#12 Periscop

#

Manifestul implicit al stradalilor 

de Oltița Cîntec

Străzile Avignonului devin, în perioada festivalului de teatru, o întinsă scenă în aer liber unde sutele de companii înscrise în Off se întrec în propuneri estetice și în ingeniozitatea de-a capta atenția trecătorilor. Spre deosebire de norocoșii din In, consacrații selectați în secțiunea oficială, beneficiari ai unei vizibilități direct proporționale cu cotația de celebritate, cei din platforma alternativă  sunt mai puțin spre deloc cunoscuți. Și își asumă  prezența în săli mai discrete, unde speră să atragă amatori de experiment creativ ori impresari în căutarea unor anonimi promițători. 

Reclamă stradală – Avignon

Nu mă refer aici la artiștii specializați în arta open air, îi am în vedere pe cei ce pun în slujba propriei promovări întregul arsenal artistic de care dispun. În civilizația spectacolului, cum sunt caracterizate vremurile noastre, a face cunoscut un spectacol a ajuns la fel de important precum spectacolul însuși. Scopul acestor saltimbanci moderni e unul de marketing, pentru că densitatea producțiilor teatrale care-și așteaptă spectatorii conduce la o concurență extraordinară, iar a fi văzut e scopul ultim. Și o motivație viguroasă de stimulare a creativității,  care generează versiuni neașteptate de poziționare, măcar preț de câteva minute, în atenția publică. Formele elementare, banalizate de îndelungată utilizare, precum lipitul afișelor pe orice suprafață verticală din interiorul vechiului oraș al Papilor ori distribuirea de pliante cu un pachet minimal de informații condensând produsul teatral în imagini, câteva rânduri plus obligatoriile “cine, ce, unde, când?” sunt menite să convingă primitorul că artiștii din spatele acestui ambalaj promoțional merită să fie văzuți. Gradul de atractivitate sporește când coborârea în stradă devine o punere-n scenă după scenarii prealabil elaborate, o revărsare de fantezie, de la creația propusă până la strategiile stradale de-a persuada posibilii spectatori. Bătălia tacită a competiției  face ca prezentarea în sine să se transforme în procesiuni gândite special ori a unor mini-reprezentații hors les murs care concentrează spiritul montării la care face trimitere. Formule ingenioase îi coboară pe realizatori în stradă, printre trecători, anulând cutia teatrală, anihilând cel de-al patrulea perete, restabilind acea legătură străveche din vremuri când arta teatrală presupunea proximitatea imediată. Sunt pelerinaje cu itinerarii precise, protagoniști în mișcare, aceiași care seara joacă alte roluri, porniți în detectarea civililor încă indeciși în privința programului zilei. Pietonii sunt luați prin surprindere, asaltați de o ofertă generoasă până la explozie, tentați, dar obligați de timpul limitat avut la dispoziție să se mărginească la doar câteva reprezentații pe zi. 

Reclamă stradală – Edinburgh

Majoritatea celor care-și fac auto-publicitate astfel sunt conștienți că e puțin probabil ca lumea să dea năvală și la ei, în puzderia de mici săli care pe perioada festivalului devin incinte teatrale. Dar știu prea bine că hazardul trebuie stimulat, pentru că norocul e întotdeauna de partea celor îndrăzneți. Și se dau în spectacol vorbind stradal despre propriile creații, întrucât a disemina un set de informații și a eșantiona propunerea artistică înseamnă ieșirea din necunoscut. Poate cineva îi observă și se va naște un viitor proiect, un contract. Profesiunile scenice țin esențialmente și de priceperea de-a relaționa, de-a forja legături cu ceilalți, fie ei spectatori sau colegi de breaslă. Farmecul acestui showcase pulverizat pe capilarele pietonale ale orașului vechi e augmentat de adierea plăcută a mistralului, de decorul arhitectural din piatră de culoarea cerii, de labirintul ulițelor minuscule și de îngrămădeala tipică unui eveniment precum cel al urbei de pe Rhône, transformat  de fanii artei scenice într-un furnicar supra-populat în debutul sezonului estival.

Parte din viața cetății

În alt colț al Europei, în Scoția, la Edinburgh,animația stradală e o marcă a locului. Aici spectacolul ambulanților nu încetează nici după cea din urmă zi a Festivalului, așa cum se întâmplă la Avignon. Acolo agitația creativă se stinge odată cu sărbătoarea festivalieră, moment după care se revine la tabieturile din cursul anului. În orașul scoțian, în schimb, străzile pavate cu macadam care-i îndreaptă pe vizitatori către porțile castelului, sunt populate tot timpul anului cu artiști. Nici măcar ploaia neprietenoasă și nici vântul, cvasi-prezente pe insulă în toate anotimpurile, nu-i descurajează. S-au adaptat la condițiile meteo, au inclus în lista de recuzită  umbrelă și încălțări de cauciuc, se instalează în pantă, pentru a lăsa apa să se scurgă nestânjenită. Curiozitatea insațiabilă și sclipirile de interes ale turiștilor întrețin curajul de-a continua cu etalarea unor desfătări nestandardizate. 

Reclamă stradală – Edinburgh

A performa stradal echivalează cu o vulnerabilizare a expunerii. Nu ai nici decor, nici scenotehnică sofisticată care să te “ascundă”, ești doar tu, artistul, și talentul de-a fascina o asistență pestriță. Numărul sau suita de scurte numere susținute țin cont de  perpetua dinamică a privitorilor, se bazează pe schițe prealabile. În miezul canavalelor se află harul pe care se bizuie performerul, creativitatea sa nedisciplinată, dirijată doar de câteva tipare de exprimare tipice registrului, dar mai ales pe imaginație și îndrăzneală, pe carismă și știința empirică de-a te conecta emoțional cu cei din jur. Pălăria sau cutia pentru donații așezate sugestiv în fața dispozitivului scenic îndeamnă la generozitate, pentru că mediul concurențial din Regat face ca opțiunea de-a fi actor să vină la pachet cu precaritatea materială asumată. Bucuria de-a comunica cu lumea prin artă devansează traiul modest și insecuritatea la care viața artistică îi obligă pe cei mai mulți. Cu toții știu că vor trebui să se străduiască mult, să facă eforturi pentru a se profila și pentru a ajunge să-și poată plăti facturile din ce câștigă. Cei mai mulți au day jobs care le completează salvator veniturile. Însă pasiunea estompează toate dificultățile și le dă puterea să continue să se arate lumii și să spere că vor fi descoperiți. Strada e cel mai vizibil loc, iar nădejdea de-a fi remarcați îi răspândește pe arterele ce converg spre intrările vestitului edificiu din piatră înnegrită de atâta istorie. Jongleri, păpușari, acrobați, contorsioniști fac parte, alături de faimoșii cimpoieri cu kilt, din identitatea așezării.  

Reclama stradală – Edinburgh

Manifestul implicit

Luarea-n stăpânire a spațiului public de către artiști are rădăcini istorice străvechi. Cele mai interesante tipuri vin din negura Evului Mediu, când, din cauza interdicțiilor impuse de biserică, teatrul profan a fost exilat sub cerul liber, silit să-și croiască drum estetic în piețe și străzi. Eliberarea de cenzura clericală, care confiscase incintele pentru dramele religioase, s-a făcut prin evadarea în spații deschise și exprimarea clandestină în areale ce scăpau controlului. Gândirea și imaginația nu pot fi încarcerate, ele găsesc mereu resursele și căile să răbufnească.  Caracterul nomad al acestor forme era rezultatul fugii de autoritatea exagerată a bisericii, artiștii călătorind în căutarea publicului dispus să-i urmărească. Își asumau o libertate neautorizată, erau neacceptați social, considerați libertini, vagabonzi, marginali.  A fi în văzul lumii însemna să se mute continuu în perimetre aglomerate de cu totul altă destinație decât teatrală, precum târguri, piețe, străzi, pentru că teatrul stradal are ca prezumție definitorie contactul apropiat cu privitorii. Interacțiunea cu publicul rămâne esențială, la fel temele predilecte – preluate din viața obișnuită, parodiind apucături omenești nelalocul lor ori cutume sociale exagerate -, sensul dialogului, urzeala lui ascunsă, asociat cu gesturi cu proprietate magică. Improvizația făcea plăcerea jocului, era surprinzătoare, într-o experiență fizică neîngrădită, constând în muzică, elemente de circ, farse, scenete comice, transmise într-un limbaj colocvial, simplu, pe înțelesul tuturor. Goliarzii, menestrelii, trubadurii, truverii, jonglerii au dezvoltat forme specifice de teatru laic. Le-au purtat din cetate în cetate, din han în han, expandând relația afectivă din interiorul unui grup constituit ad hoc, temporar, compus din artiști și cei care întâmplător se află în jur, în principal cu alte treburi, dar bucuroși să zăbovească pentru câteva minute și să-i urmărească. Să părăsească rutina zilnică și să evadeze în ficțiune printr-un popas mai scurt ori mai îndelungat în fantezia etalată sub ochii lor. Exercițiul artistic contaminează asistența cu nevoia de-a visa.     

Manifestul intrinsec al histrionilor e legat dintotdeauna de libertate și de hedonismul extrovertirii prin artă. Proclamația acestor artiști a pornit mereu de la nesupunere în privința dreptului de expresie.  

Add comment

de același autor... Oltița Cîntec

Instagram

Newsletter

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories