși să construim mai departe. Refuzăm egoismul într-o astfel de ecuație, dar avem în permanență încredere în viziunile, experiența și propunerile artistice ale celor ce vin să lucreze la unteatru.

George Mihăiță: De vreme ce teatrul se adresează publicului, e firesc să țină seama mereu de preferințele și de așteptările lui. Vezi ce a mers bine sau rău acum, îți înveți lecția și o aplici data viitoare. Publicul dă întotdeauna măsura a ceea ce se întâmplă în teatru, așadar e cel mai bun criteriu de judecată în viitor.

Ovidiu Mihăiță: Trebuie să cunoști feedbackul, în primul rând. Nu văd să existe o comunicare liberă între creatorii de teatru și consumatorii lor. Eu stau de multe ori prin public și ascult. E poate puțin pervers, dar oamenii vorbesc necenzurat între ei. Sigur că un director de teatru național nu se va ”coborî” niciodată prin public, decât ca să culeagă lauri.

Asta nu înseamnă că voi schimba direcția artistică sau voi pune numai piese foarte cerute. E vorba de faptul că trebuie să fim conștienți de cum ne privesc spectatorii pe noi și ceea ce facem. De multe ori aplauzele de final sunt o minciună, nu te poți baza doar pe asta.

Voicu Rădescu: Cel puțin într-o măsură da, odată ce “adrisantul” direct al producției teatrale este spectatorul. Măsura aceasta poate fi mai mare sau mai mică, în funcție de acea proprie definire a succesului.

Marinela Țepuș: Categoric da, însă nu trebuie să facem rabat de la calitate. Publicul poate fi educat cu subtilitate și cu inteligență.

8. Ce credeți că doresc spectatorii mai mult: să se distreze, să fie puși pe gânduri, să se emoționeze?

Alexandru Darie: Punerea pe gânduri și emoția, în special, sunt determinante. Chiar și la comedii, unele au ceva în spate, au texte mari, iar altele nu au nicio miză, să râdă lumea și gata. O comedie interesantă mă distrează dar plec și cu niște gânduri. Ideea e ca publicul să iasă de la spectacol altfel de cum a intrat.

Tompa Gabor: Oricine vine cu oricare dintre aceste așteptări se înșeală. Cred că publicul trebuie să vină deschis la teatru, fără prejudecăți sau așteptări. Dacă te lași atins de ceea ce vezi ai câștigat ceva. Asta face posibile niște întâlniri care ne pot face, ca oameni, ca cetățeni, mai puternici și mai solidari.

Andreea & Andrei Grosu: Caută să descopere la teatru câte puțin din toate. Emoție, gând, zâmbet. Spectatorul are nevoie să facă cunoștință cu povești diferite, ca până la urmă să ajungă la el însuși.

George Mihăiță: Așteptările sunt diverse, pentru că oamenii sunt diverși. Unul vine la teatru când e trist, așteptând să se înveselească, altul, când e vesel, încercând să-și păstreze tonusul sufletesc. Acolo unde unul râde, altul stă pe gânduri. E greu să prevezi reacțiile oamenilor. Asta și face teatrul o experiență vie, pe care n-o înveți niciodată pe deplin, ci o tot reiei și nu te saturi de ea.

Ovidiu Mihăiță: Toate la un loc. 99% dintre spectatori vor să se distreze. Nu mi se pare deloc un lucru superficial, dar nu înseamnă totuși că noi trebuie să facem doar asta, ci să fim în stare să oferim publicului ce își dorește dar fără să cădem în ceva de care să ne fie jenă ulterior. Nu vrem să îi facem să râdă cu orice preț, ci să râdă inteligent, și noi împreună cu ei. La teatru e faină complicitatea pe care o poți avea pe viu cu spectatorii. Mi se pare pervers din partea creatorilor de teatru să creeze intenționat umor sau emoții false prin diverse artificii. Marile spectacole au și umor și altceva, și sărat și dulce. Cred că publicul vrea să guste din toate. Ar trebui să avem anunțuri ca la TV, ”evitați excesul de umor gratuit și emoții false”. Cred că, de fapt, oamenii vor să nu fie păcăliți. Nimeni nu vine ”pentru că vrea să râdă”, ci vor să vadă niște oameni în situații din afara cotidianului. Chiar dacă și plâng.

Voicu Rădescu: Dacă distracția este, eventual, căutată la pachet cu una sau cu amândouă dintre celelalte așteptări, atunci este vorba de un spectator de teatru real. Dacă este vorba numai de a te distra….

Marinela Țepuș: Sunt mai multe „publicuri” și fiecare are propriile sale așteptări. Tot un studiu de piață profesionist realizat ne poate spune asta cel mai bine.

9. ”Publicul = un consumator al produsului teatral” sau ”publicul = un colaborator al instituției teatrale?

Alexandru Darie: La unele teatre publicul poate fi realmente un colaborator, participă la spectacol. La Bulandra publicul e mai degrabă un partener. De multe ori primim emailuri cu mulțumiri, sau și semne de nemulțumire, și atunci vedem în ce măsură vina ne aparține și ce putem îmbunătăți.

Tompa Gabor: E un participant activ, viu, dinamic, în continuă mișcare și transformare. Asta e ceea ce definește teatrul și face diferența dintre receptarea teatrului și cea a celorlalte arte.

Andreea & Andrei Grosu: Un spectator receptiv e facilitator de adevăr. Atât pentru analiza produsului teatral, cât și pentru mecanismul de funcționare al instituției.

E vorba despre o relație de interdependență, de fapt. Adevărul spectatorului despre ceea ce creezi devine implicit adevăr despre întreaga ta misiune, la nivel macro, instituțional. Ori un public cu simțurile ascuțite devine atent și interesat sau nu de fiecare schimbare sau propunere pe care o aduci. Jocul se preschimbă într-o axă de la A la Z pe care nu o poți parcurge de unul singur, ci ai nevoie de minți lucide care să se implice în asemenea măsură. De colaboratori proactivi, iar aceia sunt întocmai spectatorii.

Ovidiu Mihăiță: Colaborator 100% și partener. Dacă noi avem pretenția să intrăm în viețile oamenilor și să chestionăm realitatea, trebuie ca și ei să participe. La noi, de fapt, mare parte dintre spectacole chiar s-au făcut cu ajutorul publicului. Noi anunțăm public de ce anume avem nevoie pentru diferite producții, iar oamenii ne aduc diferite obiecte, deci ne sunt efectiv colaboratori. E foarte fain pentru oameni să știe că ne ajută, dar nu la modul ”2 lei în cont”.

Am primit tot felul, orice îți poți imagina. De la costume ciudate, mobilier… orice. Altfel n-am fi reușit să facem spectacole, de multe ori. Butuci, gradene, o cortină recuperată de la un alt teatru, un pat, o pianină, un sicriu….. Asta dă o viață nouă unor obiecte vechi, cu o istorie… Un obiect recuperat de la groapa de gunoi poate intra astfel în eternitatea conștiinței spectatorilor, printr-un spectacol în care îl inserăm. Oamenii au aflat că la noi se pot aduce tot felul de obiecte particulare, iar noi le păstrăm (pe cât se poate și le folosim în diferite producții peste cine știe, poate chiar câțiva ani. Acum am construit o budă precum cele din fundul curții de la sate, și chiar am numărat că e făcută diin 5 surse diferite de lemn care ne-au fost date.

Voicu Rădescu: Public-receptor & colaborator.

Marinela Țepuș: Teatrul Nottara încearcă din răsputeri să-și facă un public-colaborator. Nu ne dorim spectatori inerți, care aplaudă la sfârșitul reprezentației din politețe.

10. Care credeți că sunt cele mai relevante criterii de departajare a publicului: vârstă, mediu socio-profesional, nivel cultural, grad de fidelizare față de teatru, mediu urban? Altele?

Alexandru Darie: Probabil nivelul cultural e important. Am văzut un studiu sociologic, care întreba care teatre sunt mai interesante pentru public. Sunt unele teatre la care publicul de la Bulandra nu merge, așa cum sunt și teatre al căror public nu vine la Bulandra. Asta ține și de un anume nivel cultural, iar prin asta mă refer la oameni care au mintea deschisă – asta o capeți dacă ai citit totuși cât de cât, dacă ai anumite calități intelectuale chiar dacă nu ești chiar un filozof. Există și o categorie de public care vine ca la cinema, uneori comentează în timpul spectacolului ca în fața televizorului, dar e mai rar la Bulandra.

Tompa Gabor: Nu sunt adeptul împărțirii publicului în categorii, la fel cum cred că tinerețea, de exemplu, e mai mult o stare spirituală decât o categorie biologică. Teatrul are puterea de a aduna laolaltă public de toate categoriile într-un loc comun, deși există diferențe de receptare. Teatrul trebuie să aibă efectul unui accident pe stradă, acolo niciun trecător nu poate rămâne indiferent, dacă nu e dezumanizat. Teatrul funcționează la mai multe nivele, dar în primul rând la acest prim nivel visceral, fizic: corpul uman este principalul mijloc de vehiculare a acestei arte, iar corporalitatea e ceva comun tuturor, actori și spectatori.

Andreea & Andrei Grosu: Fiecare indicator în parte contribuie la construirea profilului spectatorului nostru, în funcție de care ajungem să ne coordonăm întreaga activitate. Repertoriul unteatru este unul cu o adresabilitate largă, stabilită în funcție de toate aceste criterii. Fiecare spectacol este gândit pentru un anumit tip de public, e destinat unui segment de vârstă specific și pornește de la o altă miză.

George Mihăiță: Criteriile depind de specificul spectacolului, de temele pe care le pune în discuție, de autorii pieselor. E greu să-ți împarți publicul, pentru că, de fapt, vrei să cuprinzi cât mai multe categorii. Și cred că Teatrul de Comedie reușește cu succes să facă acest lucru în mare măsură.

Ovidiu Mihăiță: Cea mai mare diferență este cea culturală, din asta se văd referințele pe care le au spectatorii, ce și cum înțeleg din ce le prezentăm. Noi jucăm și în multe comunități mici, de exemplu jucăm de câțiva ani, anual, la Petrila la mină sau pe stradă. Când oamenii se atașează de teatru și merg oricând au posibilitatea, în ciuda unui nivel cultural mai scăzut, ei devin deja un public de teatru cumva uniform. Diferențierea pe vârste cred că e una greșită, teatrul se adresează tuturor.

Voicu Rădescu: Ordinea în care le-aș considera este următoarea: grad de fidelizare față de teatru/cultură, mediu socio-profesional, nivel cultural, mediu urban, vârstă.

Marinela Țepuș: Din nou, nu cred că e bine „să ne dăm cu părerea”, când sunt specialiști care ne pot spune asta cu destul de mare exactitate.

11. Ce tipuri noi de public ați dori să atrageți și cum anume?

Alexandru Darie: E mai puțin vorba de categorii de public, pentru că din fericire avem o paletă destul de largă de spectatori (vârstă, orientare profesională, interese). Pentru atragerea mai multor categorii de public ar trebui să se întâmple multe lucruri în teatrul românesc în general, în primul rând mai multe investiții. Cu toate că poți face un spectacol foarte interesant cu doi actori pe o scenă goală, e vorba de investiții în sens mai larg, noi săli. Dar, așa cum știu cei care conduc teatre, 80% din bugetele existente merg la salarii, impozite și cheltuieli curente, nu direct pentru creații teatrale. Banii din domeniul creației ar trebui să crească, de asemenea investițiile în oamenii tineri. Foarte mulți tineri termină școli de teatru, în țară, dar nu au unde să se manfeste, chiar dacă au talent. Dintr-o promoție de 15 regizori, ajung să facă o carieră unul sau doi. Pe bună dreptate tinerii se plâng ”uite câți bani are teatrul X și nouă nu ne dă nimic”. Asta nu e numai în România, dar la noi e cumva o situație falsă, pentru că banii se duc mai ales pe salarii, mai ales în teatrele foarte mari, care paradoxal au mulți angajați dar totuși nu câți le trebuie.

În Germania e o lege care spune că o trupă care face teatru sau muzică și își dovedește utilitatea în cadrul comunității locale și pot dovedi că sunt o organizație non-profit, în al patrulea an de activitate statul e obligat să le suporte o parte din cheltuieli ca subvenție. La noi, însă, e o disperare generală. Noi și alte teatre încercăm să facem tot felul de programe, de exemplu Bulandra a fost primul teatru din București care a lansat Laboratorul de noapte, acum TNB are programul 9G, mai sunt și alte teatre prin țară.

De asemenea, ar trebui stimulat mecenatul. Sunt opere sau teatre celebre în lume care au sponsori de mare prestigiu, care sunt mândri că dau sume considerabile, fără să aștepte ceva în schimb.

Tompa Gabor: E foarte important să avem o strategie pentru a atrage cât mai mulți tineri, care poate au altă cultură, mai superficială, din școală, sau sunt prizonerii acestei realități virtuale care dă dependență. În anii 90 am făcut câteva spectacole foarte apreciate de copii, iar aceștia au devenit ulterior un public permanent al teatrului.

Andreea & Andrei Grosu: Aceasta este, poate, întrebarea pe care ne-o punem în fiecare zi. Încercăm să evoluăm, așadar căutăm răspunsul punându-ne creativitatea la bătaie și testând cât mai mult.  Probăm idei. Ne propunem să conectăm spectatorii cu un repertoriu cât mai diversificat, pentru mari și mici. Brodăm povești cât mai atractive, incitante, în cheie clasică, dar și modernă, astfel încât să putem atrage un public cât mai numeros. Colaborările cu artiști invitați, cu instituțiile de cultura și parteneriatele stabilite în timp ne-au oferit, de asemenea șansa de a ne adresa unor noi targeturi. Prin urmare ne dorim să continuăm legăturile, în vederea înnoirii permanente a zonelor de interes.

Totodată, ne menținem și statutul de teatru-gazdă și păstrăm cu drag ușile deschise, încercând să oferim vizibilitate şi susținere noilor generații de artiști. Invităm publicul să ne devină prieten, atât aici, acasă, cât și în fiecare colț de țară. O să continuăm să pornim la drum de fiecare dată când avem ocazia, din dorința de a prezenta producțiile unteatru în noi spații. Iar la fel de bine, vom augmenta oferta spectacolelor supratitrate, adresându-ne, în mod direct comunităților de expați. O să-i păstrăm viu interesul spectatorului, prin generarea unor campanii interactive, care să-l implice în mod direct, bizuindu-ne și pe sprijinul partenerilor media de încredere pe care îi avem alături. Un lucru e cert: nu ne vom abate nicicând de la miza noastră – aceea de promova întotdeauna proiecte culturale de calitate, lăsând teatrul să se îmbine armonios cu muzică, dans, film, arte plastice și vizuale.

George Mihăiță: Acest lucru se întâmplă oarecum firesc. În plus, o deschidere importantă spre public o reprezintă proiectele pe care un teatru le gîndește, le derulează. Festivalul Comediei Românești – festCO, prin care ieșim din teatru, prezentându-ne în spații mai puțin așteptate: pe stradă, în piețe publice, în cafenele etc. Proiectul Comedia ține la tineri – atrage publicul tînăr. Liceenilor le oferim spectacole gratuite prin proiectul ”Liceeni la teatru”. Ba mai mult, mergem noi în licee în cadrul proiectului COMEDIA la tine-n liceu, etc.

Ovidiu Mihăiță: Mi-ar plăcea să am rețeta care să facă tot orașul să vină la spectacolele noastre. Cred că putem face asta zi de zi, creând spectacole bune. Nu cred că e sarcina noastră să gândim strategii de marketing, ci să facem produse teatrale bune pentru nevoile consumatorilor noștri, adică să ne cunoaștem spectatorii. Teatrul e o artă comunitară, trebuie să se adreseze locuitorilor din comunitatea respectivă. De-asta nu cred în regizorii-vedetă, care sunt invitați pe bani mulți să facă un spectacol undeva, apoi pleacă. Trebuie să cunoști caracteristicile, nevoile, problemele diferite ale comunităților. Timișoara e foarte diferită de Arad, deși e la doar 50 de km distanță, au situații și probleme diferite. Reșița e la 100 km, dar are iarăși alte situații. Teatrele ar trebui să își cunoască publicul, iar asta se poate face doar cu regizori preocupați de asta.

Noi ducem muntele la Mahomed, decât să fi așteptat să ne vină oameni noi în sală, mai bine am ieșit noi pe stradă, în centrul orașului, pe acolo trec toți. Am scos spectacole în stradă și dintr-o dată am avut nu 40, ci 700 de spectatori. Timișoara nu e obișnuită cu spectacole de stradă, ca Sibiul. La final, am avut chiar supriza să vină oameni la noi și să ne întrebe cine suntem, de unde, ce a fost asta, iar apoi să îi vedem pe unii la noi în sală. Dar asta trebuie făcut în mod susținut, ani de zile. Noi așa am câștigat oameni care altfel nu ar fi fost curioși să vadă teatru. Asta nu se rezolvă cu afișe, oricând vine Florin Piersic cu un afiș mai mare decât al tău.

Voicu Rădescu: Educație reală, în primul rând bazată pe stimularea curiozității. Acesta ar trebui să fie însă apanajul mai ales al familiei și al statului / societății.

Marinela Țepuș: Încercând să împlinim așteptările cât mai multor categorii de public printr-un repertoriu ales cu grijă pentru fiecare sală. Realizăm tot felul de evenimente conexe: spectacole-lectură, evenimente stradale, colocvii, dezbateri pe teme de actualitate. Participăm la evenimentele organizate de alte teatre. Aducem, în distribuții, cu colaborare, actori cunoscuți din alte teatre. Primenim trupa cu tinere talente. Organizăm un festival de amploare. Realizăm o promovare agresivă prin toate mijloacele aflate la îndemână. Garnisim bine site-ul cu informații despre spectacole, evenimente, creatori. Vindem bilete on-line pe site-ul propriu, fără comisioane. 

12. Social media sunt utile în conectarea cu spectatorii fideli dar și cei potențial noi?

Alexandru Darie: Sunt absolut esențiale. Totul s-a mutat mai mult sau mai puțin pe social media. Vedem și noi cum spectacolele promovate pe social media au public, ceea ce e bine. Asta mai ales la publicul tânăr, care nu mai citește ziare tipărite. Până și emailul a devenit, cumva, o raritate. Cel mai mult se discută și se promovează pe social media.

Tompa Gabor: Sunt utile, mai ales în privința popularizării unor evenimente. E mijlocul cel mai rapid de comunicare, mai ales cu acea parte a publicului care e activ permanent aici. Noi suntem destul de vizitați și în acest mediu, cred că avem cam 10.000 de vizitatori. Sunt un mijloc de comunicare important, dar nu unicul.

Andreea & Andrei Grosu: Mediul virtual îți oferă ocazia de a fi creativ și de a răspândi informația cu mult mai rapid și poate mai atractiv comparativ cu metodele clasice. Credem deopotrivă în puterea cuvântului scris, cât și în cea a celui rostit, în magia imaginii și a sunetului.

Social media te ajută să conectezi puncte și oameni din arii diferite, în momente diferite și totuși, în același timp. Are avantajul de a te învăța cum să ți-i păstrezi aproape pe cei deveniți deja prieteni, dar îți oferă și indicii asupra potențialilor spectatori.

George Mihăiță: Da, sunt foarte utile. Suntem dependenți de Facebook și Youtube. Avem aproape 30.000 de like-uri.

Ovidiu Mihăiță: Categoric. Aș prefera ca teatrul să atât de valabil încât să nu aibă nevoie de comunicarea asta facilă, pe care cumva toți ajungem să o urâm deși ne folosim mult de ea. Promovarea teatrului prin social media e una dintre foarte multele promovări a atâtor produse. Lumea s-a săturat, ajunge să pară că și teatrul e un produs pe care cineva vrea să ți-l bage pe gât. Cred că e mai bună reclama din gură în gură decât un afiș colorat, care țipă ”hai, cumpără un bilet online”.

Voicu Rădescu: Fără să mă bucur pentru acest fapt, cred că au rămas aproape singurele pârghii de diseminare a informațiilor despre teatru – cel puțin despre cel independent, ne-mainstream, înăuntrul căruia ne asumăm.

Marinela Țepuș: Da și capătă din ce în ce mai mare amploare.

13. Repetițiile cu public = o variantă pentru atragerea de spectatori?

Alexandru Darie: Fără îndoială. Noi am făcut și vom mai face astfel de experiențe. Lumea e în general foarte încântată să vadă ceva ce de regulă nu poate vedea. Deși e și nu e spectacol acea repetiție, iar actorii simt o povară suplimentară dacă e public la repetiții, oamenii sunt fascinați ca niște copii, e foarte interesant pentru ei, pupitrul de lumini, cum stă regizorul la masă, indicațiile. Noi am făcut repetiții reale astfel, uneori cu regizori importanți care au lucrat la noi. Mereu când avem ocazia e minunat, într-un fel și publicul se simte mai liber.

Tompa Gabor: Da. Există și regizori generoși care acceptă participarea publicului la anumite repetiții, iar această posibilitate de a privi în culise poate trezi interesul publicului față de anumite spectacole. Noi organizăm în fiecare an, o dată sau de două ori (de exemplu de Ziua Mondială a Teatrului) aceste zile ale porților deschise, când facem și tuturi ghidate în spațiile teatrului… Asta poate îi face să înțeleagă mai mult și actul de creație. Am avut și un proiect comun cu Uniunea Teatrelor din Europa, din care facem parte, în care 200 de tineri au lucrat cu actori la anumite scene, acești tineri neavând nicio legătură școlară cu teatrul. Mulți dintre acești tineri au revenit apoi la spectacolele noastre.

Andreea & Andrei Grosu: O considerăm mai degrabă o metodă-experiment. O șansă pe care o poți oferi spectatorului, cât să-l lași să se familiarizeze cu mediul tău. E ca și când ar păși în culise și te-ar surprinde la lucru. Ar identifica astfel ritmul și metoda și ar înțelege cum funcționează cu adevărat întreaga mașinărie.

E ca un laborator. Un work in progress la care spectatorul devine participant și totodată adjuvant. Și atunci da, ea poate deveni și metodă de atragere de noi spectatori. Fiindcă există o curiozitate ce trebuie hrănită. Un „cum se întâmplă?”. Și în același timp, un prim test, în etapa de lucru, pentru echipa artistică. Uneori, un astfel de exercițiu, poate deveni cea mai utilă confirmare a întregului parcurs / proces.

George Mihăiță: Este o cale și aceasta, numai că ea nu aduce, cred eu, noi spectatori. La acest tip de repetiții ar veni tot publicul fidel, publicul care are o idee deja formată despre ce înseamnă teatru.

Ovidiu Mihăiță: Nu cred. Am încercat asta. E ca și cum aș avea un restaurant și invit clienții în bucătărie, în spate, să vadă cum fac mâncarea, și apoi le urez ”poftă mare!”. Pentru unii e foarte interesant, sunt curioși, dar nu ni se mai pare o idee bună. Nu cred că face bine nimănui. Trebuie să avem intimitatea noastră, după care să oferim un produs finit și bun, nu cum ne dăm noi cu capul de pereți înainte. Dimpotrivă, cred că dacă oamenii ar vedea cum se fac spectacolele la majoritatea teatrelor, nu s-ar mai prea duce la spectacole.

Voicu Rădescu: Poate da, poate nu. Depinde și de artiști, de spectacolul avut în vedere, de „geografia” specifică a teatrului.

Marinela Țepuș: Da, însă nu cred că avem toți abilitatea de a „regiza” asemenea momente. Și mai trebuie să avem o echipă strălucită de creatori pentru a putea atrage publicul spre asemenea evenimente.

14. Sunetul deranjant al telefoanelor mobile este o problemă încă frecventă. Ce ați putea face mai mult pentru diminuarea ei?

Alexandru Darie: A apărut un fenomen nou încă și mai deranjant, anume statul pe chat, Whatsapp, FB în timpul spectacolului. Am încercat multe soluții, am vrut să fiu și radical (să aduc instalații de bruiaj a semnalului, bineînțeles anunțând publicul că în sală un există semnal sau internet), dar nu mi s-a permis, se pare că nu e legal. Știu că în alte țări se practică. Cred că ar fi unica soluție, pentru că acele anunțuri penibile pentru închiderea telefoanelor nu au niciun efect. E o lipsă nu doar de bun simț dar și de atenție, nu înțeleg de ce au mai dat banii pe bilet dacă stau tot pe telefon. E, de fapt, un fenomen social mult mai profund.

Mai am o idee, să vedem dacă va funcționa, n-o spun încă până nu văd că funcționează și o pot prelua și alți colegi. Cineva mi-a spus că undeva la un teatru din Europa s-au instalat niște buzunare pe scaunul din fața ta, ești rugat să îți pui telefonul mobil acolo pe durata spectacolului și telefonul nu va mai suna acolo. Dacă ai vreo urgență, scoți telefonul din acel buzunar și ieși din sală când ai nevoie. Nu știu în ce constă tehnologia asta, dar poate ar fi utilă. Trebuie găsită cumva o formulă de coerciție politicoasă, drăguță, ”convingătoare”.

Tompa Gabor: Există diverse mijloace pentru a solicita publicului punerea pe silențios a telefoanelor. Cred că majoritatea spectatorilor s-au obișnuit să o facă, la fel ca în avion unde ai aceeași obligație. Eu aș fi pentru existența unor dispozitive care, în sala de spectacol, să blocheze semnalul mobil. Nu cred că procentajul de situații de urgență care apar în timpul spectacolelor, care pot fi prevenite prin folosirea în acel interval a telefoanelor mobile, ar fi foarte mare. Există teatre în lume unde, când intri, nu mai ai semnal. Soluții există, și ar fi binevenite.

Andreea & Andrei Grosu: Ne încăpățânăm să credem în continuare în puterea bunului-simț.

George Mihăiță: Pot exista, cred, campanii susținute și de mass-media pentru a atrage atenția că folosirea telefoanelelor în timpul unui spectacol deranjează. Dar întotdeauna se va găsi cineva care să-și uite telefonul deschis. E o boală umană, deci și românească.

Ovidiu Mihăiță: Noi am renunțat la anunțul ăla, de multe ori penibil, de la începutul spectacolelor. Lumea s-a schimbat față de acum 30 de ani, nu putem ignora că unii nu pot sta fără telefonul mobil, din diferite motive. Telefoanele trebuie cumva incorporate în teatru. În cazul nostru, din fericire, dintr-o sută de spectacole, abia dacă sună telefoane la două dintre ele. Oamenii știu că trebuie să își închidă telefoanele. Poate asta ține de fapt de un respect pe care îl au sau nu față de teatru. Cred că respectul ăsta nu poate fi impus, ci doar câștigat.

Voicu Rădescu: Ne face plăcere să vă transmitem că la Teatrul LUNI această problemă este minimă, ceea ce înseamnă, totuși, că publicul nostru este educat în privința aceasta J.

Marinela Țepuș: În ultima vreme se aude tot mai puțin sunetul telefoanelor, însă văd tot mai mulți spectatori filmând sau fotografiind scene din spectacole tot cu telefoanele. Nici nu știu dacă să mă supăr foarte tare… În contextul în care televiziunile, radiourile, cotidianele dau prea puțină importanță culturii, spectatorii pot deveni ei înșiși un fel de PR-iști voluntari, utili promovării producțiilor noastre.

Paradă / arhiva Masca

Add comment

de același autor... Cristina Enescu

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories